2008 Alegeri şi schimbare politică

Alegerile parlamentare din 2008: Vin vechi în sticle noi
 

LAVINIA STAN şi DIANE VANCEA

In the 2008 parliamentary elections, Romania for the first time used a variant of the majoritarian system to translate votes into seats. Despite hopes that the new electoral system will facilitate significant elite changes and correct for the shortcomings of the previously-used proportional representation, the majoritarian system („uninominal”, as it is called in Romania) proved to have more disadvantages than advantages. This article discusses the changes brought about by the new electoral system, the election results for the Chamber of Deputies and the Senate, and the formation of the new coalition cabinet.

Keywords: 2008 Romanian parliamentary elections, majoritarian system, proportional representation, elite change

La 30 noiembrie 2008, România a organizat cel de-al şaselea scrutin general după căderea regimului comunist. Deşi dezbaterile din campania electorală nu au privit provocările majore ale acestei ţări şi, asemeni alegerilor anterioare, preşedintele în exerciţiu a dominat toţi candidaţii electorali, aceste alegeri au fost importante din alte puncte de vedere. Dacă până în 2004 alegerile parlamentare au fost organizate împreună cu cele prezidenţiale, acum, pentru prima dată, electoratul a votat doar candidaţii pentru Parlament, alegerile prezidenţiale fiind programate pentru 2009. Dacă până în 2004 România a folosit reprezentarea proporţională, acum, pentru prima dată, a pus în practică sistemul „uninominal”[1]. Dacă alegerile din 1996, 2000 şi 2004 au permis alternarea puterii, acum s-a anticipat că învingătorii alegerilor anterioare, Partidul Democrat Liberal (PD-L) şi Partidul Naţional Liberal (PNL) din defuncta Alianţă pentru Dreptate şi Adevăr (DA), vor păstra puterea. Dacă până în 2004 regula nescrisă a fost ca preşedintele să-l numească ca premier pe liderul partidului/coaliţiei câştigătoare, acum, pentru prima dată, preşedintele a anunţat că va desemna persoana pe care o va dori, indiferent de rezultatul voturilor (desigur, dacă nici un partid nu va obţine o majoritate absolută). În plus, acestea au fost primele alegeri generale organizate după aderarea României la Uniunea Europeană (UE) şi în care numeroasa diasporă românească a desemnat doi senatori şi patru deputaţi.

Schimbările electorale

Constituţia din 1991 identifică România drept o republică semi-prezidenţială în care preşedintele este ales direct de către electorat pentru maximum două mandate de câte patru ani[2]. Membrii Parlamentului bicameral au fost aleşi printr-un sistem electoral de reprezentare proporţională cu liste de partid închise şi prag electoral naţional de 5%. Pentru minorităţile etnice care nu puteau obţine reprezentare parlamentară au fost rezervate mandate de deputaţi (la început 15, apoi 18), excepţie făcând comunitatea maghiară, care a putut trece pragul naţional în toate scrutinurile post-communiste.

Acest sistem electoral îi făcea pe candidaţii aleşi dependenţi de conducerea partidului, de voinţa şi capriciul căreia depindea includerea lor pe listele electorale, mai mult decât de circumscripţia electorală. Deputaţii şi senatorii au promovat mai des problemele naţionale decât problemele comunităţilor locale, susţinând propuneri legislative în virtutea disciplinei de partid, chiar şi atunci când acestea nu erau benefice circumscripţiilor lor. Sistemul a permis unor personaje dubioase (oameni de afaceri implicaţi în privatizări la limita legii, politicieni corupţi şi foşti securişti) să câştige imunitate parlamentară. Liderii de partide, la rândul lor, au format clientele extinse controlând includerile pe liste, în timp ce „persoane care meritau să se afle pe liste au fost adesea înlocuite cu rudele, prietenii şi clienţii liderilor de partid”[3]. Cum accentul cădea pe partidele politice, adesea electorii nu ştiau numele candidaţilor incluşi pe liste în poziţii eligibile. Acest lucru a dus la apatie electorală generală şi lipsă de încredere în Parlament.

După 2004, puterea liberală şi democrată a lansat reforme electorale pentru reînnoirea elitei politice. Primii 15 ani de tranziţie au evidenţiat deficitul democratic al României: elite politice preocupate de interesele lor personale mai mult decât de binele comun; politicieni care au migrat fără jenă de la un partid la altul, traversând linii ideologice şi politice numai pentru a-şi prelungi carierele politice; corupţie şi clientelism afectând întreaga viaţă publică; un electorat descurajat, neîncrezător şi dezinteresat, nostalgic al perioadei comuniste; puternici „baroni” locali abuzând de procesul politic pentru a folosi resursele statului în interesul clientelei lor; o administraţie publică supradimensionată şi ineficientă; o legislaţie alambicată, sufocantă şi mereu în schimbare; un aparat judiciar aservit politic; şi o intelectualitate elitistă şi lacomă[4].

Dacă după 1989 alte ţări est-europene şi-au reînnoit elita politică, opoziţia anticomunistă succedându-se conducerii comuniste, în România elita comunistă s-a reprodus, deoarece în 1989 nu au existat elite din afara Partidului Comunist capabile să preia puterea politică. În Cehoslovacia puterea a trecut de la comunişti la opoziţie (de la Gustav Husak la Vaclav Havel), însă în România transferul s-a făcut de la primul la cel de-al doilea eşalon al aceluiaşi Partid Comunist (de la Ceauşescu la Iliescu). Prin urmare, diferenţa dintre elitele româneşti comuniste şi post-comuniste a vizat doar gradul diferit în care acestea au profitat de dictatură. Nu este surprinzător deci că, după 2004, s-a susţinut că orice reformă serioasă trebuia să vizeze chiar inima procesului politic românesc: sistemul electoral.

Atât faptul că iniţial Basescu şi democraţii s-au opus introducerii uninominalului, cât şi animozitatea personală dintre Preşedintele Traian Băsescu şi Premierul Călin Popescu Tăriceanu şi opţiunile lor politice divergente au determinat PNL şi PD-L să sprijine reforme diferite. Băsescu a susţinut sistemul francez uninominal în două tururi, împărţind ţara în circumscripţii egale cu numărul de mandate din Parlament. În fiecare district, candidatul care întrunea o majoritate de voturi ar fi câştigat mandatul. Dacă nici un candidat nu câştiga din primul tur, un al doilea tur s-ar fi organizat între cei doi candidaţi care-au obţinut cele mai multe voturi. Anticipând rezistenţă din partea PNL şi a Partidului Social Democrat (PSD), Preşedintele a prezentat propunerea electoratului la 25 noiembrie 2007 într-un referendum organizat împreună cu primele alegeri din România pentru Parlamentul European. Prezenţa insuficientă la vot (26.5%) a invalidat referendumul, dar acest lucru nu l-a oprit pe Băsescu să pretindă victoria, insistând că 80% dintre voturi susţineau schimbările electorale propuse de el[5].

Conform susţinătorilor săi, acest sistem i-ar fi făcut pe candidaţi mai responsabili faţă de electorat, ar fi redus numărul partidelor din Parlament şi ar fi încurajat atragerea candidaţilor cu reputaţie pe plan local. Guvernele monocolore rezultate dintr-un Parlament mai puţin divizat le-ar fi permis votanţilor să identifice mai uşor partidul care trebuia să fie aplaudat pentru politicile bune şi blamat pentru cele dăunătoare. Criticii au subliniat însă că sistemul dezavantaja partidele mici şi noi şi grupurile etnice mici, organizarea unei a doua runde era prea costisitoare pentru o ţară săracă precum România şi sistemul era aplicat în 19 ţări nedemocrate, inclusiv Belarus[6]. Nu s-au dezbătut dezavantajele uninominalului recunoscute în ţări care-l practică de mulţi ani, precum SUA, Canada sau Anglia: „voturile risipite”, soarta partidelor cu electorat dispersat geografic sau decalajul potenţial mare dintre votul popular şi alocarea mandatelor.

Parlamentul român a aprobat însă un complicat sistem uninominal, susţinut de guvernul liberal şi opoziţia social-democrată. Conform Legii 35/2008[7], candidaţii au concurat în colegii uninominale. Ţara a fost împărţită în 43 de circumscripţii electorale, incluzând una pentru diaspora (Art. 10), în care numărul colegiilor uninominale a fost stabilit prin împărţirea numărului de locuitori la cota de reprezentare de 70 000 de electori pentru un mandat de deputat şi 160 000 de electori pentru unul de senator, numărul minim al colegiilor pe circumscripţie fiind de cel puţin patru pentru deputaţi şi doi pentru senatori (Art. 5). Într-un colegiu, un partid a putut susţine un singur candidat, candidatul putând reprezenta doar un partid.

Propunerile partidelor pentru candidaţi au fost înaintate Birourilor Electorale înainte de scrutin. Pentru a candida, independenţii au avut nevoie de susţinerea a cel puţin 4% dintre electorii colegiilor lor sau cel puţin 2000 pentru Cameră şi 4000 pentru Senat (Art. 30). Mandatele au fost repartizate în trei etape. În prima etapă, candidaţii independenţi sau afiliaţi partidelor care au întrunit majoritatea voturilor în colegiul lor au câştigat mandatul. Candidaţii partidelor au primit mandat doar dacă partidul lor a trecut pragul electoral. Colegiile unde nici un candidat nu a întrunit o majoritate de voturi au fost redistribuite (Art. 48). Mai întâi, numărul total de voturi obţinute într-o circumscripţie electorală de către toţi candidaţii unui partid care a trecut pragul electoral a fost împărţit la cota de reprezentare. Câtul rotunjit a reprezentat numărul de mandate pe care partidul a fost îndreptăţit să-l obţină în circumscripţie. Repartizarea mandatelor a început cu candidaţii care-au obţinut cele mai multe voturi în circumscripţie, dacă mandatul colegiului lor era încă nealocat. Pe urmă, toate voturile neutilizate au fost însumate la nivel naţional, separat pentru Camera Deputaţilor şi Senat, şi împărţite la cota de reprezentare. Câtul rotunjit a reprezentat numărul mandatelor pe care un partid le putea avea la nivel naţional. Repartizarea locurilor disponibile s-a făcut ca în etapa a doua.

Această variantă a fost si ea criticată. Cea mai mare provocare, venită din partea Partidului România Mare (PRM), a vizat fraudarea alegerilor. Liberalii au trasat graniţele anumitor colegii fără a se consulta cu alte partide şi au acceptat colegii care erau foarte diferite în ceea ce priveşte totalul populaţiei lor[8]. În noiembrie 2008, Curtea Supremă a respins plângerea formulată de PRM cum că ordonanţa încalcă Legea 35/2008. La aflarea verdictului, Corneliu Vadim Tudor a declarat că hotărârea „demonstrează încă o dată că justiţia din România este putred de coruptă”, i-a compătimit „pe români, terorizaţi de o bandă de infractori care se numesc politicieni şi slujitori ai justiţiei” şi a avertizat că trasarea frauduloasă a graniţelor colegiilor „este o uvertură a marii fraude ce se pune la cale ”[9]. După cum vom vedea, Tudor a avut dreptate să se teamă de consecinţele noului sistem electoral.

Uninominalul a fost criticat şi pentru că nu permite electorilor să voteze între candidaţii aceluiaşi partid. Votanţii pot alege între candidaţii diferitelor partide, dar, ca şi reprezentarea proporţională, nu le permite să influenţeze alegerea candidaţilor în interiorul partidului. Este adevărat că partidele ar fi trebuit să susţină candidaţi cunoscuţi pe plan local, dar în practică această cerinţă a fost ignorată atunci când candidaţii doriţi cu adevărat de populaţie au fost respinşi pe motive neînsemnate, în timp ce prietenii sau partenerii de afaceri ai liderilor de partid au fost susţinuţi. În plus, cerinţa de a susţine figuri publice cunoscute îi privilegia pe baronii locali care dispun de reţele clientelare extinse şi pe vedetele pop al căror discernământ politic era îndoielnic. Pe scurt, atât noul, cât şi vechiul sistem electoral erau incapabile să aducă o schimbare reală a elitei politice.

Campania electorală

Campania electorală a început la 31 octombrie într-un climat de nelinişte socială, populism febril şi apatie publică. În 2004 Preşedintele Băsescu a numit guvernul DA condus de Călin Popescu-Tăriceanu, dar în 2006 liberalii şi democraţii s-au separat, cei dintâi continuând să conducă guvernul, ceilalţi alăturându-se opoziţiei. Destrămarea alianţei a dus la un nesfârşit război al cuvintelor între Premier şi Preşedinte. Apropierea de opoziţia social-democrată i-a permis guvernului liberal minoritar să-şi atingă unele obiective (precum mărirea salariilor şi a pensiilor, etc.), nu şi să promulge legile necesare întăririi independenţei justiţiei şi intensificării luptei anticorupţie. În ciuda criticilor venite din partea lui Băsescu şi a Partidului Democrat (ulterior redenumit Partidul Democrat-Liberal, PD-L), calamităţilor naturale ce au afectat ţara şi obiecţiilor UE privind stagnarea procesului de integrare, liberalii au devenit prima formaţiune care a înregistrat o creştere a susţinerii lor populare în timpul mandatului lor de guvernare.

Atât puterea, cât şi opoziţia s-au lansat în măsuri populiste, care au făcut din România „cel mai prost guvernat” membru al UE, după The Economist[10]. De exemplu, în septembrie 2008 Parlamentul a aprobat o creştere salarială de 50% pentru profesori pe care bugetul naţional nu avea cum s-o susţină. Convinşi că merită remuneraţii crescânde şi ignorând posibila spirală inflaţionistă, sindicatele au ameninţat cu greva generală, cedând însă în cele din urmă.

Nemulţumirea socială şi primele semne ale puternicei recesiuni economice internaţionale au marcat începutul campaniei electorale. Însă campania nu s-a centrat asupra nici unei teme de importanţă naţională, nu pentru că numeroşii candidaţi au accentuat problemele comunităţilor locale, ci pentru că nu au dorit să-şi pericliteze şansa de a fi aleşi. Nesiguri de modul în care uninominalul urma să se traducă în practică, candidaţii nu au prezentat programe îndrăzneţe şi nu şi-au asumat riscuri, preferând să adopte poziţii precaute pentru a strânge cât mai multe voturi cu putinţă. De remarcat angajamentele nerealiste făcute de candidaţii care fie au promis prea mult (construirea a 1000 km de autostradă într-o ţară unde s-au finalizat doar 300 km în ultimii 20 de ani), fie au stabilit obiective ce depăşeau prerogativele mandatelor parlamentare (distibuirea gratuită de tractoare echipate cu sisteme GPS).

Campania electorală a ignorat teme precum naţionalismul, corupţia şi decomunizarea. Dacă în 2000 Vadim Tudor era să câştige Preşedinţia, în 2008 apelurile sale şovine nu şi-au mai găsit ascultători. Nu s-au mai auzit voci ridicate împotriva pretenţiei ungurilor la autonomie colectivă sau pentru situaţia românilor din Republica Moldova, „sacrificiile” pe care românii le-au făcut pentru apărarea unui Occident ingrat sau contribuţiile extraordinare ale României la cultura, ştiinţa şi literatura universală. Afluxul masiv de români către Europa de Vest după 2007 probabil că a diminuat sentimentul naţionalist.

La fel de importantă a fost absenţa decomunizarii, temă abordată în toate campaniile anterioare. Eliminarea subiectului din prim-plan nu a reflectat însă un progres neaşteptat în decomunizare. Mai degrabă compromiterea procesului de identificare publică a agenţilor secreţi, sentimentul că toţi politicienii post-comunişti au un trecut pătat şi preocuparea pentru prezentul şi viitorul ţării au contribuit la uitarea şi iertarea crimelor comuniste[11]. Deşi după 2004 Preşedintele Băsescu a ordonat transferul arhivelor Securităţii către Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, au fost create un Institut de Investigare a Crimelor Comunismului din România şi o Comisie Prezidenţială Consultativă de Analiză a Dictaturii Comuniste din România şi guvernul a înfiinţat Fondul Proprietatea pentru despăgubirea foştilor proprietari, în această perioadă Parlamentul a blocat mai multe propuneri de lustraţie şi Consiliul a fost deposedat de dreptul de a face publice numele foştilor securişti.

Încă din 1989 corupţia a cuprins ca o plagă România, înrădăcinându-se în sectorul public şi fiind practicată atât de cetăţeni cât şi de politiceni. Deşi corupţia rămâne un punct nevralgic pentru UE, elita politică românească a rezistat campaniei anticorupţie şi sistemul judiciar românesc a refuzat să condamne stelele politicii româneşti. Aproape toţi politicienii importanţi ai ţării au fost implicaţi în scandaluri de corupţie. Deşi s-a spus ca uninominalul va adresa şi problema corupţiei, aceasta nu a fost o temă a campaniei electorale, încercările mass-mediei de a arăta implicarea candidaţilor în fapte reprobabile fiind descurajate. Apatia publică faţă de acest subiect a permis multor politiceni corupţi să intre în lupta electorală.

În cursa electorală s-au angajat 2960 de candidaţi în 452 de colegii uninominale pentru 137 mandate de senatori şi 334 de deputaţi. Dintre aceştia, 31 au fost candidaţi independenţi, în mare parte politicieni care-au pierdut susţinerea partidelor lor. Alianţa PSD-Partidul Conservator, PNL, PD-L, PRM şi micul Partid Noua Generaţie neparlamentar au trimis candidaţi în toate colegiile. Mai puţin de 14% dintre toţi candidaţii au fost femei.

Printre candidaţi s-au numărat politicieni experimentaţi, foşti şi actuali consilieri locali şi judeţeni, primari, miniştri, deputaţi sau senatori (foştii premieri Adrian Năstase şi Petre Roman; foştii miniştrii Tudor Chiuariu, Bogdan Niculescu-Duvăz, Sulfina Barbu, Victor Ponta şi Laszlo Borbely ş.a.). Alţii s-au bucurat de notorietate în show business, fără a avea experienţă politică (actorii Mircea Diaconu şi Florin Călinescu; cântăreţii Dida Drgan, Nicolae Furdui Iancu, Victor Socaciu; comentatorul sportiv Cristian Ţopescu; fotbalistul Helmut Duckadam). Un alt grup i-a inclus pe „baronii locali”, care şi-au lansat carierele sub şi cu ajutorul regimului comunist, au ocupat funcţii în administraţia publică după 1989 şi au reuşit să controleze strâns viaţa politică şi economică locală (Nicolae Mischie, Dan Morega şi Culiţă Tărâţă). Datorită popularităţii lor, baroni locali ca Victor Mocanu sau Radu Mazăre şi-au putut propulsa rudele în Parlament.

La 17 noiembrie, Coaliţia pentru o Românie Curată a făcut publice numele candidaţilor care au picat „testul de integritate” pentru că fuseseră acuzaţi sau cercetaţi de instanţe, votaseră împotriva recomandărilor UE, se opuseseră campaniei anticorupţie ori identificării foştilor securişti. Dintre cei 244 de candidaţi numiţi, 127 erau social-democraţi sau conservatori, 66 liberali şi 12 democrat-liberali, 19 reprezentau UDMR, 19 PRM şi unul Partidul Noua Generaţie. Lista a inclus 83 de candidaţi care şi-au schimbat afilierea politică o data, 63 de două ori şi alţi 146 care au subminat statul de drept. Dintre cei 19 candidaţi acuzaţi de instanţe, peste jumătate (11) au fost social democraţi[12].

Rezultatele alegerilor

Deşi românii au clamat dorinţa lor de a vota oameni, nu liste, numai 39,2% dintre votanţi s-au prezentat la vot. Cinci partide au câştigat reprezentare parlamentară: social democraţii, conservatorii, democrat liberalii, liberalii şi UDMR (Tabelele 1 şi 2). Alianţa cu PSD le-a permis conservatorilor să intre în Parlament. Ca urmare a schimbărilor electorale, pentru prima dată ordinea partidelor în ceea ce priveşte voturile obţinute a fost diferită de cea bazată pe mandatele obţinute. PD-L, care a ieşit pe locul doi, a primit cu trei locuri mai mult decât coaliţia care a câştigat cele mai multe voturi (PSD-Partidul Conservator).

Câştigătorii alegerilor, PD-L şi PSD, sunt fostele facţiuni ale Frontului Salvării Naţionale. Cu excepţia liderilor comunişti condamnaţi pentru înăbuşirea Revoluţiei, demnitarii comunişti, activiştii de partid şi directorii întreprinderilor de stat s-au refugiat în Front. În 1993 acesta s-a scindat între PDSR-ul lui Iliescu şi PD-ul lui Roman, formaţiuni care reflectau vechea diviziune dintre membrii PCR şi ai UTC, cei dintâi fiind mai în vârsta, conservatori, mânjiţi de colaborare şi corupţie, dar cu mai multă experienţă administrativă, cei din urmă fiind mai tineri, bine pregătiţi profesional, reformişti, dar la fel de mânjiţi de colaborare. Dacă social-democraţii au rămas fideli politicilor de stânga, democraţii au adoptat un stil pragmatic de a face politică, participând la guvernare în 1996 şi 2004. De fiecare dată, democraţii şi-au criticat partenerii de guvernare mai mult decât au criticat opoziţia. Cu timpul, ei şi-au schimbat poziţia ideologică, trecând de la stânga la dreapta eşichierului politic. În timp ce PSD a moştenit structura organizaţională extinsă a Partidului Comunist, PD-L a valorificat popularitatea lui Băsescu, beneficiind de „un transfer de încredere” de la Preşedinte.

Ambele partide sunt conduse de către lideri relativ tineri, dar cu experienţă politică. În 2004 Emil Boc a devenit primar al Clujului şi şi-a reînnoit mandatul patru ani mai târziu. Deşi a stat departe de scandaluri, Boc a fost criticat pentru că a condus aripa Cluj a Asociaţiei Studenţilor Comunişti în anii 80. În 1989, el a câştigat concursul studenţesc de Materialism Dialectic şi Ştiinţific organizat de către Secţia de Propagandă a PCR. Mircea Geoană a devenit liderul PSD în 2005, după ce a ocupat funcţiile de Ambasador la Washington, DC, Ministru al Afacerilor Externe şi Preşedinte al Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa. Opinia publică consideră că cele două partide sunt în mod neoficial conduse de Preşedintele Băsescu, care a favorizat în mod deschis PD-L-ul în campania din 2008, şi respectiv de Iliescu.

O analiză a profilului noilor parlamentari arată că dorita reînnoire a elitei politicii nu s-a realizat. Este adevărat că majoritatea noilor parlamentari nu au ocupat locuri între 2004 şi 2008 (187 deputaţi şi 104 senatori), însă un număr semnificativ de deputaţi şi senatori au fost membri ai Parlamentului înainte de 2008 (147 deputaţi şi 33 senatori). 16 persoane au fost deputaţi chiar din 1990. Rezultatul nu a adus schimbări semnificative nici în ceea ce priveşte calitatea noului legislativ. O treime dintre noii parlamentari au picat „testul de integritate”, iar numărul femeilor este încă scăzut. 41 dintre cei 137 de noi senatori şi 101 dintre cei 334 de deputaţi (30% în fiecare cameră) se află pe lista neagră a Coaliţiei pentru o Românie Curată. Mai mult de jumătate dintre ei sunt social-democraţi şi conservatori (79 din 142), o pătrime sunt liberali (34 din 142), 15 reprezintă UDMR şi 14 PD-L. Sunt numai 38 de femei deputat şi 8 femei senator.

Semnificaţia alegerilor

Alegerile au arătat că deficienţele noului sistem electoral sunt mai numeroase decât avantajele sale. Spre uşurarea tuturor, sistemul nu a favorizat vedetele fără experienţă politică sau populiştii prosperi mai mult decât politicienii experimentaţi, dar au existat anomalii. A existat o mare diferenţă între candidaţii câştigători din punct de vedere al numărului de voturi obţinut (un candidat a strâns numai 34 de voturi, altul a fost susţinut de peste 43.000). În unele colegii, partidele şi-au putut anticipa victoria în baza rezultatelor alegerilor pentru primari din vara anului 2008, permiţându-le astfel candidaţilor lor preferaţi să se înscrie în curse sigure cu victorie garantată. Politicienii importanţi au preferat să candideze împotriva unor concurenţi necunoscuţi şi neexperimentaţi, mişcare care-a urmărit creşterea şanselor de obţinere a unui mandat, deşi acest obiectiv nu a putut fi întotdeauna atins de politicienii controversaţi.

Uninominalul i-a defavorizat pe candidaţii independenţi, nici unul dintre ei neintrând în Parlament. Dacă independenţii au trebuit să strângă o majoritate de voturi în colegiile electorale pentru a-şi obţine mandatele, candidaţii partidelor s-au calificat prin redistribuirea voturilor. Redistribuirea a restabilit partidele ca principalii jucători electorali, deoarece colegiile unde nici un candidat independent nu a obţinut o majoritate de voturi au mers la candidaţii partidelor, chiar şi când aceştia au obţinut mult mai puţine voturi. Uninominalul a privilegiat partidele mari şi pe cele cu o bază de susţinere concentrată in teritoriu, nu partidele noi şi mici, cu susţinere disipată. Uneori candidatul care a câştigat cele mai multe voturi în colegiu a reprezentat un alt partid politic decât candidatul care a obţinut mandatul, dacă acesta din urmă a reprezentat un partid mai puternic la nivel naţional sau judeţean. 120 de candidaţi care au adunat o pluralitate de voturi în colegii nu au intrat în Parlament deoarece mandatele lor au fost redistribuite candidaţilor unor partide mai puternice[13].

O analiză comparativă a numărului de mandate obţinute direct de către candidaţi şi a celor obţinute indirect prin redistribuirea voturilor este instructivă (Tabelul 3). S-a spus că uninominalul, spre deosebire de reprezentarea proporţională, va permite ca mesajul şi calitatea candidaţilor, nu ale partidelor, să influenţeze votul, însă trei-patrimi dintre toate mandatele au fost distribuite conform performanţelor partidului, nu ale candidatului. Numai în cazul UDMR majoritatea candidaţilor a adunat majoritatea de voturi necesară câştigării mandatelor. Mai toţi candidaţii altor formaţiuni politice au câştigat la redistribuire, neputând obţine majoritate la nivel de colegiu. Dacă PSD-Conservatorii şi PD-L au obţinut cam acelaşi număr de voturi, PD-L a beneficiat mai mult de redistribuire (deoarece trei din patru candidaţi PD-L au câştigat mandat în baza redistribuirii, comparativ cu doi din trei candidaţi PSD-Conservatori). Dintre partidele câştigătoare, PNL a beneficiat cel mai mult de redistribuire.

Alegerile au consolidat sistemul românesc de partide prin reducerea numărului acestora în Parlament (PRM rămânând în afară). Pentru prima dată, PSD a fost egalat ca susţinere populară şi depăşit ca număr de mandate de un alt partid: PD-L. Această realizare a reflectat mai puţin meritele PD-L-ului, care cu o lună înainte de campanie a forţat o nefericită alianţă cu PRM şi a fost zguduit de lupte interne care i-au tot schimbat candidaţii pentru Parlament, ci mai mult personalitatea covârşitoare a Preşedintelui Băsescu, considerat adevăratul lui lider, şi slăbirea PSD după ce Iliescu a renunţat la conducerea partidului. Faptul că la 20 de ani de la prăbuşirea comunismului, social-democraţii au fost depăşiţi de către foştii lor aliaţi, democrat-liberalii, nu de o formaţiune politică constituită în afara fostului PCR, ar trebui să ne dea de gândit. Această dezvoltare reflectă atât slăbirea continuă a taberei anticomuniste, cât şi o schimbare de generaţii de la foştii seniori comunişti la juniorii utecişti.

Este mai greu de interpretat rezultatul alegerilor în termeni ideologici deoarece, în ultimele două decenii, pentru a strânge cât mai multe voturi posibile, toate partidele, cu excepţia UDMR-ului, s-au comportat ca partide catch-all, adoptând politici contrare angajamentelor lor ideologice. După 2004, Parlamentul a fost divizat ideologic şi naţional: principalii rivali au fost coaliţiile de centru-stânga şi centru-dreapta, în timp ce PRM s-a opus UDMR. În 2008, clivajul naţional a dispărut, cel ideologic estompându-se. Unii analişti au luat 2004 ca punct de referinţă pentru a sugera că alegerile recente au arătat preferinţele de dreapta ale electoratului deoarece, dacă s-ar aduna voturile obţinute de către partenerii Alianţei DA, centru-dreapta ar depăşi centru-stânga[14]. Alţii au luat 1990 ca punct de referinţă, susţinând că rezultatele alegerilor recente reprezintă semnalul renaşterii fostului FSN, a aparatului comunist şi a agenţilor secreţi[15]. Formarea noului guvern, au susţinut aceştia, le-a validat punctul de vedere.

Formarea noului guvern

Rezultatul alegerilor părea că va aduce PD-L la guvernare şi PSD în opoziţie, împlinind astfel visul Preşedintelui Băsescu. Dacă UDMR şi-a exprimat disponibilitatea de a susţine o guvernare PD-L, liberalii au spus clar că nu vor coopera cât timp cerinţele lor nu vor fi întocmai îndeplinite. Pentru a se revanşa pentru critica constantă, jocurile de culise şi batjocura de care au avut parte în 2004-2008 de la Preşedintele Băsescu şi PD-L, liberalii au avansat cereri nerealiste care, în loc să le netezeasca calea spre guvernare, au avut în cele din urmă un efect invers.

Spre consternarea întregii ţări, democrat-liberalii au fost de acord să formeze guvernul cu rivalii lor de altădată, PSD şi Partidul Conservator, sub conducerea celui mai apropiat aliat al lui Băsescu, Theodor Stolojan. Mişcarea a fost neaşteptată deoarece până la sfârşitul anului 2007 statutul PD-L a interzis colaborarea cu PSD, în 2008 partidul a exclus lideri locali în Vrancea, Buzău şi Constanţa pentru presupusă colaborare cu PSD, iar Voiculescu a orchestrat revocarea lui Băsescu din funcţia de Preşedinte în 2007. În plus, PD-L şi PSD s-au criticat puternic înainte şi în timpul campaniei electorale din 2008, când Boc a catalogat alianţa dintre PSD şi PNL drept „axa răului”[16]. Curând, a fost rândul lui Băsescu să fie surprins de hotărârea neaşteptată a lui Stolojan de a renunţa la funcţia de premier. Decizia lui Stolojan l-a obligat pe Băsescu să accepte ca miniştri politicieni PD-L pe care îi criticase cu doar câteva zile mai înainte şi să renunţe la unele condiţii importante pe care le impusese în vederea formării cabinetului. Băsescu avertizase că nu va accepta ca miniştrii politicieni care serveau ca primari în urma alegerilor locale din 2008 sau ocupaseră demnităţi înalte fără să fi obţinut rezultate concrete (ca Radu Berceanu, Adriean Videanu, Vasile Blaga). În cele din urmă, toţi trei au intrat în cabinet. În plus, Băsescu l-a nominalizat pe Boc pentru funcţia de prim ministru deşi tocmai redevenise primar al oraşului Cluj-Napoca.

Motivele pentru care cele două partide şi-au unit forţele, semnificaţia parteneriatului şi şansele noului cabinet de a supravieţui au fost dezbătute pe larg în presă. Unele cotidiene şi-au arătat neîncrederea faţă de noul guvern, altele l-au susţinut. Gabriel Klimowicz a calificat noua alianţă drept o „soluţie imorală” detrimentală ţării, dar profitabilă politicienilor lacomi şi lipsiţi de scrupule. Cornel Ivanciuc l-a identificat pe Băsescu drept „mama tuturor lichelelor”, iar Mircea Marian a avertizat că cele două partide „au ieşit împreună la furat”[17]. Pentru Silviu Sergiu, alegerile au divizat România în două. O parte aparţine celor scârbiţi de politică, cealaltă noii alianţe PSD-PD-L, care „au împărţit judeţele, oraşele, satele, străzile, aerul, Soarele, Luna, funcţiile din Parlament, călcând în picioare cutumele democraţiei”, „corupţii sunt luaţi la scărmănat de procurori doar pentru ca alţi corupţi să preia funcţii de conducere”,„tinerii sunt promovaţi în politică deoarece sunt mai uşor de manevrat” şi „nimeni nu-şi mai aduce aminte de morţii Revolutiei care nu a învins niciodată cu adevărat”[18]. Analiştii pro-Băsescu au creditat noul guvern. Conform Alinei Mungiu-Pippidi, ceea ce ar conta cu adevărat ar fi eficienţa guvernului în a adresa actuala recesiune economică[19].

Protocolul de colaborare PSD-PD-L a detaliat distribuirea posturilor din administraţia locală şi naţională în funcţie de afilierea la partid mai mult decât de competenţă. Aproape 3000 de poziţii au fost scoase la mezat. La nivel naţional au fost anunţate 20 de portofolii de miniştri, 80 de secretari de stat şi sute de posturi de consilieri, directori şi directori adjuncţi. La nivel local, în fiecare judeţ s-a prevăzut alocarea a 40-50 de posturi de prefecţi şi directori de direcţii, departamente descentralizate şi agenţii de stat. Numărul total poate să atingă 10 000 de posturi, deşi depolitizarea administraţiei a fost una dintre promisiunile României în vederea accederii la UE. În judeţele în care unul dintre partidele de guvernământ a deţinut preşedinţia Consiliului Judeţean, prefectul a fost numit de către acel partid, posturile de prefect în judeţele unde preşedintele CJ aparţinea altui partid politic fiind împărţite în mod egal de către PSD şi PD-L[20].

Jurnaliştii au pus la îndoială integritatea cabinetului: 12 dintre cei 20 de membri ai săi au figurat pe lista neagră a societăţii civile, inclusiv vicepremierul Dan Nica, Miniştrii Internelor Gabriel Oprea, Transporturilor Radu Berceanu, Dezvoltării Regionale Vasile Blaga, Comerţului Constantin Niţă, Sănătăţii Ion Bazac şi Agriculturii Ilie Sârbu[21]. Ministrul Justiţiei Cătălin Predoiu ar fi oprit anticorupţia din drum, al Educaţiei Ecaterina Andronescu ar fi fost „retrograd”, iar cel al Turismului Elena Udrea ar fi reprezentat „icoana ţopeniei de partid şi de stat”[22]. Presa a dezvăluit că Ministrul Finanţelor Gheorghe Pogea a fost Secretar al Partidului Comunist; prosperul Ministru al Economiei Adriean Videanu ar fi favorizat firma sa ca primar al Bucureştiului; Ministrul Apărării Mihai Stănişoară ar fi fost acuzat de trafic de influenţă; iar Miniştrii Afacerilor Externe Cristian Diaconescu şi Agriculturii Sârbu ar fi avut legături cu Securitatea[23]. Poziţiile de secretar de stat şi şefi de agenţii guvernamentale au fost acordate unor indivizi cu o imagine politică pătată sau perdanţilor alegerilor care tocmai avuseseră loc. Renumiţii „baroni” Gheorghe Nechita, Marian Oprişan şi Marian Vanghelie şi-au putut nominaliza clienţii ca şefi de agenţii guvernamentale[24].

La 22 decembrie, Preşedintele Băsescu a prezentat noul guvern ca pe „un rezultat al unui compromis politic care nu compromite”, un cabinet transparent, gata să lucreze 100% în interesul României, nu al „oligarhilor” rapaci. Boc a sprijinit deschis un parteneriat cu Băsescu, a precizat că guvernul său va lucra în interesul publicului şi a promis că vor fi aplicate politicile sociale sperate de populaţie[25]. Cum cele două partide controlează 70% din Parlament, guvernul îşi poate atinge obiectivele. Este la fel de adevărat că majoritatea parlamentară şi-ar putea impune agenda politică în beneficiul clienţilor săi fără a întâmpina vreo opoziţie semnificativă. De fapt, noua alianţă pare unită doar de dorinţa de a împărţi posturile, partenerii săi având opinii diferite în ceea ce priveşte politicile publice. Aceste două partide au adoptat poziţii diferite privind retrocedarea caselor naţionalizate (PD-L susţinând restituirea în natură, PSD despăgubirea) şi ridicarea imunităţii şi urmărirea penală pentru fapte de corupţie a liderilor social-democraţi Năstase şi Mitrea. PD-L susţine sistemul prezidenţial de guvernare, în timp ce PSD doreşte un sistem parlamentar care să nu-i permită Preşedintelui să intervină în numirea miniştrilor[26].

Noul guvern şi-a început mandatul cu cel mai cronic deficit de încredere cu care s-a confruntat vreun cabinet român post-comunist, primind critici din absolut toate colţurile. Cea mai importantă ameninţare pentru noua coaliţie guvernamentală nu vine din exteriorul acesteia, de la opoziţie, ci din interiorul său, de la obiectivele, agendele şi bazele de susţinere divergente ale celor doi parteneri ai săi. S-ar putea ca guvernul să fie în stare să modifice sistemul uninominal nou introdus, dar este puţin probabil că el se va pune de acord în vederea susţinerii luptei anticorupţie, retrocedării proprietăţilor şi lustraţiei. Până acum, PD-L a fost cel mai afectat de apropierea de foştii lui duşmani de moarte, în ciuda faptului că aceasta i-a permis formarea guvernului fără sprijinul „oligarhilor” liberali, împlinind astfel unul dintre visurile dragi Preşedintelui Băsescu. Aşteptând să fie reales în 2009, Băsescu ar putea constata că lipsa sa de neutralitate în ultimele alegeri, atitudinea sa partinică faţă de PD-L şi manevrele sale de culise i-au înstrăinat suporterii cei mai ardenţi.

Tabelul 1: Rezultatele pentru Camera Deputaţilor 2004 şi 2008

În 2004, PD-L şi PNL au candidat împreună ca Alianţa pentru Dreptate şi Adevăr.
Sursa: Lavinia Stan şi Răzvan Zaharia „ Romania”, European Journal of Political Research, vol. 46, nr. 8 (2007), p. 1083 şi Biroul Electoral Central.

Tabelul 2: Rezultatele pentru Senat, 2004 şi 2008

În 2004, PD-L şi PNL au candidat împreună ca Alianţa pentru Dreptate şi Adevăr.
Sursa: Lavinia Stan şi Răzvan Zaharia „ Romania”, European Journal of Political Research, vol. 46, nr. 8 (2007), p. 1084 şi Biroul Electoral Central.

Tabel 3: Candidaţii care au obţinut o majoritate simplă de voturi în colegiile lor electorale

*Nu include cele 18 locuri rezervate minorităţilor etnice.
Sursa: Biroul Electoral Central.