Tiberiu Troncotă, România comunistă. Propaganda
şi cenzura
Bucureşti, Editura Tritonic, 2006. 224 p.; 20cm.
ISBN 973-733-092-7; 978-973-733-092-51
Bun motto-ul ales de Tiberiu Troncotă pentru a semnala cât de mult detesta sistemul comunist privirea în urmă (istoria „sinceră”, cum a numit-o un istoric contemporan), privirea în adânc (arta, filosofia etc.) şi privirea peste gard (jurnalismul, sociologia): „un stat comunist este un stat căruia nu-i place ca cetăţenii săi să citească numerele mai vechi ale ziarelor”(Kolakowski)! Pentru că autorul volumului România comunistă. Propaganda şi cenzura investighează tocmai aceste mecanisme de suprimare a libertăţilor creând o „cultură de ocupaţie” în perioada sovietizării României, pentru ca în anii ‘70-’80 să stranguleze aceleaşi libertăţi în numele „democraţiei socialiste şi a socialismului multilateral dezvoltat”, denumiri propagandistice date dictaturii ceauşiste.
Tiberiu Troncotă propune cronologii şi analize cu metode ale istoriei, cu unele incursiuni sociologice şi politologice, cu bibliografie la zi. Etapele supuse analizei sunt cele convenite în tratatele recente: 1944-1958, stalinizarea prin instalarea la putere a unui partid periferic sprijinit de Moscova, 1958-1965 retragerea Armatei Roşii şi afirmarea lui Dej în condiţiile unei oarecare „acalmii politice”, 1965-1971 instalarea comunismului naţional o dată cu venirea la conducere a lui Ceauşescu şi 1971-1989 instaurarea dictaturii, a cultului personalităţii după modelul Chinei şi Coreei de Nord care l-a fascinat pe Nicolae Ceauşescu după vizita sa în aceste ţări „frăţeşti”. „Toate aceste perioade au avut în comun aceeaşi metodică de aplicare a ideologiei comuniste: cenzură, propagandă, manipularea opiniei publice pentru crearea unor sentimente de culpabilizare, represiune şi teroare prin intermediul atât a organelor de partid cât şi a celor de securitate”, conchide cartea, după ce „metodica” a fost relevată în detaliu.
Într-o sferă publică dublă, aşa cum o definesc politologi ca Vladimir Tismăneanu sau Dennis Deletant, controlul comunicaţional, remodelarea trecutului, remodelarea limbajului, marginalizarea socială, manipularea mistică prin sacralizarea conducătorului, rămân instrumente constante pe tot parcursul celor cinci decenii de comunism românesc, în sprijinul controlului doctrinar care devine criteriu absolut, capabil să transforme oamenii în „duşmani a poporului” pentru a impune prin teroare Omul Nou. Cartea lui Troncotă sistematizează informaţiile care pot descrie şi face inteligibile căile legislative, administrative, politice prin care sistemul a ucis libertatea de exprimare, libertatea presei, libertatea de comunicare.
Constituţia Republicii Socialiste România din 1965 limitează de la bun început tentativele de asumare a libertăţilor fundamentale în art. 29 care spune că „libertatea cuvântului, presei, întrunirilor ... nu pot fi folosite în scopuri potrivnice orânduirii socialiste şi intereselor celor ce muncesc”. Instrumentul cel mai eficient al cenzurii a fost inventat după model stalinist şi s-a numit Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor, devenită după 1965 Consiliul de Stat al Presei şi Tipăriturilor, inima cenzurii ceauşiste. Presa scrisă, radioul, televiziunea, cărţile de orice fel treceau prin acest filtru ideologic obligatoriu, care determina interdicţii diverse. Se interziceau piese de teatru, publicaţii, filme, discuri, concerte, se distrugeau cărţi ori se restrângea accesul la ele prin ascunderea la Fondul S, adică „special” al bibliotecilor publice, autorii erau categorisiţi în „total interzişi, parţial interzişi sau neinterzişi (cu recomandarea ca operele lor să fie privite cu scepticism)”. Chiar desfiinţat formal în 1977, Consiliul de Stat al Presei şi Tipăriturilor îşi perpetuează misiunile prin plasarea în conducerea instituţiilor de presă sau conexe a membrilor ei care practic fac cenzură sub alte măşti.
Legea Presei din R.S.R adoptată în 1974 defineşte explicit mass media ca instrument de propagandă findcă „presa are menirea să militeze pentru traducerea în viaţă a politicii P.C.R.”, iar ziariştii erau obligaţi să propage marxism-leninismul şi să combată orice altă ideologie considerată duşmănoasă. În ani controlul asupra textelor difuzabile prin presă sau edituri a devenit riguros la modul paranoic, mai ales după anii 1968-1970 când au apărut ziarele judeţene, astfel încât se opera în detaliu asupra vocabularului curent: „Era interzisă publicarea indicatorilor economici ce relevau starea precară a economiei naţionale. În timp ce economia suferea sistări periodice, din uzul intern al limbii erau eliminate şi cuvinte de genul banană, portocală, cafea etc. Erau eliminaţi termenii aluzivi descrierilor populare ale cuplului dictatorial. Cuvintele precum foame, frig, întuneric, babă, moş, cruce, preot etc. dispar din repertoriul vocabularului”.
Manifestările publice erau suspicios controlate, nici manifestările sportive sau nunţile nu se puteau organiza fără o aprobare de la Comitetele de Cultură subordonate Comitetelor Judeţene ale PCR. Într-o vreme cenzura se asigura de către un reprezentant de la „Cultură”, unul de la Securitate şi un „specialist” în chestiune.
Fără să intre în analize extinse, Tiberiu Troncotă, ca exponent al generaţiei tinere de istorici, îşi pune întrebările corecte în legătură cu oportunismul intelectualilor români dispuşi la compromisuri, dar subliniază şi cele câteva prezenţe demne de respect care au constituit disidenţa anticeauşistă: Doina Cornea, Mircea Dinescu, Paul Goma, Ana Blandiana, Petre Mihai Băcanu, ca să amintim numai disidenţa „culturală”.
Aflaţi sub vremi, vremi adesea de neînţeles, cetăţenii RPR/RSR, adică românii care au vibrat în 1989 la Revoluţie, au trăit cum au putut, creând o rezistenţă mucalită, mica subversiune a bancurilor cu Bulă şi răsturnând lozincile penibile care dominau televiziunea, radioul, ziarele, strada: „Trăiască victoria socialismului!”, spunea lozinca. „Asupra maselor”, răspundeau, în şoaptă, oamenii. Cartea lui Tiberiu Troncotă luminează imaginea vremurilor ceţoase ale comunismului, în care fiecare contemporan a exersat compromisurile dedublării şi a dublului discurs, a cunoscut pe viaţa proprie privaţiunile dictaturii, a dat ochii cu cenzori, propagandişti sau călăi, fără să aibă imaginea întregului şi mai ales fără să poată decela toate mecanismele diabolice care conservau puterea sistemului asupra oamenilor.
Brînduşa Armanca
