2008 Alegeri şi schimbare politică

Noul sistem
Cercetare asupra noilor tendinţe din sistemul de partide şi sistemul politic din România postcomunistă

DAN PAVEL

The article explores the outcomes and progress of the parliamentary elections from 2008 looked at as a turning point in the political history of the Romanian post-communism. According to this view, the elections confirmed and strengthened new political, social and electoral tendencies that led towards the adjustment of the party systems and political scheme. The appearance of these tendencies made manifest few years ago but no that obvious as in 2007 on the occasion of the first elections for the European Parliament. On that day, the outcome had been unambiguous. Therefore, the elections from the last year represented a provisory proof of the above mentioned drives. Following this elections, it could be said to have nowadays a new party system and, furthermore, a new Romanian political system.

Keywords: 2008 Romanian parliamentary elections, political conflict, political parties system

Alegerile parlamentare din 2008 reprezintă un punct de cotitură în istoria politică a postcomunismului românesc. După aceste alegeri, se poate vorbi despre un nou sistem de partide şi despre un nou sistem politic. Explicarea transformărilor care au dus la noua configuraţie politică implică o abordare complexă. Din această abordare nu vor lipsi teoriile partidelor politice şi coaliţiilor de guvernare, teoria democraţiei, precum şi dinamicile specifice ale sistemului electoral, societăţii civile, integrării europene, alte concepte, metode şi ipoteze din ştiinţa politică, pe care le voi semnala la timpul potrivit. O parte semnificativă a schimbărilor din sistem s-a datorat factorilor instituţionali, însă factorii de natură subiectivă (de natură personală ori colectivă) s-au făcut simţiţi în continuare, ceea ce ne arată cît de personalizată a rămas politica autohtonă. Considerînd sistemul de partide şi sistemul politic drept variabile dependente, în studiul care urmează mă voi concentra asupra scoaterii în evidenţă a variabilelor independente şi a celor intermediare care au produs schimbările celor două sisteme. Pentru a nu lungi excesiv textul care urmează, voi include anumite concluzii ale unor cercetări anterioare.

Alegerile parlamentare din 2008 au confirmat şi întărit noi tendinţe politice, sociale şi electorale, care au condus către schimbarea sistemului de partide şi a sistemului politic. Manifestarea respectivelor tendinţe a putut fi sesizată cu cîţiva ani înainte, însă doar în 2007, cu ocazia primelor alegeri europarlamentare din România, ele s-au concretizat în rezultate electorale clare. Alegerile locale din 2008 au reprezentat o confirmare parţială a noilor tendinţe, iar alegerile parlamentare le-au întărit.

Noua geometrie a conflictului politic

Maurice Duverger a fost primul care a pus în evidenţă variabilele independente care determină sistemul de partide din orice ţară democratică, variabila dependentă. Pentru politologul francez, două erau variabilele independente cheie: natura conflictului dintr-o societate şi tipul de sistem electoral[1]. Teoria sa a fost şi rămîne relevantă pentru ceea ce s-a petrecut în România postcomunistă. Modul specific în care s-a desfăşurat conflictul politic autohton a influenţat decisiv configuraţia sistemului de partide şi a sistemului politic. Dar nu toate paradigmele occidentale din ştiinţa politică, în particular din teoria partidelor, se aplică în mod automat realităţilor politice din fostele ţări comuniste. Astfel, teoria şi tipologia clivajelor (care a stat la baza revoluţiilor şi a formării sistemelor politice occidentale) nu au nici capacitate descriptivă, nici forţă explicativă pentru realitatea politică autohtonă.

Clivajul definitoriu al politicii postcomuniste din România nu a fost nici urban-rural, nici proletari-proprietari ori vreunul postmaterialist, ci clivajul dintre formaţiunea politică din jurul lui Ion Iliescu şi celelalte partide, cele democratice. Cooordonatele acestui clivaj au fost definite imediat după prăbuşirea regimului comunist totalitar, pe 29 ianuarie 1990, şi pînă după alegerile generale din 2004[2]. Cu fiecare generaţie nouă de stundenţi care vin la ştiinţe politice constat că se ştie tot mai puţin despre „punctul 0” al democraţiei româneşti, aşa că recapitularea rezumativă a evenimentelor are şi un obiectiv metodologic: în ciuda declaraţiilor cu privire la faptul că Frontul Salvării Naţionale, care era puterea legislativă şi executivă temporară, nu va deveni partid politic şi nu va participa la alegeri, FSN şi-a contrazis propriile promisiuni, anunţînd participarea în alegeri. A urmat protestul partidelor istorice (PNŢCD, PNL, PSDR) din Piaţa Victoriei, la care FSN a ripostat cu o „contramanfestaţie” şi cu prima „mineriadă” din istoria modernă a ţării noastre. În loc ca partidele aparţinînd diferitelor familii doctrinare să se dezvolte în conformitate cu logica instituţională a partidelor, la noi ele s-au definit prin opoziţia faţă de mentalităţile şi acţiunile retrograde, antidemocratice, antiliberale şi antireformiste ale FSN. În ciuda tuturor abuzurilor feseniste, cea mai mare parte a populaţiei a sprijinit masiv fesenismul. În primele alegeri libere din mai 1990, Iliescu a obţinut 85% din voturile populaţiei, din primul tur de scrutin, iar FSN 65% din voturi. A urmat o perioadă de politică hegemonică, exact contrariul a ceea ce România avea nevoie după aproape o jumătate de deceniu de partid unic, partidul-stat.

FSN a fost multă vreme singurul partid mare din România. Dar să lămurim anumite afirmaţii şi sintagme. În literatura de specialitate, sînt luate în considerare din punct de vedere analitic partidele care au intrat de cel puţin trei ori la rînd în parlament, în trei alegeri generale consecutive. Un partid mare este acela care, de unul singur, nu pe listele unei coaliţii, obţine în trei alegeri parlamentare consecutive mai mult de 15% din vot. Partidele mici sînt cele care obţin sub 15%. Între 1990 şi 2004, singurul partid din România care a obţinut în cel puţin trei alegeri parlamentare la rînd 15% din voturi a fost FSN. Cînd am vorbit despre formaţiunea politică din jurul lui Iliescu, m-am referit la transformarea FSN în FDSN, apoi în PDSR, iar mai recent în PSD. FSN/PSD a fost singurul partid mare. Toate celelalte au fost partide mici. Pentru ca partidele celelalte să aibă vreo şansă în lupta împotriva partidului hegemonic, despre care se credea că va rămîne la guvernare o lungă perioadă, s-au experimentat mai multe formule de alianţe politico-electorale. În toată această perioadă, sistemul de partide a fost unul disproporţionat şi dezechilibrat.

Cea dintîi, cea mai durabilă şi eficientă formulă de luptă antifesenistă a fost Convenţia Democratică, formată în noiembrie 1991, care reunea la început 18 formaţiuni civice şi politice, de toate felurile: creştin-democrat (PNŢCD), liberal (PNL), social-democrat (PSDR), formaţiunea reprezentînd interesele minorităţii maghiare (UDMR), etc. În 1992, CDR a cîştigat alegerile locale din marile centre urbane, pentru ca în 1996 să cîştige toate alegerile (locale, parlamentare, prezidenţiale). Apoi a făcut o coaliţie executivă cu PD, formaţiune desprinsă în 1992 din FSN, precum şi cu PSDR şi UDMR, care se desprinseseră de Convenţie. A doua formulă de luptă împotriva FSN/PSD a fost Alianţa DA (Dreptate şi Adevăr), creată în 2003, formată doar din două partide: singurul partid istoric care a mai reuşit să intre în Parlament (PNL) şi un partid care se desprinsese din FSN (PD). Cu toate că PSD a cîştigat alegerile din 2004, guvernul a fost format de către Alianţa DA. Traian Băsescu, preşedintele PD, candidatul la preşedinţie al Alianţei DA a cîştigat turul al doilea al alegerilor prezidenţiale. El l-a numit ca prim-ministru pe Călin Popescu Tăriceanu, preşedintele PNL. S-a format o coaliţie guvernamentală dintre Alianţa DA şi UDMR. Nu mai intru în toate amănuntele permanentului scandal de la guvernare de după 2004, ci voi sări direct la consecinţele acestui scandal, care au marcat atît sistemul politic, cît şi sistemul de partide.

Ruptura dintre PNL şi PD, dintre Tăriceanu şi Băsescu, a condus la destrămarea de facto a Alianţei DA. PD a fost forţat să iasă de la guvernare, a trecut în opoziţie, iar apoi a fuzionat cu un partid schismatic, desprins din PNL, PLD, formînd PD-L. Pentru ca guvernul minoritar PNL-UDMR să reziste, s-a format alianţa legislativă informală dintre cele două partide şi PSD.

După ce partidele mici din România au luptat 15 ani împotriva formaţiunii lui Iliescu, datorită certurilor interne ale Alianţei DA, s-a ajuns la o situaţie care a pus capăt clivajului dintre PSD şi celelalte forţe politice. Dispariţia clivajului definitoriu a avut mai multe tipuri de consecinţe. După alegerile din 2008, a fost posibilă discutarea oricărei coaliţii de guvernare dintre forţele politice altădată antagonice. S-a ajuns chiar la o coaliţie dintre PSD şi PD-L, formaţiunea care ani de zile avusese înscris în statut tabuul de a nu forma coaliţie cu PSD.

Metamorfoza sistemului de partide

Alegerile parlamentare din 2008 au marcat mai multe mutaţii cruciale:
– sfîrşitul hegemoniei unui singur partid mare;
– competiţia politică nu mai este una între singurul partid mare şi celelalte partide mici, ci între trei partide mari;
– eliminarea partidelor mici din parlament şi administraţia locală;
– trecerea de la pluralismul extrem la pluralismul moderat;
– trecerea de la multipartidism la tripartidism, bazat pe competiţia politică şi electorală dintre trei partide mari.

Sistemul de partide şi sistemul politic au cunoscut mutaţii semnificative încă dinaintea schimbării sistemului electoral din 2008. Cele 5 runde de alegeri parlamentare din perioada 1990-2004, desfăşurate pe baza sistemului electoral proporţional, pe liste, la care treptat s-au adăugat diferite forme de prag electoral, a condus la următoarele sisteme de partide[3]:
– în 1990, au intrat în Adunarea Deputaţilor 16 partide, iar în Senat 7 partide. Lipsa pragului electoral la primele alegeri libere a persmis intrarea în parlament a nenumărate formaţiuni. Sistemul de partide rezultat era multipartidismul atomizat, cu un singur partid mare, dominant (FSN, cu 65%), restul fiind partide mici (la vremea respectivă, pe locul II se afla , iar pe locul III). A fost sistemul de partide cel mai disproporţionat din istoria noastră postcomunistă. Sistemul de partide era unul al pluralismul extrem, polarizat, cu o tendinţă către multipolaritate. Era vorba doar despre o tendinţă, deoarece potenţialii poli multipli – liberal, creştin-democrat, social-democrat, ecologic – aveau încă de pe atunci intenţia de a se uni, pentru a lupta împotriva dominaţiei feseniste. Sartori socoteşte pluralismul extrem „o fază în dezvoltarea sistemelor de partide, care precede consolidarea sa structurală.” În sistemul autohton al partidelor, pluralismul extrem s-a dovedit a nu fi doar o fază trecătoare. Este şi una dintre explicaţiile pentru întîrzierea consolidării sistemului de partide.
– în 1992, formal au intrat în Camera Deputaţilor 7 partide, iar în Senat 8 partide. 1992. Înjumătăţirea numărului de partide de la Camera Depuaţilor s-a datorat introducerii în premieră a pragului electoral de 3%, atît pentru partide, cît şi pentru coaliţii, prin „Legea 68 din 15 iulie 1992,” art. 66, par.1. Deoarece tocmai se produsese ruptura între cele două ramuri ale FSN – între FDSR/PDSR şi PD – dominaţia fesenistă s-a diminuat, deşi FDSN s-a clasat tot pe primul loc, iar Iliescu a cîştigat din nou alegerile prezidenţiale. Am folosit termenul de „formal”, deoarece Convenţia Democratică (fără membrul fondator UDMR, care a participat pe liste separate) includea mai multe partide (PNŢCD, PSDR, PAC, PER, PNL-AT, PNL-CD, Partidul Unităţii Democratice şi Uniunea Democrat Creştină), ceea ce dă un total de 14/15 partide. Reiese că influenţa introducerii pragului electoral a fost în mare parte compensată prin înghesuirea mai multor formaţiuni sub aceeaşi generoasă pălărie. Sistemul de partid a rămas pluralismul extrem, însă fără un partid dominant, un sistem bipolar, cu doi poli concentraţi în jurul FDSN (care includea de asemeni PUNR, PRM, PSM, PDAR) şi CDR (incluzînd UDMR şi PD. În ciuda echilibrării forţelor şi a scindării feseniste, FDSN a rămas singurul partid mare;
– în 1996, formal au intrat cite 6 partide, atît în Camera Depuţilor, cît şi în Senat, conducînd la o aparentă diminuare a numărului de partide. Însă CDR includea 6 partide – PNŢCD, PNL, PAR, PER, MER, PNL-CD – iar USD alte 2 partide, PD and PSDR. Pragul electoral a rămas tot de 3%, dar noua lege a partidelor („Legea nr. 27/ 1996, art. 17, par.1) prevedea minimum 10.000 de membri drept condiţie pentru (re)înregistrarea unui partid. Din nou a rezultat un sistem multipartidist atomizat, extrem, tot bipolar[4], numai că între cei doi poli s-a produs o inversare de locuri, pentru că forţele opoziţiei au venit la putere, iar forţele de la putere şi aliaţii lor au trecut în opoziţie. A fost prima alternanţă guvernamentală. Chiar şi aşa, tot un singur partid mare a rămas în parlament, PDSR;
– în 2000, tot în mod formal, pentru prima dată, numărul partidelor a scăzut la doar 5, atît în Camera Deputaţilor, cît şi în Senat. CDR şi partidele aliate au pierdut alegerile, iar la putere a revenit PDSR. Democraţia românească a trecut „testul dublei alternanţe” (the two-turnover test[5]). În mod sinucigaş, PNŢCD, forţa principală din Convenţia Democratică şi din guvernul de coaliţie, a ridicat pragul electoral de la 3% la 5% pentru partide politice, în vreme ce pragul electoral pentru coaliţii se calcula după formula 5%+ 3% + n%, n fiind numărul de partide incluse în respective coaliţie. Folosind criteriile şi terminologia lui Sartori, pragul între pluralismul extrem şi pluralismul moderat este între 5 şi 6 partide. Din nou însă trebuie precizat că ne raportăm tot formal la o realitate mult mai complicată, deoarece numai în „polul social-democrat” intraseră 3 partide (PDSR, PSD şi PUR), ceea ce ne dă un total de 7 partide. În 2001, PDSR şi PSDR au fuzionat, formînd PSD. Marea problemă a sistemului politic şi a democraţiei autohtone era PRM, care devenise clar un partid antisistem. Cîtă vreme fusese un partid clientelar al PDSR, care avea tot o platformă antidemocratică, PRM nu fusese perceput ca antisistem, chiar dacă avea asemenea manifestări de la bun început (însă le avea într-o perioadă cînd mai multe partide foloseau o asemenea retorică), comportamentul său radical retoric fiind încurajat de către PDSR. Caracterul antisistem al PRM se manifestase în mod dramatic în timpul mineriadelor (nr. 5 şi nr. 6), din 1999, cînd liderul Corneliu Vadim Tudor chemase în mod explicit la răsturnarea guvernului ales, a preşedintelui României, Parlementului. Obscuritatea evenimentelor de atunci devine creşte exponenţial din pricina faptului că PDSR fusese şi el implicat în pregătirea mineriadelor, dar a făcut pasul înapoi în penultimul ceas. PRM îşi schimbase însă şi statutul, pentru că obţinuse pentru prima dată peste 15% din voturi, fiind al doilea partid ca mărime din Parlament. Pentru prima dată sistemul de partide a făcut tranziţia de la bipolarism la multipolarism (care înseamnă mai mult de doi poli; cel de-al treilea pol era reprezentat de către PRM). Or, multipolarismul este tipic pentru pluralismul extrem. În perioada respectivă, după prima sa experienţă în opoziţie, cînd nu a mai avut controlul integral al puterii[6], PDSR/PSD a cunoscut un proces de democratizare. Cînd a revenit la putere a evitat să mai facă o coaliţie (guvernamentală sau parlamentară) cu PRM, preferînd soluţia a două pacte politice cu partide care îi fuseseră pînă atunci adversare (UDMR şi PNL), care au format baza unei coaliţii parlamentare[7]. A fost primul pas către depăşirea clivajului dominant al politicii româneşti. După trei luni însă, PNL a denunţat pactul politic cu PDSR). În continuarea, sistemul de partide rezultat a fost caracterizat prin multipolarism, tipic pentru pluralismul extrem, numai că de această dată, în afară de singurul partide mare confirmat prin voturi şi procente, şi partidul antisistem PRM depăşise pragul de 15% (the same PDSR, and PRM).
– în 2004, formal, 4 organizaţii politice au intrat în Parliament, numai că tocmai configuraţia respectivelor organizaţii a amînat din nou trecerea de la pluralismul extrem către pluralismul moderat. Reaminstesc că pragul electoral a rămas de 5% pentru partide, însă pragul electoral pentru coaliţie s-a calculate după formula 5%+ 3% pentru al doilea partid al alianţei, 5% + 3% + 1% pentru al treilea partid şi pentru fiecare partid adiţional, dar fără a depăşi limita de 10% (Legea 373/2004 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi Senatului). Deşi partidul aflat la guvernare, PSD, a cîştigat alegerile, fără a avea însă majoritatea simplă, el a fost silit să intre în opoziţie, iar la putere a venit Alianţa DA, astfel încît s-a produs cea de-a treia alternanţă la guvernare. În mod concret, două dintre organizaţiile care au trecut pragul electoral cuprindeau partide politice ale căror interese şi mize erau atît de diferite încît au complicat mult jocul politic. Astfel, deşi PSD şi PUR (PC) au intrat în Parlament împreună, foarte rapid, imediat după alegerea candidatului Alianţei DA, Traian Băsescu, ca Preşedinte al României, el a convins PUR (PC), partidul condus de Dan Voiculescu, să formeze o majoritate care sprijinea Alianţa DA (patru partide mici erau la putere – PNL, PD, UDMR, PUR – iar două în opoziţie, PSD şi PRM). A fost unul dintre cele mai elocvente exemple cu privire la importanţa unui partid mic. De partea cealaltă, deşi alte două partide mici, PNL şi PD formau alianţa politico-electorală numită Alianţa DA, dezacordurile majore dintre aceste două partide, precum şi dintre premierul Tăriceanu şi preşedintele Băsescu, au condus la o criză politică majoră, care a provocat ieşirea democraţilor de la guvernare. Prin urmare, în realitate, în Parlament au intrat tot 6 partide, iar sistemul de partide rezultat a fost tot pluralismul extrem. Sistemul a rămas multipolar, cu trei poli, caracteristică tipică pentru pluralismul extrem. Deşi în opoziţie, PSD a rămas singurul partid mare, în vreme ce PRM s-a reîntors la statutul de partid mic.

Avînd premisele de mai sus în minte, înţelegem mai bine importanţa alegerilor din 2008. Pentru prima dată în istoria postcomunismului românesc, după aproape două decenii de tranziţie, s-a depăşit ceea ce trebuie să fie faza iniţială, tranzitorie, şi s-a marcat formal trecerea de la pluralismul extrem la pluralismul moderat: în Parlament au intrat doar 5 partide, PSD şi PC împreună, PD-L, PNL şi UDMR. Conform explicaţiilor lui Sartori, consolidarea sistemului de partide s-a produs abia acum. Pentru prima dată în istoria postcomunistă, există trei partide mari, cu peste 15%: PSD, PD-L şi PNL. Faţă de sistemul disproporţionat din 1990, faţă de existenţa pentru o vreme îndelungată a unui singur partide mare, în sistemul de partide a intervenit o echilibare relativă între principalele partide. Desigur, este vorba doar despre o tendinţă, care trebuie confirmată de încă două runde de alegeri generale, pentru PD-L şi PNL. După cum s-a văzut, aceeaşi tendinţă a avut-o şi PRM, în alegerile din 2000, însă ea nu s-a mai confirmat.

Transformările din sistemul de partide s-au petrecut datorită schimbării ambelor variabile independente: sistemul electoral şi tipul de conflicte din societate. În 2008, după mulţi ani de controverse politice, alegerile parlamentare nu s-au mai desfăşurat pe sistemul proporţional pe listă, ci în conformitate cu un sistem mixt: tot un sistem proporţional, dar cu candidaturi uninominale pe colegii. Deşi alegerile „pe listă” deveniseră în imaginarul colectiv un fel de „ţap ispăşitor” al eşecurilor tranziţiei, după schimbarea sistemului electoral nu s-a produs pretinsa „reformă morală” a clasei politice. Se vorbeşte însă de un plus de responsabilitate al aleşilor uninominali. Cum primele evaluări adevărate vor urma abia la următoarele alegeri, dacă ele se vor desfăşura tot în conformitate cu noile reguli, să revenim la chestiunile tehnice. De fapt, noul sistem electoral nu este la originea schimbărilor din sistemul de partide şi sistemul politic. Aceste schimbări au precedat schimbarea sistemului electoral.

Faptul că - pentru prima dată de la înfiinţarea sa - partidul antisistem PRM nu a mai trecut pragul electoral merită o menţiune specială. S-a revenit astfel la bipolarism. Regresul PRM începuse însă încă dinainte. În alegerile europarlamentare din 2007, care s-au ţinut pentru prima dată în Romănia, PRM nu a trecut pragul electoral, chiar dacă alegerile s-au desfăşurat conform sistemului „pe liste”. În alegerile locale din 2008, unde alegerile pentru consiliile judeţene s-au făcut tot prin sistemul „pe listă”, s-au putut observa schimbări importante: fenomenul tripartitismului s-a manifestat pregnant. În 20 de judeţe din România, doar cele trei partide mari (PD-L, PSD, PNL) au obţinut mandate în Consiliile judeţene (Alba, Argeş, Bistriţa-Năsăud, Buzău, Caraş Severin, Constanţa, Dâmboviţa, Dolj, Giurgiu, Iaşi, Ilfov, Mehedinţi, Neamţ, Olt, Suceava, Teleorman, Timiş, Tulcea, Vâlcea, Vrancea). În două regiuni (Dobrogea şi Banat) nu mai există decît cele trei partide. Partidele mici (PRM, PNŢCD, PNG-CD, PC, PNDC, PIN) fie că nu au mai trecut pragul electoral, fie că au obţinut cîteve mandate în judeţele unde cu patru ani înainte aveau un cuvînt greu de spus. Astfel, la un pas de tripartitism se află şi regiunile Oltenia (unde în judeţul Gorj PRM a obţinut 2 mandate), Moldova (Bacău – 3 mandate PC; Botoşani – 2 mandate PRM; Galaţi – 7 mandate PC; Vaslui – 4 mandate PRM), Muntenia (Brăila – 2 mandate PC; Călăraşi – 2 mandate PC, 2 mandate PNŢCD; Ialomiţa – 2 mandate PNG-CD; Prahova – 5 mandate PNDC, 3 mandate PNG-CD). Aproape de tripartitism se găseşte şi Bucureştiul.

O situaţie specială o au judeţele din Transilvania unde minoritatea maghiară este majoritară sau reprezintă o parte importantă a electoratului, iar UDMR a obţinut rezultate notabile (Covasna, Harghita, Satu Mare, Mureş, Bihor, Sălaj, Cluj, Arad), reuşind să învingă net Partidul Civic Maghiar (rivalul afirmat în ultima perioadă şi care nu a reuşit niciunde să treacă pragul electoral). Partid regional, care pînă acum a intrat de fiecare dată în Parlamentul României (în 1990 ocupa chiar locul II), UDMR nu a dispărut dintre partidele parlamentare, aşa cum anticipau sau îşi doreau anumiţi politicieni, ziarişti sau comentatori. Dacă el îşi va păstra locul, alături de cele trei partide mari care s-au conturat, vom avea un sistem de „trei partide şi jumătate”. Alegerile europarlamentare şi cele locale au confirmat faptul că un partid precum PC (fostul PUR) nu poate să treacă de unul singur de pragul electoral. Concluzia este că transformările sistemului de partide au intervenit înaintea operării schimbării sistemului electoral. Respectivele schimbări au întărit de fapt noile tendinţe, nu le-a provocat.

Mai importantă însă decît orice altceva a fost dispariţia clivajului definitoriu al politiciii postcomuniste, cel dintre PSD şi celelalte forţe politice. După ce a fost forţat să iasă de la guvernare, PD-L s-a redefinit ca o forţă politică a cărei misiune era să lupte nu doar împotriva duşmanului tradiţional al CDR şi Alianţei DA, – PSD, - ci şi împotriva fostului prieten şi aliat, PNL, care acum era acuzat că intrase „în cîrdăşie” cu PSD. De unde şi sloganul electoral „Noi cu noi, ei cu ei.” Între 2003 şi 2008, partidul condus de Traian Băsescu a crescut constant în sondajele de opinie şi în rezultatele electorale, fiind mereu pe primul loc, la mare distanţă de locul II, iar uneori cu peste 50% din opţiuni sau undeva pe aproape. Aceasta a încurajat anumite proiecte ori speculaţii cu privire la impunerea unui „partid prezidenţial,” obţinerea majorităţii în Parlament, formarea unui guvern monocolor (sau eventual cu participarea UDMR sau a unora dintre partidele mici, dacă acestea treceau pragul electoral). Alegerile au contrazis însă aceste aşteptări. PSD a obţinut cele mai multe voturi, PD-L a obţinut mai multe mandate parlamentare. De fapt, cele două partide au devenit relativ egale. Pînă la urmă, cele două foste rivale şi foste partide desprinse din FSN au format o coaliţie de guvernare care a pus capăt conflictului politic principal al politicii autohtone. Cum vor evolua sistemul de partide şi sistemul politic de acum încolo rămîne de văzut. Cert este că deja sînt clare o parte din noile tendinţe.