2008 Alegeri şi schimbare politică

Reformă sau experiment electoral?

 

ALEXANDRU RADU

Designed within the boundaries of the electoral reform, the modifications done to the senator and deputy election law boils down to replacing the plurinominal procedure with that of the uninominal vote (wrongly equated to the rule of majority). The association between uninominal vote and electoral proportionality on the occasion of the parliamentary scrutiny on the 30th of November 2008 generated criticism regarding the electoral mechanisms employed, mainly facing accusations of electoral inequity. But in reality, since it is of the PR type, the system was engaged in correcting the drift from the electoral proportionality generated by the “uninominal vote”. The main argument in this case is provided by the analysis of the G indicator, the 2008 elections being the least disproportional of the entire post-communist period. This performance is not tributary to the “electoral reform”, but to the principle of the conservation of electoral proportionality. In fact, the so called electoral reform was an experiment, witch one must end.

Keywords: Electoral reform, majoritarian system, plurinominal procedure,
electoral proportionality, electoral inequity

Scrutinul din 30 noiembrie 2008, cea de a şasea ediţie a alegerilor parlamentare din România postcomunistă, s-a desfăşurat în baza unei noi codificări juridice a sistemului electoral. Fără a reprezenta totuşi o premieră în domeniu – practic, fiecare ediţie a beneficiat de modificări ale legislaţiei electorale[1] – redesenarea cadrului juridic al alegerilor parlamentare din 2008 a fost proiectată, în schimb, ca o reformă electorală şi, în termenii consecinţelor sale, ca o reformă politică. Soluţia adoptată de decidenţii politici a fost cea a introducerii votului uninominal, prezentat publicului ca panaceul însănătoşirii mediului politic românesc şi transformat în instrumentul popular al legitimării reformismului politic.

Şi-a atins ţinta sa excepţională noul mecanism electoral? Sau, dintr-o perspectivă preponderent tehnică, a reprezentat soluţia votului uninominal acea reformare dorită a scrutinului parlamentar? Înainte însă de a formula argumente pentru un răspuns, discuţia trebuie să debuteze cu o scurtă incursiune în istoria adoptării legii electorale, ca şi cu necesare precizări teoretice privind sistemele electorale. Vom începe cu acestea din urmă.

Să spunem întâi că reforma electorală a preocupat clasa politică îndeosebi după alegerile din 1996, perioadă în când au fost lansate şi diferite proiecte de acest fel. Ulterior, tema a fost reluată apăsat de reprezentanţii Alianţei „Dreptate şi Adevăr PNL-PD”, în special de Traian Băsescu, sub forma introducerii votului uninominal. Dar ce este, de fapt, votul uninominal? Simplu şi clar, este o procedură electorală, în dependenţă de configuraţia circumscripţiei electorale. În general, în cadrul alegerilor pentru desemnarea compoziţiei unei adunări reprezentative, partidele politice îşi pot prezenta candidaţii în două formule: fie sub forma unei liste, în situaţia în care circumscripţiile electorale au mai mult de două mandate fiecare, fie sub forma candidaturilor individuale, atunci când în circumscripţia respectivă este pus în joc un singur loc. În primul caz, alegătorii au la dispoziţie votul plurinominal, celui de al doilea caz fiindu-i propriu votul uninominal. Aşadar, votul practicat ţine de modul în care sunt configurate circumscripţiile electorale, şi nimic mai mult.

Pe de altă parte, în lumea largă unde există practica alegerilor democratice, se utilizează diferite varietăţi ale celor trei tipuri de scrutin cunoscute. Orice manual universitar specializat ne poate lămuri care sunt acestea, şi anume: scrutinul de tip majoritar, scrutinul de tip proporţional şi scrutinul de tip mixt[2]. Pe scurt, scrutinul majoritar, primul în ordine istorică, dezvoltat în perioada anterioară universalizării dreptului la vot, se bazează pe regula simplă şi, am putea spune, naturală a alegerii unui reprezentant politic: candidatul care obţine cele mai multe voturi este cel declarat câştigător. Pe lângă simplitatea sa, orice mod de scrutin majoritar se defineşte prin capacitatea sporită de a genera guvernări puternice şi stabile. Scrutinul proporţional, a cărui răspândire trebuie corelată cu procesul de democratizare a vieţii politice, este apreciat în special pentru justeţea sa, adică pentru capacitatea de a asigura o mai bună corespondenţă între numărul de locuri obţinute şi numărul de voturi primite de fiecare partid. În fine, aşa cum le spune şi numele, scrutinele mixte sunt cele care combină, în formule diferite, scrutine majoritare cu scrutine proporţionale pentru alegerea aceleiaşi adunări. Oricare din cele trei tipuri majore de scrutin, ca modalitate de transformare a voturilor în mandate, poate fi asociat cu diferite proceduri electorale, precum cea a votului uninominal. În practica electorală mondială, votul uninominal este asociat, de regulă, cu un scrutin majoritar, dar aceasta nu înseamnă că toate scrutinele majoritare sunt în mod necesar şi uninominale. Bunăoară, SUA utilizează, pentru alegerea preşedintelui federaţiei, un scrutin majoritar plurinominal într-un singur tur. „Alegătorii nu votează direct candidaţii pentru preşedinte, ci aleg marii electori care desemnează preşedintele. În acest sistem cu două grade, desemnarea marilor electori în cadrul fiecărui stat se face cu un sistem de liste blocate cu un tur: candidatul prezidenţial sosit în frunte, are de partea sa toţi marii electori ai acelui stat.”[3]

Cât priveşte influenţa modurilor de scrutin asupra vieţii politice, în mod deosebit asupra sistemului partizan, aceasta a fost deseori supraestimată, în special sub forma tezei că schimbarea sistemului electoral generează o anume schimbare, numită cel mai adesea reformă, a sistemului politic. „Modurile de scrutin pot fabrica majorităţi parlamentare, dar nu sisteme partizane, contrar apărătorilor scrutinelor majoritare. Această slabă influenţă a modurilor de scrutin asupra repartiţiei voturilor între forţele politice a fost confirmată de recentele studii făcute de Arend Lijphart (Electoral systems and party systems, 1994, p.141). Decât să vorbim de condiţionarea sistemelor partizane de către modurile de scrutin, pare mai exact să vorbim de corespondenţă.”[4] Aceeaşi poziţie teoretică este împărtăşită şi de Giovanni Sartori, cel care propune o reformulare a legilor lui Duverger în sensul relaxării relaţiei de determinare dintre modurile de scrutin şi sistemele politice (sistemele partizane)[5].

În România, toate aceste consideraţii teoretice şi experienţe practice păreau a fi necunoscute partizanilor votului uninominal ori, poate, ignorate cu bună ştiinţă, din moment ce votul uninominal era echivalat cu scrutinul majoritar iar adoptarea unei proceduri electorale cu reformarea sistemului electoral.

În baza unei asemenea ideologii politice a fost revizuit cadrul legal al alegerilor parlamentare din 2008. Odiseea adoptării noii legi electorale şi-a avut începutul în confruntarea de la sfârşitul lui 2007 dintre preşedintele Băsescu, cu al său referendum eşuat pentru introducerea scrutinului majoritar absolut uninominal[6], şi premierul Tăriceanu, a cărui variantă de scrutin mixt a fost adoptată prin angajarea răspunderii guvernului[7]. Dar chiar dacă suferise o înfrângere, Preşedintele a perseverat şi, la limita termenului de promulgare a legii guvernului, a contestat-o la Curtea Constituţională, obţinând o decizie de neconstituţionalitate în cazul celor trei articole incriminate. Urma ca Parlamentul, reîntors din vacanţa de iarnă, să ia în discuţie legea pentru a o pune de acord cu decizia Curţii Constituţionale. Pe 29 ianuarie 2008, cu o zi înainte de reuniunea celor două Comisii juridice parlamentare, Traian Băsescu a cerut, în scris, partidelor parlamentare să adopte sistemul electoral pe care îl supusese votului populaţiei. Cerinţa şefului statului nu a fost acceptată, dar, pe de altă parte, parlamentarii nici nu au putut să se pună de acord asupra unei anume mod de scrutin: majoritar, proporţional sau mixt. Abia după două luni de negocieri politice, pe 11 martie, Camera Deputaţilor, cameră decidentă în această materie, a aprobat, cu 231 voturi contra 11 şi 18 abţineri, legea „votului uninominal”[8]. Imediat, preşedintele Băsescu a salutat decizia parlamentarilor, chiar dacă a catalogat-o, din persectiva sa majoritaristă, ca fiind doar o jumătate de pas. În fapt, preşedintele chiar avea dreptate. În acelaşi timp, PC şi PRM au contestat legea la Curtea Constituţională, unul dintre articolele vizate fiind cel cu privire la pragul electoral alternativ, însă fără succes, astfel că şeful statului a promulgat-o imediat după decizia Curţii. Timp de câteva luni, perioadă ocupată mai ales cu pregătirea şi desfăşurarea alegerilor locale, noua lege nu a mai preocupat pe nimeni. Nici măcar comisia electorală a Parlamentului însărcinată cu trasarea colegiilor uninominale. Abia la limita termenului legal, comisia a convenit, pe 16 iulie 2008, asupra decupării colegiilor uninominale din 39 de circumscripţii electorale, rămânând în sarcina guvernului să împartă celelalte patru circumscripţii, printre care Bucureştiul şi circumscripţia pentru românii stabiliţi în străinătate. Odată adoptată hotărârea de trasare a colegiilor uninominale, guvernul a comunicat, conform legii, pe 27 august, data desfăşurării alegerilor parlamentare: 30 noiembrie 2008. La acel moment însă, legea adoptată în primăvara anului suferise deja modificări majore, prin intermediul unor ordonanţe de urgenţă[9].

Având acum conturate circumstanţele în care s-a născut noul mecanism electoral – confuzia teoretică şi conflictul din politica românească –, vom putea puncta principalele caracteristici ale formei sale juridice adoptate de legiuitor. Pe de-o parte, fără a intra acum în detaliile ei tehnice, legea a introdus o serie de elemente noi, unele cu un anume impact asupra comportamentului competitorilor, al alegătorilor şi, chiar asupra rezultatelor propriu-zise. Astfel de prevederi sunt cele care reglementează exercitarea votului (spre deosebire de scrutinele parlamentare precedente, acum alegătorii votează numai la secţia de votare la care este arondată strada sau localitatea unde îşi au domiciliul), pragul electoral (prin introducerea unuia alternativ care constă în „îndeplinirea cumulativă a obţinerii a 6 colegii uninominale pentru Camera Deputaţilor şi a 3 colegii uninominale pentru Senat, în care candidaţii partidelor politice, alianţelor politice sau electorale şi organizaţiilor aparţinând minorităţilor naţionale, se situează pe primul loc...”[10]) sau consemnarea rezultatelor votării (menţionarea separată a votului alb). De asemenea, în cazul apariţiei unui mandat vacant, ca urmare a decesului sau demisiei unui deputat sau senator ales, ocuparea acestuia se face în baza organizării unor alegeri parţiale[11].

Dar, desigur, cea mai importantă noutate adusă de Legea nr. 35/2008 a reprezentat-o înlocuirea procedurii votului plurinominal (a listei de partid) cu cea a votului uninominal, conform art. 5, alin. (1), prevedere care poate considerată ca reprezentând substanţa uninominală a noului mecanism electoral. Tehnic, aceasta a însemnat redesenarea unităţilor electorale prin împărţirea (dar nu şi desfiinţarea) circumscripţiilor electorale plurinominale în colegii uninominale, în funcţie de numărul de mandate rezultat al aplicării normei de reprezentare. În urma acestei operaţiuni s-a obţinut un total de 137 de colegii uninominale pentru Senat şi 315 colegii uninominale pentru Camera Deputaţilor, incluzând şi mandatele, două senatoriale şi patru de deputaţi, din circumscripţia nr. 43, nou înfiinţată, pentru cetăţenii români rezidenţi în afara graniţelor ţării. În schimb, colegiile au fost inegal delimitate sub aspectul demografic, fără respectarea principiului egalităţii de desemnare a votului.

Pe de altă parte, desfăşurarea alegerilor în colegii uninominale a fost asociată cu principiul reprezentării proporţionale, cum o spune chiar articolul din lege ce introduce procedura votului uninominal. Astfel, „Deputaţii şi senatorii se aleg în colegii uninominale constituite potrivit prevederilor art.11, prin scrutin uninominal, potrivit principiului reprezentării proporţionale (s.n.)”[12]. Fără a insista acum asupra inadvertenţei de definire a modului de scrutin[13], vom preciza că, pentru repartizarea mandatelor pe competitori (formaţiuni politice), legea a reţinut, în fapt, aceleaşi metode proporţionale cu care ne-am obişnuit deja: metoda coeficientului electoral simplu, la nivelul circumscripţiei electorale, şi metoda d`Hondt, la nivel naţional, de altfel cele mai practicate în ţările cu sisteme de tip RP[14]. Cât priveşte atribuirea de mandate candidaţilor, legea a prevăzut o procedură, din nou, cu două etape. Astfel, în prima etapă se atribuie câte un mandat acelor candidaţi care, reprezentând competitori ce au întrunit pragul electoral, au obţinut majoritatea absolută a voturilor în colegiile uninominale în care au candidat. În a doua etapă, alocarea mandatelor se face în baza unei liste care cuprinde ceilalţi candidaţi clasaţi în ordinea descrescătoare a voturilor primite. Este foarte important de precizat că, pentru respectarea principiului proporţionalităţii electorale, numărul mandatelor câştigate majoritar se scade din numărul total de mandate la care are dreptul un competitor electoral. Singura excepţie permisă este cea a cazului în care numărul de mandate câştigate majoritar de candidaţii unui partid este mai mare decât numărul de mandate ce revine proporţional acelui competitor, caz care conduce la suplimentarea mandatelor parlamentare.

În concluzie, Legea 35/2008 codifică un mod de scrutin în care alegerea parlamentarilor se desfăşoară în circumscripţii uninominale iar repartizarea mandatelor se face după regula proporţionalităţii. Comparativ cu vechiul mecanism electoral, se modifică procedura votului, dar nu şi regula după care se repartizează mandatele parlamentare, cea care constituie criteriul fundamental pentru tipologizarea sistemelor electorale. Aşadar, modul de scrutin pentru alegerea parlamentarilor din România rămâne unul care aparţine categoriei RP. Din această perspectivă, trebuie precizat că, în ciuda definirii sale paradoxale din lege şi a intenţiei factorilor politici decidenţi, reforma electorală nu îşi are corespondent în codificarea juridică a alegerilor.

Dar dacă încadrarea tipologică a „noului” mecanism electoral ar putea, deşi nu ar trebui, să stârnească unele controverse, lucrurile sunt foarte clare atunci când analizăm efectele (tehnice) produse de acesta. Să reamintim, mai întâi, datele alegerilor parlamentare din 30 noiembrie 2008.

Cele 470 de locuri parlamentare stabilite de lege au fost disputate de 2.960 candidaţi reprezentând 11 formaţiuni politice (din care 5 parlamentare), 18 organizaţii ale minorităţilor naţionale şi 31 de independenţi[15]. Faţă de 2004, când media a fost de 32 de competitori pentru un loc de deputat, respectiv 26 pentru un loc de senator, în 2008 concurenţa s-a redus simţitor, un mandat parlamentar fiind disputat de numai 6 pretendenţi. Din cele 11 formaţiuni politice, doar 3 – alianţa PSD+PC, PNL şi PNG-CD – au depus numărul maxim de candidaturi: 315 pentru Camera Deputaţilor şi 137 pentru Senat, ceea ce însemna câte un candidat pentru fiecare din colegiile uninominale prevăzute de lege, adică un total de 452[16].

La alegeri erau aşteptaţi să participe 18.464.274 cetăţeni cu drept de vot, însă numai 7.238.871 dintre aceştia şi-au exprimat opţiunile electorale, respectiv 39,20%, astfel că prezenţa la urne s-a situat la cel mai scăzut nivel din întreaga istorie postcomunistă a alegerilor parlamentare. Probabil şi pentru că, spre deosebire de scutinele trecute, votul s-a putut exercita numai în secţia de votare arondată domiciliului. Pe de altă parte, chiar dacă acuzele de fraudă electorală n-au mai avut notorietatea din urmă cu patru ani, neregulile nu au lipsit din desfăşurarea scrutinului – de la modul defectuos al organizării unora dintre secţiile de votare până la încălcări ale legislaţiei privind exercitarea votului şi chiar necorelări între datele oficiale ale alegerilor comunicate de BEC[17].

După ce, iniţial, rezultatele parţiale comunicate de BEC au răsturnat previziunile exit-poll-urilor, numărarea tuturor voturilor a reconfirmat victoria alianţei PSD+PC în faţa PD-L, chiar dacă la o diferenţă minoră. Astfel, în favoarea PSD+PC au votat 2.279.449 de români (33,10%) pentru Camera Deputaţilor, respectiv 2.352.968 (34,16%) pentru Senat, în timp ce PD-L a atras 2.228.860 de voturi (32,36%) în cazul Camerei Deputaţilor şi 2.312.358 (33,57%) pentru Senat. Totuşi, ierarhia din fruntea clasamentului s-a inversat odată cu distribuirea mandatelor. Pe prima poziţie a trecut PD-L cu 115 (34,43%) mandate de deputat şi 51 (37,23%) de senator, faţă de cei 114 deputaţi (34,13%) şi 49 senatori (35,77%) ai alianţei PSD+PC. În ce priveşte PNL, acesta şi-a menţinut poziţia a treia atât ca vot popular, cât şi ca vot politic. Astfel, liberali au primit 1.279.063 voturi pentru Camera Deputaţilor (18,57%), respectiv 1.291.029 voturi pentru Senat (18,74%), adică 65 de deputaţi (%) şi 28 de senatori (%). În fine, ultima poziţie parlamentară a revenit UDMR, care a adunat 452.508 voturi (6,17%) pentru prima cameră şi 440.449 (6,39%) pentru cea de-a doua, fiind reprezentat de 22 deputaţi (6,59%) şi 9 senatori (6,60%).

Răsturnarea ierarhiei electorale din fruntea clasamentului şi, mai ales, algoritmul de alocare a mandatelor au determinat o reacţie critică cvasi-generală la adresa proaspăt practicatului sistem electoral, fiind acuzat de inechitate electorală. La o primă vedere, o asemenea opinie, favorizată de supralicitarea consecinţelor introducerii votului uninominal, poate apărea justificată de statistica electorală. Astfel, în alocarea a 115 din cele 453 de mandate parlamentare, adică în 25% din cazuri, locurile din forul legislativ nu au fost ocupate de candidaţii plasaţi pe primele locuri în colegiile uninominal în care au candidat.

Pentru mai multă claritate, să analizăm, pe scurt, un astfel de caz: alegerile pentru Senat din circumscripţia electorală Argeş. Aici, locurile din cele 4 colegii uninominale, în care a fost împărţită circumscripţia senatorială, au revenit alianţei PSD+PC (două), PD-L şi PNL (câte unul), în acord cu ponderea electorală a fiecărei formaţiuni politice, respectându-se, deci, principiul proporţionalităţii, cel pe care chiar legea electorală îl invocă. Conform criteriilor legale de alocare a mandatelor[18], în prima etapă au fost reţinute acele mandate adjudecate de candidaţii care au obţinut peste 50% din voturile exprimate în fiecare colegiu, adică de Şerban Constantin Valeca şi Constantin Tămagă, ambii de la PSD, în colegiile uninominale nr. 2 şi nr. 3. Cum, astfel, alianţa PSD+PC şi-a epuizat mandatele ce le reveanea conform proporţionalităţii electorale, candidaţii ei plasaţi pe primele poziţii în celelalte colegii, nr. 4 şi nr. 1, respectiv Octavian Ştireanu şi Costache Florea, au fost eliminaţi din cursă, locurile fiind ocupate, în etapa a doua, de următorii candidaţi din partea celorlalte două partide care aveau dreptul la mandate: liberalul Mircea Cinteză (care a obţinut cu 8.603 voturi mai puţine decât Ştireanu) şi democrat-liberalul Mircea Diaconu (cu 7.851 mai puţine voturi decât Florea). Aşadar, din cele patru mandate puse în joc, două au revenit primilor doi clasaţi, iar celelate două au fost atribuite unor candidaţii clasaţi pe locurile secunde, cu raportare la colegiile uninominale în care fiecare a candidat[19].

Astfel de situaţii, considerate incorecte mai ales de cei care au pierdut competiţia electorală, au stat la baza reacţiei mai sus amintite. Numai că vinovatul este greşit identificat. Legea în sine, ca mecanism, a funcţionat corect şi coerent, situaţiile precum cea exemplificată fiind rezultatul logic al corectării abaterilor de la proporţionalitatea sistemului, generate de „votul uninominal”, adică de obţinerea mandatului prin aplicarea regulii majorităţi. Tehnic, corecţia a intervenit prin scăderea locurilor câştigate majoritar din totalul celor la care avea dreptul un partid, în acord cu ponderea voturilor primite de acel partid. Ca atare, nu modul de scrutin trebuie acuzat, ci ideologia politica a reformei electorale, care a echivalat votul uninominal cu regula majorităţii şi a generat aşteptări pe măsură. Dacă alegerile din 30 noiembrie s-ar fi desfăşurat pe baza acestei reguli, atunci, într-adevăr, ar fi fost inechitabil ca mandatul să nu revină candidatului clasat pe prima poziţie. Numai că, încă o dată spus, alegerile nu au fost majoritare, ci proporţionale, în ciuda mitului reformei electorale propagat de politicieni. Desigur, rămâne în sarcina acestora să explice electorilor şi chiar membrilor propriilor partide nemulţumiţi de rezultatele alegerilor de ce au preferat o soluţie electorală complicată şi paradoxală, precum cea a introducerii votului uninominal.

Totuşi, mecanismul de corectare a abaterilor de la proporţionalitatea electorală codificat de Legea nr. 35/2008 şi-a arătat limitele. Pe de-o parte, nu a putut împiedica suplimentarea numărului de parlamentari peste cel dat de aplicarea normei de reprezentare. E drept, am avut un singur caz – în circumscripţia electorală Arad, colegiul uninominal nr. 1, unde au fost aleşi doi (!) deputaţi, numărul total al mandatelor ajungând la 8, faţă de cel 7 prevăzute de lege.[20] Tehnic vorbind, situaţia s-a datorat faptului că în această circumscripţie electorală, un partid, respectiv PD-L, a câştigat prin vot majoritar un loc în plus peste cele patru la care avea dreptul ca urmare a aplicării principiului proporţionalităţii. Cum, tocmai în numele echităţii electorale, acest loc în plus nu putea fi nici pierdut, şi nici scăzut din contul altei formaţiuni politice, PD-L a primit un mandat suplimentar, localizat în colegiul uninominal nr. 1, unde şi UDMR avea dreptul la un mandat. Reţinem însă că această situaţie s-a datorat tocmai combinării „votului uninominal” (citeşte vot majoritar) cu principiul proporţionalităţii, fiind totuşi surprinzător că o astfel de situaţie nu s-a multiplicat. Pe de altă parte, acelaşi mecanism poate fi făcut responsabil, parţial, şi de inversarea poziţiilor primelor două partide după repartizarea mandatelor, în condiţiile în care acestea au fost despărţite de mai puţin de un procent. Astfel, chiar dacă a câştigat cele mai multe mandate cu majoritatea absolută a voturilor valabil exprimate, PSD a fost penalizat pentru lipsa de eficacitate a voturilor pe care le-a primit[21]. Practic, voturile sale, deşi peste cele adunate de PD-L, s-au transformat în mai puţine mandate parlamentare. E drept, aici pot fi invocati şi alţi factori, precum cel amintit deja, al cvasi-egalităţii electorale a celor două formaţiuni politice, sau distribuţia geografică a voturilor în relaţie cu magnitudinea circumscripţiilor electorale.

Ştim însă că mecanismele proporţionalităţii electorale nu realizează niciodată proporţionalitatea matematică, altfel spus, că orice sistem generează într-o anumită măsură efecte disproporţionale. Din fericire, ştiinţa politică ne oferă instrumente de măsurare matematică a abaterii de la proporţionalitate, precum indicele G, al disproporţionalităţii electorale, a cărei determinare porneşte de la valoarea individuală a primei electorale, în corelaţie cu voturile irosite. Dinamica valorilor acestor indicatori în perioada 1990-2008, calculate pentru Senat, sunt redate în tabelul de mai jos[22].

Se remarcă, desigur, nu numai că parametrii sistemului din 2008 s-au încadrat în tendinţa pozitivă materializată după alegerile din 2000, când pragul electoral legal s-a stabilizat la 5%, dar fi faptul că valorile atât pentru prima electorală şi pentru voturile irosite, cât şi pentru indicele G sunt cele mai mici din întreaga perioadă. Cu o disproporţionalitate electorală redusă la circa 3%[23], comparabilă cu valorile specifice unor sisteme RP din democraţiile consolidate[24], alegerile din 2008 se dovedesc a fi fost cele mai proporţionale de până acum, aceasta în condiţiile în care valoarea procentuală a pragului legal a rămas neschimbată iar magnitudinea medie a circumscripţiei electorale nu a suferit modificări majore[25]. Cei care acuză modul de scrutin că a fost generator de inechitate electorală au un inamic redutabil în cifrele tocmai prezentate. Ca şi cei care, anterior, îl criticau pentru efectele sale majoritariste, considerate chiar cele mai pregnante din întreaga zonă a ţărilor cu RP[26].

Aşadar, privit din perspectiva tehnică, sistemul evoluează în direcţia cea bună dar, deloc paradoxal, aceasta nu se datorează „reformei electorale”. Fundamental, pentru că o astfel de reformă nici nu a existat. O repetăm, înlocuirea votului plurinominal cu cel uninominal nu echivalează cu reformarea sistemului electoral, acesta continuând să aparţină tipului RP. În fapt, e foarte bine că politicienii au eşuat în încercarea lor de a substitui modul de scrutin proporţional cu cel majoritar, neinterferând astfel în consolidarea experienţei proporţionaliste a sistemului electoral. Experimentul introducerii votului uninominal, deşi fără urmări maligne sistemice, trebuie însă încheiat, fie şi pentru a evita pe viitor confuzia şi, ca atare, neîncrederea în mecanismul electoral astfel generate.

În fine, chestiunea aduce în discuţie o altă problemă, pe care doar o vom semnala acum: acea a capacităţii decidenţilor politici de a proiecta şi implementa o stragie de schimbare instituţională. Probabil că, având drept exemplu eşecul în reformarea sistemului electoral, va trebui să nu ne putem speranţe prea mari nici în reuşita preconizatei redesenări a arhitecturii constituţionale a României.