2008 Alegeri şi schimbare politică

Un guvern improbabil, imposibil şi ultra-majoritar

 

ADRIAN CIOROIANU

Prior to the most recent elections held on the 30th of November 2008, Romanian politics was largely dominated by three major political parties: PDL – seen as the main enemy of the Left and consequently of PSD; PSD – seen, conversely, as the main enemy of the Right; and PNL – considered at the time as being no one`s enemy, but still striving to be part in a future governmental coalition. Yet, soon after the elections, PDL and PSD ended up to form the majority in the Parliament (and the government coalition as well). Thus, it has been removed one of the oldest Romanian political clichés (the one speaking about the notorious discontent between Left and Right), fact which brings forth an open discussion regarding to what extent, both PDL and PSD are consonant to their publicly proclaimed ideologies. Hence, one last standpoint may therefore be: what are the chances for the Romanian Post-communist history (recalling at this point the moments when PSD and PDL were joint together in FSN) to be much forceful than nowadays` auto-legitimization?

Keywords: 2008 Romanian parliamentary elections, Romania post-communist history, ideologies, autolegitimization

Nimic nu-i mai puţin pre­dictibil decât politica ro­mânească – aceasta ar putea fi lecţia principală a anului elec­toral 2008. Deşi surpriza a fost considerabilă, deşi consecinţele încă nu pot fi pe de-a-ntregul evaluate acum, cred că deznodământul alegerilor din 30 noiembrie trecut este în esenţă binevenit pentru maturizarea politică a electoratului românesc – măcar pentru faptul că s-a mai năruit un pilon al clişeelor politice autohtone.

Un clişeu mai puţin

Deceniul trecut a mai văzut alianţe bizare: diverse combinaţii în care apăreau PSD, PSM, PRM şi chiar PNL. După alegerile din 2000, Adrian Năstase şi Valeriu Stoica (respectiv partidele conduse de ei atunci, PSD şi PNL) au avut deasemenea un soi de agreement – suficient de vag încât primul să nu-l respecte, iar al doilea să-l rupă (la propriu) demonstrativ, în faţa camerelor TV. În acel moment, făceam parte dintr-un grup informal de consultanţi (Stelian Tănase, Dan Pavel, Sebastian Lăzăroiu ş.a.) care se întâlnea constant cu liderul Stoica şi ştiu că gestul deşirării acelor foi de hârtie, bine primit de media, nu a afectat deloc PSD sau pe A. Năstase şi nici nu a crescut şansele lui V. Stoica de a-şi menţine controlul asupra propriului partid.

Faţă de aceste grupări, actualul PDL avea – până în decembrie trecut – cel puţin o legendă diferită. În raport cu PNL, el era un competitor pe partea dreaptă¹ a spectrului şi, printr-un pluton de ex-liberali (Th. Stolojan, Gh. Flutur ş.cl.), el revendica şi o anumită ortodoxie liberală pe care, potrivit lor, PNL ar fi pierdut-o. În raport cu PSD, PDL era, în mare parte, fiul rătăcitor² şi dezmoştenit devenit cel mai aprig adversar (o adversitate nu numai politică, ci, adesea, la nivelul uman, al indivizilor). Motivul constant de atac al echipei dizidente Stolojan-Flutur (plecate din PNL, apoi cu un scor surprinzător de bun – sub siglă proprie, PLD – la alegerile europarlamentare din toamna lui 2007, în cele din urmă dizolvat în P. Democrat) la adresa partidului lui C. Popescu-Tăriceanu era alcătuit din variaţiuni pe o temă aproape unică: maniera în care (se spunea) Dinu Patriciu îndreaptă PNL către PSD. Ca fost consilier, timp de doi ani, al ex-preşedintelui liberal Stolojan, ştiu că avea o imagine cu totul mecanică asupra orientărilor din interiorul PNL – inclusiv asupra implicării lui D. Patriciu în luarea deciziilor partidului, una exagerată în raport cu realitatea. Această temă a trecut cu uşurinţă de la PLD la viitorul PDL, a fost potenţată de câteva intervenţii ale preşedintelui Băsescu (vezi „scandalul bileţelelor” din 2007 etc.). Rezultatul: în noiembrie 2008, PDL se prezenta ca fiind i) adversarul suprem pentru PSD, cât şi ii) adversar declarat al acelui gen de alianţă informală ce făcuse ca, vreme de aproape doi ani, un guvern minoritar PNL să reziste cu sprijinul tacit al unei majorităţi din PSD.

Echipa de campanie a PNL a contracarat fixîndu-şi adversarul tot în PSD şi, totodată, invocând inedita alianţă dintre PDL şi PRM – o strategie care a funcţionat nu spectaculos, dar bine, şi care a dus la cel mai bun scor al partidului liberal din istoria sa recentă. Totuşi, în favoarea PDL a funcţionat şi tendinţa pe care electoratul românesc o are din plin³, anume de a personaliza lupta politică. În acest sens, majoritatea sondajelor pe care PNL (şi probabil şi alte partide) le-a făcut în lunile premergătoare alegerilor arătau cuplul Traian Băsescu – Adrian Năstase ca fiind cuplul politic ireductibil, ireconciliabil şi practic imposibil al politicii autohtone (cu mult în faţa cuplului T. Băsescu – C. Popescu-Tăriceanu, căruia cei sondaţi încă îi mai dădeau ceva şanse!). La fel, şi C.V. Tudor (aliatul de ultimă oră al PDL) era perceput ca fiind în relaţii de animozitate cu A. Năstase. De notat că nu reieşea, din nici un sondaj, că preşedintele Băsescu era un personaj politic echidistant. Potrivit aceloraşi sondaje, electoratul l-a perceput mereu pe T. Băsescu ca fiind vârful de lance al PD(L) – ceea ce explică şi faptul că poziţia sa de lider informal al guvernului Boc actual nu contrariază majoritatea.

În rezumat: în noiembrie 2008, scena noastră politică avea trei jucători principali – PDL (perceput ca adversar principal al stângii şi al PSD), PSD (perceput ca adversar principal al dreptei şi al PDL, ca – parţial – complice al PNL în ultimii ani, dar şi ca beneficiar al defectării alianţei portocalii PNL-PD) şi PNL (care, teoretic, nu era adversar principal al nimănui – şi deci putea spera că, în viitorul apropiat, alcătuirea unei majorităţi valide l-ar putea face atrăgător pentru primele două partide). Aceasta din urmă a fost o convingere care i-a autosugestionat pe mulţi liberali.

Toate acestea mă fac să cred că supriza configurării noii puteri, după alegerile din noiembrie, este binevenită pentru electoratul românesc: în ideea de a înţelege că în politica noastră nimic nu este imposibil şi nici o variantă nu este aprioric respinsă. Un exemplu benign: cu câteva zile înainte de alegeri, realizatorul Mihai Tatulici, în cadrul unei emisiuni cu public de pe postul Realitatea TV, a cerut publicului să „voteze” prin aplauze combinaţiile posibile de câte două din trei. Cele mai multe aplauze le-a obţinut combinaţia virtuală PDL–PNL; iar când realizatorul a propus şi formula PDL–PSD, abia dacă s-a mişcat vreo mână. Surpriza era mai mare decât calculul. Evident că acest truc media nu are o valoare sociologică, dar el arată in nuce aşteptările existente la nivelul acestei categorii eterogene şi fără partizanat manifest a celor plătiţi să fie decor prin studiourile noastre TV. Cert este că în dimineaţa zilei de 30 noiembrie, foarte puţini alegători români şi-ar fi imaginat un viitor guvern PDL–PSD. Nici măcar majoritatea membrilor acestor partide nu cutezau cu gândul până acolo. Şi totuşi, acest guvern, cel al combinaţiei imposibile, s-a întrupat. Nu e acum momentul, evident, să discutăm viabilitatea sau valabilitatea sa.

Ceea ce s-a văzut la televizor

„Aceste alegeri au adus o victorie a dreptei!” – a declarat Emil Boc în primele minute de după anunţarea exit-poll-urilor şi, în acel moment, acest mesaj a fost decriptat pe două niveluri de lectură. Prima interpretare era că PDL este câştigătorul relativ al alegerilor – ceea ce era credibil. A doua interpretare posibilă mergea un pas mai departe: neavând majoritatea absolută; PDL se va îndrepta totuşi către PNL (celălalt partid al dreptei) în vederea alcătuirii majorităţii parlamentare şi guvernului. Încă de aici fac precizarea – poate surprinzătoare pentru unii – că E. Boc era sincer. În acel moment, viitorul premier aflase de discuţiile pe care T. Băsescu le avusese cu anumiţi lideri PSD încă din toamna lui 2007, dar nu ştia şi cât de serioase fuseseră ele. Boc, într-adevăr, era convins că primul partener potenţial îl reprezintă liberalii. La fel credeau şi alţi lideri ai PD(L), precum V. Blaga sau A. Videanu – şi nu-i deloc întâmplător că tocmai în preajma acestora a început încă din acele momente precoce să se progage ideea că şansele lui Theodor Stolojan de a conduce viitorul guvern sunt în scădere. Graţie experienţei, Boc, Blaga ş.a. au înţeles printre primii că un guvern alături de PNL dar condus de un „liberal” renegat (precum Stolojan) rămâne greu de imaginat.

Abia în seara zilei de 1 decembrie lui Emil Boc i s-a transmis ferm că preşedintele nu exclude deloc un guvern PDL – PSD şi că-i invită pe toţi să se gândească la el ca la o alternativă reală (nota bene: cel puţin atâta vreme cât PNL rămânea sub conducerea lui C. Popescu-Tăriceanu!).

Declaraţia iniţială a lui Emil Boc din seara lui 30 noiembrie, în mod logic, a întărit convingerea celor mai mulţi dintre liberali că un viitor guvern este foarte greu de făcut fără PNL. A fost o autoiluzionare pe care foarte puţini liberali au evitat-o⁴, cu atât mai mult cu cât disponibilitatea preşedintelui Băsescu de a încuraja o formulă PDL–PSD nu era credidată cu mari şanse. Desigur, cea mai mare parte a militanţilor PNL dorea să păstreze puterea; în Biroul Politic Central al partidului, o minoritate restrânsă (printre care m-am numărat) a opinat că o perioadă de opoziţie ar fi preferabilă. Dar în rândul celor care doreau ca PNL să rămână la putere este greu de spus dacă preferinţa unei viitoare alianţe mergea – la nivelul membrilor – către PDL sau către PSD. Un sondaj intern de acest gen nu s-a făcut (nu a existat nici timpul necesar, şi nici raţiunea ca atare). Ce este cert: la nivelul conducerii (BPC) o netă majoritate (cu doar trei abţineri) a fost pentru o alinaţă cu PSD. Motivul principal, invocat practic la unison: implicarea factorului numit T. Băsescu în toată această ecuaţie.

Pe acest fond au început negocierile (voi reveni mai jos asupra lor). De fapt, e mult spus „negocieri” – în realitate, au fost simple tatonări impuse de un minim fair play politic (administraţia prezidenţială le-a numit „consultări” şi cred că nu s-a înşelat deloc). Adevărul este altul: în felul în care se face politică în România, niciodată o eventuală soluţie nu rezultă din aceste consultări cu presa la uşă. Adevăratele discuţii, de substanţă, au loc în medii restrânse, închise şi relativ confidenţiale (măcar în măsura în care la noi poate fi ceva confidenţial în politică).
Pentru telespectatorul interesat, care urmărea evoluţia „negocierilor” la televizor, toate acele zile de după 30 noiembrie în care o soluţie întârzia să apară au părut a fi semne ale unui impas. De fapt, cel puţin patru planuri s-au suprapus în acel răstimp şi nici unul nu era menit a aduce vreo clarificare: i) competiţia între PSD şi PDL: chiar şi după terminarea numărării oficiale a voturilor, a fost greu de spus care partid dintre cele două a câştigat; ii) al doilea plan a fost cel al întâlnirilor între echipele de „negociatori”; acesta a fost un plan în care E. Boc a apărut ca fiind personajul cel mai activ – o inspiraţie (în parte încurajată de T. Băsescu) care avea să-şi arate roadele după retragerea din postura de „premier desemnat” a lui Th. Stolojan; iii) al treilea plan a fost cel al ofertelor cu care venea fiecare partid. Din raţiuni de rating, televiziunile încurajaseră, în campania electorală, personificarea competiţiei sub forma celor trei potenţiali premieri – o strategie de media marketing care, paradoxal, avea să-l avantajeze pe unul dintre cei nefolosiţi, nesolicitaţi şi nestresaţi de acest joc – nimeni altul decât viitorul premier, neanunţat de nimeni înainte, Emil Boc; în fine, iv) un alt palier era cel al poziţiei preşedintelui Băsescu; pentru PNL a fost deajuns o singură întâlnire cu preşedintele ţării (revin mai jos asupra ei) pentru a înţelege că acesta nu dorea, nici explicit şi nici implicit, un guvern PDL–PNL şi cu atât mai puţin unul PSD–PNL.

Lipsa negocierilor efective, altele decât piruetele tuturor celor implicaţi din faţa presei, este ceea ce, în scurtă vreme, le-a dat de gândit liderilor liberali. În primul rând că niciunul dintre liderii celorlalte două partide nu i-a căutat pe liberali pentru o discuţie efectivă. Dincolo de coregrafia întâlnirilor de ochii presei şi dincolo de diverse căi de comunicaţie telefonice (pe care oricând, în toate partidele, se vor găsi oameni dispuşi să le întreţină), liderul C. Popescu-Tăriceanu nu a fost căutat în mod propriu-zis de niciunul dintre ceilalţi doi competitori majori. În prima discuţie tête à tête pe care au avut-o C. Popescu-Tăriceanu şi Mircea Geoană, acesta din urmă a declinat orice angajament ferm; la următoarele contacte, a fost şi mai evaziv. Din motive evidente (în primul rând, adversitatea faţă de T. Băsescu), liderul socialist cel mai deschis unei colaborări cu liberalii era A. Năstase.

În fine, tot pe acest fond a venit, în primele zile ale lui decembrie, o declaraţie televizată a lui Dinu Patriciu, care a spus că, în nume propriu, nu vede pentru PNL decât două opţiuni: fie în opoziţie, fie la guvernare cu PSD. Acestui mesaj i s-au dat proporţii totemice de către cei care, în fapt, nu doreau apropierea PSD de PNL. În realitate, nu era vorba de nici o cabală. Cum am spus, cel puţin la nivelul BPC liberal, marea majoritate opta pentru o alianţă in extremis cu socialiştii – şi fiecare argumenta în felul său această opţiune, de la modelul din Parlamentul European (unde liberalii din grupul ALDE sunt mai apropiaţi de grupul socialist decât de cel popular) până la factorul Băsescu şi necesitatea ca acesta să fie ţinut în şah de o majoritate parlamentară fără PDL.

Ceea ce nu s-a văzut la televizor

Printre detaliile, multe, care nu au fost foarte vizibile în acele zile de joc la – teoretic – patru capete (adică trei partide plus un preşedinte) unul a fost importanţa pe care a avut-o adversitatea remanentă a lui T. Băsescu faţă de C. Popescu-Tăriceanu. Am participat la întâlnirea dintre preşedintele ţării şi delegaţia PNL (preşedinte plus vice-preşedinţi) şi e de reţinut prima întrebare⁵ pe care T. Băsescu a pus-o (după ce presa a părăsit încăperea): în ce măsură dorinţa liberalilor ca şeful lor C.P. Tăriceanu să conducă un eventual guvern de alianţă este ultimativă sau nu.

Ocazie cu care trebuie să punem lucrurile în coordonatele lor de atunci. În ciuda afirmaţiilor ulterioare venite dinspre PDL şi PSD (din raţiuni pe care le putem bănui), oferta liberală faţă de aceste două partide nu a fost similară. Chiar şi astăzi (şi cu atât mai puţin atunci), nici măcar toţi membrii sau simpatizanţii liberali nu ştiu / nu ştiau că PNL era gata să accepte un prim-ministru socialist într-un guvern PSD–PNL. Pe scurt: PNL ar fi acceptat un guvern PSD–PNL condus de un lider socialist şi alcătuit prin împărţirea la paritate a posturilor guvernamentale. În schimb, este tot adevărat că liberalii aveau pretenţia unui premier PNL într-un eventual guvern PDL–PNL, ca măsură de „protecţie”, dată fiind tradiţia recentă a confruntărilor cu preşedintele Băsescu şi implicarea directă a acestuia în politica de partid.

Şi totuşi: preşedintele Băsescu nu era deloc dispus să cheme PNL la guvernare atâta vreme cât la conducerea acestuia se afla Călin Popescu-Tăriceanu. Nu vreau să insist asupra acestei inamiciţii care a marcat în mod profund istoria recentă a României; dar, în urma unei experienţe de prima mână, pot certifica faptul că aversiunea preşedintelui ţării faţă de liberalii care nu au „defectat” alături de Stolojan, Flutur ş.cl. este considerabilă.

Deasemenea, poziţia (sau, mai bine spus, poziţiile) lui Mircea Geoană au fost foarte puţin vizibile în acele zile. Cum avea să reiasă ulterior (din mărturii ale celor direct implicaţi), în toamna anului 2007 a avut loc o primă discuţie Băsescu – Geoană referitoare la i) înlăturarea guvernului Tăriceanu (PNL–UDMR) şi ii) o posibilă alianţă PSD–PDL. Aceasta se întâmpla în momentul moţiunii de cenzură susţinute, atunci, de PDL şi de numai o parte dintre parlamentarii PSD⁶. Cum se poate bănui, nu era vorba despre o mare simpatie a unor socialişti faţă de acel guvern, ci mai curând de teama că preşedintele Băsescu va prelua frâiele jocului politic şi-l va deturna în sensul dorit de el (adică ceea ce avea să se petreacă după alegerile din noiembrie 2008). Acest lucru se va confirma pe măsură ce liderul socialist M. Geoană – în opinia mea, unul dintre cei mai manipulabili preşedinţi de partid din câţi există azi în România – se va dovedi excedat de presiunile şi de „sugestiile” preşedintelui Băsescu (deşi, din acest punct de vedere, dl Geoană pare a accepta multe).

Anunţul „soluţiei” finale PDL plus PSD a trebuit să capete şi o „legendă”, care să o facă mai uşor digerabilă: şi astfel a apărut scenariul (relatat dl V. Hrebenciuc la un post TV amical cu preşedintele Băsescu şi cu actuala putere) potrivit căruia pe data de 30 noiembrie 2008, la ora 21 şi 21 de minute (!), liderii PSD, PC, PNL şi UDMR ar fi trebuit să apară împreună şi să anunţe că partidele lor consimt la alcătuirea unei majorităţi (cu exceptarea PDL) ce reclamă şi guvernarea. Liderul liberal Tăriceanu nu ar fi apărut la întâlnire – drept care, astfel, s-a ajuns la înţelegerea între PDL şi PSD. Dl Hrebenciuc este unul dintre cei mai imaginativi oameni din politica românească, dar trebuie spus că această versiune (de care a uzat şi preşedintele Băsescu, tot într-o intervenţie pe acelaşi post, înainte de 30 noiembrie) nu e deloc reală. Planul unei „alianţe parlamentare” PSD + PC + PNL + UDMR exista teoretic, în marja posibilului. Însă nici Tăriceanu şi nici Geoană nu s-ar fi putut folosi de acest plan înaintea alegerilor, pentru că – dacă l-ar fi făcut public sau măcar dacă l-ar fi discutat în structura de vârf a partidelor⁷ – şi-ar fi subminat propriile şanse şi ar fi pus un atu în mâna democrat-liberalilor lui Băsescu. Anunţarea unui plan strategic comun anti-PDL înaintea alegerilor i-ar fi servit tocmai acestui din urmă partid. Un exemplu concret: pe 20-21 martie a.c., preşedintele liberal C. Popescu-Tăriceanhu va fi pus în faţa unui congres extraordinar al PNL, fiind „acuzat” de unii membri că nu a convocat o Delegaţie Permanentă a partidului⁸ în care să pună în discuţie eventuala participare într-o alianţă la guvernare. La o analiză echidistantă, acuza nu se susţine. Oricum, cea mai la îndemână întrebare este: cum atunci, fără nici o consultare a Delegaţiei Permanente liberale şi a propriului partid, ar fi putut apărea la televizor Tăriceanu, pe 30 noiembrie, seara, după exit-poll, să anunţe alianţa PSD + PC + PNL + UDMR şi disponibilitatea ei guvernamentală.? În mod categoric, ideea ieşirii de la ora 21,21 rămâne frumoasă şi atât. Dincolo de legendă, ea niciodată nu a existat realmente în portofoliul celor care s-au ocupat de acest episod electoral.

Consecinţe cu criza în decor

Consecinţele alegerilor din 30 noiembrie ’08 se pot desluşi la i) nivelul personajelor politice şi ii) la nivelul partidelor.

În ceea ce priveşte personajele, cazul emblematic este cel al ex-liderului PNL şi PLD Theodor Stolojan. Mulţi dintre cei interesaţi de fenomenul politic în România au fost surprinşi în momentul în care acesta a declinat rolul de prim-ministru, după ce anterior (cu cinci zile mai devreme) îl acceptase. Cheia misterului e una singură: lista guvernamentală pe care preşedintele Băsescu i-a propus-o nu a fost nici măcar parţial identică cu cea pe care dl Stolojan o intenţiona. Fără Gh. Flutur şi Raluca Turcan (personaje pe care Stolojan le dorea neapărat la Agricultură, respectiv Cultură) şi incluzând nume precum Elena Udrea, Toader Paleologu sau Gabriel Sandu (ultimul, ex–UFD; în total, trei despre care Stolojan avea o părere cel puţin îndoielnică), fostul lider PNL & PLD a protestat şi a rămas, finalmente, cu protestul. De la Cluj, a fost chemat primarul Boc pentru a astupa breşa. Nici măcar nu a fost ceva neaşteptat; T. Băsescu anticipase, cred, această reacţie.

A doua consecinţă la nivelul persoanjelor s-a vădit în momentul în care, de-a lungul câtorva săptămâni, ministerul Administraţiei şi Internelor nu şi-a găsit titular: a fost mai întâi dl Oprea, apoi dl Dragnea, apoi dl Nica. Trei miniştri ai Internelor în mai puţin de două luni; şi, în peisaj, o România a căreia autoritate instituţională se năruie, sub atacul unor ucideri în plină stradă (la Braşov), al unor furturi de armanent din garnizoane (la Ciorogârla) sau al unor hold up-uri armate din bănci (la Cluj). Miza acestei instabilităţi ministeriale nu a fost una strict politică, ci a vizat controlul factorului politic asupra unor servicii presupus „secrete” – un lucru cu atât mai îngrijorător cu cât toate aceste structuri ar trebui să funcţioneze apolitic. Şi, în context, nu putem să nu ne întrebăm cât de transparentă şi adevărată este impresia pe care preşedintele Băsescu se străduieşte să o dea, pe varii căi, privind controlul politic asupra serviciilor secrete româneşti. Cunoscând câte ceva din istoria acestor servicii „speciale”, nu am nici o îndoială că dl Băsescu va fi pus cândva în situaţia de a achita „nota de plată”.

Tot la nivelul implicaţiilor personale se mai înscrie rivalitatea Miron Mitrea vs. Mircea Geoană (din PSD), Ludovic Orban vs. C. Popescu-Tăriceanu (din PNL), precum şi avatarurile lui Sorin Oprescu, care a fost părăsit de unii dintre consilierii săi (din Primăria Capitalei). Nu sunt multe puncte comune între aceştia, dar concluzia poate fi că undeva, deasupra acestor personaje, există cineva care nu are decât de câştigat de pe urma acestor disensiuni. Qui prodest?- cui foloseşte? – aceasta era o întrebare fundamentală a Dreptului roman. Dacă ar fi aplicată în politica de azi, s-ar explica mai bine problemele pe care le are practic orice contra-candidat potenţial al lui T. Băsescu la preşedinţie, în toamna ce vine.
La nivelul partidelor care au alcătuit Parlamentul până în 2008 s-a produs o schimbare de proporţii. Pe scurt fie spus, asistăm la o dispariţie în subsol a partidelor-aliat. Prin partid-aliat înţeleg grupări cu impact limitat decise să se asocieze cu un partid major: precum P. Conservator (alături de PSD), UDMR (alături de PNL) sau PRM (alături de PDL). Nici una dintre aceste partide nu au avut succes în noiembrie 2008. Conservatorii sunt pe cale să clacheze pentru că reprezentativitatea lor se reduce la viteza cu care se vor absorbi în PSD. Etnicii maghiari din UDMR au greşit în momentul în care au mizat pe termen lung pe ideea unui partid etnic (şi eu cred că suntem aproape de sorocul acestui model în România). Iar P. România Mare, într-o vraişte ideologică de proporţii, a susţinut (prin C.V. Tudor mai ales, deşi L. Bolcaş sau Gh. Funar aveau să sugereze că nu au fost de acord) ideea alianţei cu PDL şi cu T. Băsescu şi iarăşi s-a înşelat.

Privite din perspectiva ulterioarei compoziţii guvernamentale, aceste partide-aliat (PC, PRM, UDMR) au avut cel mai mult de pierdut. Şi chiar dacă între ele nu sunt multe asemănări la lumina zilei, un lucru totuşi le este comun: disponibilitatea de a face parte din orice combinaţie, cu oricare dintre foştii lor aliaţi sau adversari. Această versatilitate aş spune că este trăsătura dominantă a vieţii politice româneşti. Din ea pleacă toate surprizele şi ea ne dă garanţia că, şi pe mai departe, în politica autohtonă este posibil absolut orice.

În fine, există şi un element inedit în tot acest peisaj: criza economică. La ora la care scriu este mult prea devreme pentru a specula pe marginea implicaţiilor politice ale acesteia. Nici nu sunt convins că istoria ne poate ajuta foarte mult în anticiparea variantelor posibile. Tot ce ştim este că precedentele crize de proporţii din Europa au dus la întărirea stângii politice şi au favorizat extremele. În România, stânga este la putere într-un guvern de criză – ceea ce, teoretic, ar putea avantaja dreapta. Dar şi dreapta este la putere! Cel mai simplu, în aceste condiţii, este să presupui că va avea de câştigat, pe termen mediu, actuala opoziţie liberală, de centru-dreapta – şi e foarte probabil ca aceasta să se întâmple. Totuşi, în marja posibilului se mai înscrie ceva: poate că este momentul să reflectăm serios dacă pericolul extremismului în România este cu desăvârşire exclus. Mulţi se iluzionează că impasul Partidului România Mare ar însemna şi criza extremismului românesc ca atare. E cu totul fals, cred. Oricând este posibil un rău cu mult mai mare decât PRM. În societatea românească există asemenea rezerve de violenţă, de frustrare, de gregaritate şi de impulsuri anti-sistem încât, dacă acestea vor fi asezonate cu puţin rasism şi cu multă demagogie, cocktail-ul rezultat ar putea foarte bine să ridice brusc temperatura perioadei post-criză.

Şi abia atunci se va vedea, în această dezbatere despre stânga, dreapta şi centru, al cui va fi dulapul care a strâns cele mai multe schelete.

ADRIAN CIOROIANU - Profesor la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti; fost Senator şi fost ministru de Externe, este în prezent vicepreşedinte cu Afaceri Europene al PNL; cea mai recentă carte: Istorie, eroi, cultură politică, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 2008.

 sus