2008 Alegeri şi schimbare politică

Alegerile parlamentare 2008
Între confuzia schimbării electorale şi stabilitatea sistemului politic
 

DANIEL BUTI

The parliamentary elections from 2008 took place within the “Single-winner voting” system. This is a significant change of the electoral mechanism on which much had been wrote and discussed, but few had been clarified and understood. The article aims at building up the argument that rejects the illusion of a system that could fix all sorts of problems. Hence, it questions the very fundaments of a possible revolution in terms of electoral procedures. The argument is that the appropriation of this system is useless as long as the system of proportional representation does not generate party fragmentation, does not obstruct the creation of majorities and, finally, does not nourish unstable and inefficient governments.

Keywords: Majoritarian system, plurinominal procedure, electoral proportionality, majority rule

 

Nici un moment electoral nu seamănă cu altul. Chiar dacă acei factori formali, de natură tehnică, ce impun regulile jocului rămân neschimbaţi, confruntarea electorală are de fiecare dată o altă dimensiune şi o altă logică de desfăşurare. Alegerile parlamentare din noiembrie 2008 au cu atât mai mult o notă specifică. Aceasta deoarece atât contextul politic şi economic în care au avut loc, cât şi o serie de elemente intrinseci procesului electoral au înregistrat schimbări şi au adus o doză suplimentară de inedit.

Al şaselea exerciţiu electoral post­decembrist, marcat ca prag psihologic al sfârşitului tranziţiei a avut un grad sporit de imprevizibilitate. Mai mulţi factori au contribuit la particularizarea momentului:
– au fost primele alegeri parlamentare organizate după aderarea la UE. Dincolo de importanţa istorică şi simbolică a momentului, noul statut politic al ţării este relevant deoarece el a amplificat miza confruntării electorale. Aceasta deoarece câştigarea puterii oferă accesul la fondurile comunitare, o resursă extrem de atractivă şi de necesară în vederea unei guvernări de succes.
– pentru prima dată, alegerile parlamentare nu s-au desfăşurat în paralel cu prezidenţialele. Creşterea mandatului preşedintelui la cinci ani a făcut din alegerea deputaţilor şi a senatorilor un proces electoral distinct, de sine stătător. Lipsa „locomotivei electorale”, adică a identificării partidelor cu prezidenţiabilii şi a personalizării ofertei electorale a avut consecinţe nu doar asupra modului de desfăşurare a campaniei electorale, a strategiilor şi a acţiunilor fiecărui competitor, dar a influenţat şi participarea la vot.
– arhitectura scenei politice bazată pe un echilibru tripartit relativ a lăsat confruntarea deschisă oricărui rezultat. Experienţa unei coabitări inedite¹, de tip românesc, controlul politic dispersat şi limitat al puterii² şi existenţa a doi actori politici şi electorali (PD-L şi PSD) cu forţe sensibil egale au creat un background inedit pentru alegerile parlamentare. 
– criza economică a creat premisele unor atitudini politice şi comportamente electorale supuse unei presiuni psihologice de relativizare a tot ceea ce înseamnă nivel de trai (loc de muncă, venituri, preţuri, cheltuieli etc.) Chiar dacă tema a cunoscut o dezvoltare aproape exclusiv discursivă şi doar în ultima parte a campaniei electorale şi chiar dacă la acel moment criza economică exista în primul rând ca potenţial, ea a contribuit la crearea contextului specific de desfăşurare a alegrilor parlamentare (nu în fiecare an există recesiune economică globală).
– modificarea legii electorale a fost fără îndoială elementul central şi definitoriu al alegerilor parlamentare din 2008. Miza existentă în jurul aşa-numitului „vot uninominal” a creat un nivel de aşteptare publică disproporţionat în raport cu semnificaţia, rolul şi scopul sistemului electoral. Acesta este un aspect ce particularizează scrutinul parlamentar din noiembrie 2008. De aceea, necesită explicaţii suplimentare.

Dincolo de confuzia care există şi în prezent între sistem electoral şi mod de scrutin sau între tipul de circumscripţie şi regula de transformare a voturilor în locuri, s-a creat şi s-a indus (şi) prin discurs politic ideea că modul de scrutin, în speţă „votul uninominal” poate avea efect curativ la nivelul scenei politice. Trecerea de la votul pe liste blocate la „votul uninominal” a fost considerată panaceu pentru relaţia de reprezentativitate dintre alegător şi ales. Or, în realitate sistemul electoral nu are o astfel de putere. Scopul său nu este acela de a reforma partide sau de „a înnoi clasa politică”. Legislaţia electorală nu îi face pe politicieni mai responsabili şi pe cetăţeni mai activi. Capacitatea mecanismelor electorale de a produce efecte la nivelul sistemului politic a fost mult supralicitată. Aşteptările au fost nu doar exagerate, ci şi nerealiste.

Este adevărat că sistemul electoral îşi pune amprenta asupra arhitecturii şi a funcţionării sistemului politic. Dar el este doar unul dintre factorii care acţionează în această direcţie. Influenţa sa asupra sistemului partidist nu trebuie nici absolutizată şi ridicată la rang de condiţie exclusivă, dar nici neglijată. Forţa sa de a schimba în mod vizibil status-quo-ul politic este mai degrabă conjuncturală şi dependentă de acţiunea altor factori precum tradiţia unei comunităţi, istoria sa, cultura politică dominantă, structura socială etc.

În cazul României sistemul electoral putea cu atât mai puţin să genereze schimbări de structură la nivelul scenei politice în condiţiile în care acesta nu a suferit nicio modificare. Legea nr. 35/3008 menţine sistemul de reprezentare proporţională ca principiul general în baza căruia este stabilită componenţa politică a forului legislativ. Aşadar, „votul uninominal” nu înseamnă, nici în teorie şi nici în practica românească aplicarea regulii majorităţii (câştigătorul ia tot). El nu a instituit un sistem electoral majoritar cu scrutin uninominal, deşi s-a lăsat să se înţeleagă acest lucru. În pofida decupării circumscripţiilor electorale (echivalente judeţelor) în colegii uninominale şi a instituirii, la nivelul acestor colegii, a regulii majorităţii absolute aplicabile condiţionat³, sistemul electoral practicat pentru alegerea deputaţilor şi senatorilor este cât se poate de proporţional (având în vedere folosirea metodei d’Hondt, favorabilă partidelor mari, precum şi existenţa pragului electoral). Efectele de tip majoritarist sunt compensate, iar finalitatea procesului electoral reflectă principiul proporţionalităţii. Rezultatele înregistrate confirmă acest lucru.

*Organizaţii ale minorităţilor naţionale, altele decât cea maghiară: 18 mandate, adică 5,38%
Total alegători înscrişi în listele electorale: 18.464.274

Completând acest tablou, gradul de disproporţionalitate electorală scoate în evidenţă o realitate pe care artizanii „votului uninominal” nu au avut-o în vedere: noua formulă electorală a crescut proporţionalitatea sistemului generând cel mai echilibrat raport voturi/locuri din 1990 şi până în prezent⁴. Notat cu G şi calculat după formula propusă de Michael Gallagher⁵, indicele de disproporţionalitate pune în evidenţă discrepanţa existentă în cadrul unui sistem politic între votul popular şi votul politic. Această variabilă exprimă procentual voturile cetăţenilor ce au fost distribuite altfel decât au votat ei⁶. În urma alegerilor parlamentare din 2008 valoarea indicelui Gallagher este 2,45⁷. Prin urmare, „votul uninominal”, identificat în mod eronat cu regula majorităţii a redus gradul de disproporţionalitate electorală şi a generat cele mai proporţionale rezultate din istoria postcomunistă a alegerilor, deşi a introdus totuşi câteva elemente de majoritarism (în procesul de atribuire a mandatelor şi de transformare al voturilor în locuri).

Imediat după anunţarea rezultatelor alegerilor, „votul uninominal” a fost supus unui val de critici şi de nemulţumiri venit din spaţiul politic şi din cel mediatic. Reproşurile vizavi de Legea nr. 35/2008 au fost legate de procesul de atribuire a mandatelor raportat la ierarhia electorală din colegii. Pentru o parte a opiniei publice a fost de neînţeles cum câştigătorul (cu o majoritate relativă de voturi) din colegiu nu a obţinut mandatul pus în joc⁸. Pe fondul unui sentiment de nedreptate au existat semnale politice privind o nouă modificare a legislaţiei electorale. „Votul uninominal” a fost şi este considerat un prim pas spre reformarea sistemului electoral şi, pe cale de consecinţă a clasei politice⁹. Următorul pas poate fi acela al unei formule mixte, având în vedere că opţiunea revoluţionară de trecere de la proporţionalitate la majoritarism nu este nici uzuală şi nici recomandată. Evident că se poate sări peste această etapă direct la sistemul electoral majoritar cu scrutin uninominal (cu unul sau două tururi).

Din nou însă, un astfel de sistem nu generează şi nu produce, în nicun caz peste noapte, adică după una-două aplicări consecutive, o abstracţie de tipul „reforma clasei politice”. Regula majorităţii este apreciată deoarece favorizează crearea unei majorităţi parlamentare artificiale, la urne, prin transformarea unei majorităţi relative de voturi într-o majoritate absolută de mandate. Pe cale de consecinţă, guvernele sunt monocolore, adică (mai) stabile şi (mai) eficiente, consideră susţinătorii acestui tip de sistem electoral. Or, atât experienţa politică postdecembristă, cât şi configuraţia scenei politice după alegerile parlamentare din 2008 pun sub semnul întrebării argumentele majoritariste.

După explozia partidistă de la începutul anilor ’90 şi după fracţionarea excesivă a primului parlament post-revoluţionar¹⁰, ales prin vot democratic, numărul partidelor parlamentare s-a redus constant, ajungând în prezent să se stabilizeze la 4-5 jucători. Majorităţile parlamentare s-au creat de fiecare dată prin negociere politică, cu o mai mică sau mai mare dificultate, iar guvernele, cu excepţia celui din 1990¹¹ au fost multicolore. Chiar şi cabinetele cu statut dominant PDSR (1992-1996) şi PSD (2000-2004) au beneficiat de sprijinul parlamentar al altor partide, având în componenţa lor, în eşaloanele doi şi trei sau ca reprezentanţi în teritoriu, politicieni de la partidele respective¹². Toate acestea, pe fondul unui sistem electoral proporţional, ce-i drept deviat din 1990 şi până în prezent prin introducerea unui prag electoral. Perspectiva alegerilor anticipate i-a forţat pe actorii politici parlamentari să colaboreze şi să negocieze în vederea coagulării unei majorităţi. Prin urmare, nu dificultatea în crearea unei majorităţi i se poate reproşa sistemului de reprezentare proporţională. Susţinerea parlamentară mai mult decât suficientă de care beneficiază în prezent  guvernul PDL-PSD (69% în Camera Deputaţilor şi 73% la Senat), precum şi uşurinţa cu care două partide rivale, situate pe poziţii antagonice au acceptat colaborarea întăresc această concluzie.

Şi totuşi, coagularea unei majorităţi reprezintă doar o parte a acestei discuţii. Diferenţa dintre o guvernare monocoloră şi una de coaliţie nu este doar de natură numerică. Deţinerea şi controlul pârghiilor guvernamentale de către un singur partid reduce riscurile pe care le implică împărţirea puterii. În logica majoritaristă, un guvern monocolor – expresie a sistemului electoral majoritar – este lipsit de tensiunile, certurile şi compromisurile care apar în sânul unei coaliţii – creaţie a sistemului de RP. În acest fel, numărul devine o premisă majoră pentru stabilita guvernării.

Privind retrospectiv scena politică românească, argumentul bazat pe relaţia de cauzalitate dintre sistemul electoral proporţional şi instabilitatea guvernelor de coaliţie scade ca intensitate şi relevanţă. Aceasta în condiţiile în care niciun guvern postdecembrist nu a căzut în urma unei moţiuni de cenzură. Succesiunea cabinetelor Ciorbea, Vasile, Isărescu în mandatul 1996-2000 se datorează în primul rând contextului politic specific, ce iese din zona de influenţă a factorilor tehnici de tipul sistemului electoral. În plus, schimbul de cadre ce s-a produs prin înlocuirea premierilor şi a echipelor guvernamentale nu a fost nici generat şi nici însoţit de modificări în structura politică a guvernului sau în relaţia putere-opoziţie. Mai mult, experienţa 2004-2008, mai ales în partea a doua a mandatului, atunci când Alianţa D.A. s-a destrămat de facto¹³, demonstrează că stabilitatea guvernului nu este afectată nici când acesta devine minoritar. Tandemul PNL-UDMR s-a menţinut la putere trecând cu bine inclusiv testul moţiunii de cenzură.

Evoluţia sistemului de partide este un indicator suplimentar al stabilităţii spectrului politic şi al echilibrului funcţional pe care acesta l-a căutat în permanenţă. Sistemul de reprezentare proporţională, amendat ce-i drept prin introducerea pragului electoral (3% în 1992) şi apoi prin creşterea lui (5% în 2000) nu a condus la fragmentare partidistă. Dimpotrivă, dinamica partidelor politice şi a interacţiunilor dintre ele s-a coagulat treptat şi a înregistrat fluctuaţii tot mai mici. Fotoliile de deputat şi de senator au fost împărţite de un număr din ce în ce mai mic de actori, iar indicele de relevanţă al partidelor politice parlamentare¹⁴ a scăzut constant stabilizându-se în jurul valorii de 3,5¹⁵. În urma alegerilor din 2008, numărul efectiv de partide (N) este de 3,2, în scădere cu 0,6 faţă de anul 2004¹⁶ şi cu 0,1 faţă de 2000. Cu excepţia PRM care nu a mai reuşit să treacă pragul electoral, parlamentul rezultatul în urma alegerilor din noiembrie 2008 are aceeaşi componenţă politică ca în urmă cu patru ani. Prin urmare, numărul real de partide (R) s-a redus, dar protagoniştii au rămas aceiaşi. Mai mult, pe axa electorală centrală, formată pentru prima dată din două partide politice independente¹⁷ există un echilibru aproape perfect ce confirmă tendinţa de bipolarizare instalată în 2004¹⁸.

Faptul că guvernele de coaliţie ar putea fi, cel puţin teoretic, mai instabile decât cele monocolore nu este o afirmaţie care să fie acceptată sau respinsă a priori. Instabilitatea în sine nu este întotdeauna un defect sau o stare ce trebuie dezavuată. Argumentul de tip majoritarist pleacă de la premisa că deficitul de stabilitate înseamnă de fapt eficienţă scăzută. Partenerii unei coaliţii guvernamentale vor fi interesaţi să-şi impună fiecare în parte punctele de vedere, vor fi angrenaţi în procese costisitoare de negociere şi vor căuta să-şi maximizeze propriile câştiguri. Rezultatul va fi o guvernare lipsită de coerenţă şi de viziune, ce se depărtează de interesul public şi de obiectivele asumate.

Departe de a ridica eficienţa la rang de normalitate, realitatea politică românească demonstrează, cel puţin statistic că guvernele postrevoluţionare au fost mai mult decât eficiente în condiţiile în care cea mai mare parte a procesului legislativ este emanaţia executivului. A vorbi despre ineficienţa cabinetelor de coaliţie atunci când se guvernează prin ordonanţe şi când parlamentul devine un fel de notar care parafează şi legitimează actele normative emise de guvern este un demers lipsit de fundament. În plus, eficienţa actului de guvernare are, în pofida posibilelor sale operaţionalizări şi delimitări conceptuale măsurabile, o dimensiune discutabilă. Chiar dacă există obiective precise şi standarde clare de eficienţă, performanţa unui guvern poate fi de fiecare dată contextualizată, susţinută sau contestată, explicată şi justificată în mod diferit. Obiectivitatea este în acest caz o himeră, iar graniţa dintre discursul tehnic şi cel politicianist este fragilă şi volatilă.

Având în vedere că sistemul electoral poate constitui cel mult o premisă necesară, dar nu şi suficientă pentru schimbarea unei realităţi politice considerate nesatisfăcătoare, precum şi faptul că sistemul de RP folosit în România nu a îngreunat crearea de majorităţi parlamentare şi nici nu a stat în spatele, ca factor determinant, al unor guverne instabile şi ineficiente, motivele pentru care se doreşte în continuare adoptarea „votului uninominal pur”, adică a sistemului electoral majoritar au mai degrabă resorturi politice subiective. În condiţiile în care actuala formulă electorală a generat cele mai proporţionale rezultate de până acum, iar sistemul electoral practicat pentru alegerea parlamentarilor nu a avut acele efecte invocate şi dezavuate de majoritarişti, schimbările în acest domeniu sunt lipsite de fundament.

Concluziile formulate nu sunt anacronice şi nici nu susţin un mecanism electoral pe care mare parte a populaţiei nu îl înţelege şi nu îl consideră just. Ele atrag atenţia asupra faptului că nu sistemul în sine funcţionează defectuos; nu reprezentarea proporţională ca principiu electoral produce efecte perverse, ci modul de scrutin pentru care s-a optat. De aceea, în locul unei revoluţii ratate este mult mai indicată o schimbare de echilibru care să permită menţinerea sistemului electoral proporţional, dar amendarea şi adaptarea metodelor şi tehnicilor folosite pentru transformarea voturilor în locuri.

În plus, diletantismul cu care s-a acţionat până acum în domeniul legislaţiei electorale face ca orice schimbare să fie de fapt un experiment pe seama democraţiei reprezentative. Dacă s-a dorit „vot uninominal”, înţeles ca regulă a majorităţii şi s-au obţinut efectele cele mai proporţionale din întreaga perioadă postcomunistă, atunci intenţia de a adopta sistemul electoral majoritar cu scrutin uninominal poate conduce la rezultate ce nu pot fi intuite sau anticipate.

DANIEL BUTI - Licenţiat în Ştiinţe politice (2003). Masterat în Construcţie Politică şi Management Electoral (2004). Doctorand în Ştiinţe politice (SNSPA). Asistent universitar la Facultatea de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii Creştine „Dimitrie Cantemir”.

 sus