Politică externă

Ţintă: IRANUL

 

OCTAVIAN MANEA

This article is a very brief assessment of the US foreign policy choices in 2007, regarding the Middle East and particulary the Ahmedinejad regime. We intend to provide a snapshot on the core logic of US policies focused on two primary objectives: to contain Iran at the international level and also to amass a broader regional coalition to balance the Iranian threat. Was the containment strategy a successful one? Despite the NIE's diagnosis, the article concludes that Iran is still a major threat for the international peace and security.

Keywords: regional coalition; international security;
Ahmedinejad regime; compulsory democratization; global threat etc.

Dacă analizăm Orientul Mijlociu în ultimii doi ani putem observa cu uşurinţă cum dinamica sa este în mod fundamental influenţată de competiţia pentru putere regională dintre Iran şi Statele Unite. În acest context, perspectiva unui Iran nuclearizat  ce poate să transfere o astfel de capabilitate grupărilor teroriste din Orientul Mijlociu devine inacceptabilă nu numai pentru interesele vitale ale Statelor Unite dar şi pentru pacea şi securitatea internaţională. Să nu uităm că retorica apocaliptică şi ameninţările regimului Ahmedinejad că va şterge Israelul de pe faţa pământului cuplează perfect cu agenda anti-israeliană a unor grupări de tipul Hamasului şi Hezbollahului. În lectura Statelor Unite, ameninţarea iraniană este pur şi simplu o provocare generaţională care nu poate fi gestionată de o maniera decisivă în mandatul actualei administraţii de la Washington. Dar ceea ce se poate realiza şi care, pe fond, are potenţialul de a se transforma în moştenirea politică a administraţiei Bush este configurarea unui mecanism a unei formule capabile să influenţeze decisiv balanţa de putere regională în favoarea Statelor Unite şi a aliaţilor săi. Iată în acest sens şi proiecţiile unui senior official al Departamentului de Stat, Nicholas Burns (Subsecretar de Stat pentru afaceri politice, practic numărul 3 în ierarhie după Condi Rice): „The balance of  power in the Middle East is very important to the United States. It’s the one area of the world where our most vital interests are now engaged. It is, for our century, what Europe was for the last century in that respect...So we will have to deal with this problem of Iran for a long time to come.” ¹

Sfârşitul lui 2006 plasează Iranul în avantaj şi găseşte Statele Unite în defensivă strategică. La aproape 3 ani de la invazie, Irakul este un stat falimentar. Insurgenţa, din plin sprijinită de Iran şi războiul civil iminent exercită o enorma presiune asupra Statelor Unite. După 3 ani de „democratizare forţată” Irakul este în pragul dezintegrării. Criticile la adresa administraţiei Bush ating apogeul. În tot acest timp, grupările extremiste anti-Israeline se află în continuă ascensiune: Hezbollahul controlează sudul Libanului, Hamasul preia iniţiativa în fâşia Gaza. Forţele politice moderate din Liban şi Palestina sunt marginalizate. La nivelul Orientului Mijlociu tinde să se contureze o coaliţie informală a radicalilor Iran-Siria-Hezbollah-Hamas, cu scopul de a lovi în interesele şi în aliaţii Americii. Capitalul de presiune şi ameninţare al Iranului este maximal, mai ales în condiţiile în care regimul de la Teheran îşi afirmă public intenţia achiziţionării armei nucleare. Subsecretarul de Stat pentru afaceri politice, Nicholas Burns a definit în termeni foarte clari natura ameninţării şi potenţialul de şantaj pe care Teheranul le induce în dinamica regiunii: „Iran is a revolutionary power; it’s a rising power in the Middle East; it’s has a big sense of itself..I suppose Iranian objectives are to strenghten their country’s position in the Middle East, to become a dominant military power over the moderate Arab states-which, of course, we are resolutely opposed to. And their interests are to seek the kind of domination, if you will, that a nuclear weapons capability and a stronger conventional capability would give them vis-a-vis their neighbors...” ².

Toate acestea impun o reflecţie mai profundă asupra design-ului şi a logicii interne a politicii externe americane în Orientul Mijlociu. Toate iniţiativele recente asumate în special de Condi Rice în Orientul Mijlociu tind să articuleze un foarte coerent policy system ce postulează şi de fapt „condamnă” Statele Unite să devină un balancer indispensabil pentru echilibrul regiunii. Incapacitatea de a transforma Irakul post-Saddam într-un stat funcţional elimină singura putere din Orientul Mijlociu care avea potenţialul de a se opune ascensiunii Iranului şi condamnă Statele Unite la asumarea unui rol de balancer of last resort: „We have to reassess our strategy, beginning by facing up the fact that we have fundamentaly altered the geopolitical landscape in the Middle East...With Saddam gone, none of the Arab states are strong enough to balance Iran. They are all either too weak or too dysfunctional. So...we can be the regional power balancing Iran...”³ Un balancer preventiv care se va opune Teheranului, o putere fundamental oportunistă care nu va ezita să maximizeze orice ocazie pentru a-şi extinde dominaţia în regiune: „If it is given a power vacuum, if it sees its neighbours are weak, if the United States does not contain or find the proper mix of incentives and disincentives to shape its behaviour, it will go where it can and expand its influence and power as it can”. ⁴

Contextul geopolitic, obligă Washingtonul la o regândire a opţiunilor de politică externă în Orientul Mijlociu. Încă de la începutul lui 2007, administraţia Bush acordă o prioritate absolută gestiunii ameninţării iraniene.


Moderând Iranul - prin containment şi destindere⁵

Vizita de la sfârşitul lunii septembrie a anului 2007 în Statele Unite făcută de către preşedintele Ahmadinejad a generat numeroase controverse la nivelul comunităţii internaţionale. Per ansamblu însă, dincolo de retorica incendiară şi excesul ideologic obişnuit, expunerea mediatică a preşedintelui Ahmedinejad a avut virtutea de a clarifica strategia angajată de comunitatea internaţională în prevenirea unui Iran nuclearizat. Mai mult această dezbatere are rolul de a nuanţa conceptual opţiunea primară asumată la nivelul elitelor cu rol în configurarea politicii externe a Statelor Unite: o strategie ce combină elemente clasice de constrângere (containment) cu elemente ce valorizează destinderea şi deschiderea faţă de Iran. Descriptiv, această opţiune tactică semnifică o schimbare de paradigmă, o alterare fundamentală a opticii Washingtonului în măsura în care accentul principal se plasează acum pe intenţia de a forţa şi induce o schimbare în comportamentul regimului de la Teheran şi nu o schimbare în ansamblu a regimului de la Teheran. Este un exerciţiu clasic de diplomaţie coercitivă care vizează structurarea unui regim internaţional care să forţeze Teheranul să-şi modereze ambiţiile nucleare dirijându-le exclusiv spre o dimensiune/componentă civilă, acceptabilă pentru securitatea internaţionala. Accentul se plasează pe coexistenţa şi pe reintegrarea condiţionată a regimului de la Teheran în societatea internaţională. Această direcţie de politică externă ce periferizează intenţia de schimbare a regimului Ahmadinejad a fost asumată public inclusiv de Condoleezza Rice care la 24 Septembrie 2007 într-un interviu acordat Reuters, îşi exprima speranţa ca această strategie ce combină o componentă punitivă cu elemente de destindere va conduce la „o schimbare a comportamentului iranian”. In aceeaşi zi, într-un interviu acordat CNBC, Secretarul de Stat al SUA declara că punctul central de presiune nu este Ahmadinejad, Rice fiind sceptică în legătură cu faptul că s-ar putea discuta în mod raţional cu preşedintele Iranului, ci acele „elemente rezonabile ale guvernului Iranian care nu doresc să prelungească izolarea Iranului...Ceea ce trebuie să facem este să obţinem o modificare în comportamentul regimului iranian. Regimul trebuie să îşi schimbe comportamentul”. Avem în această remarcă comprimată întreaga logică din spatele acestui exerciţiu de diplomaţie coercitivă, pe care o putem decodifica prin noţiunea clausewitziană a centrului de gravitate. Tehnic acest concept preluat din ştiinţa militară şi aplicat regimului Ahmadinejad exprimă un anumit grad de interdependenţă, de conectivitate care există între părţile sale componente şi care interacţionând conferă structurii un anumit grad de unitate. Conceput astfel centrul de gravitate se comportă ca o forţă centripetă care ţine împreună întregul sistem. Astfel o lovitură aplicată în centrul de gravitate al regimului Ahmadinejad ar putea induce o schimbare în comportamentul regimului prin modificarea raportului de forţe care îl compun. Regimul Ahmadinejad este departe de a fi unul omogen, fiind în ansamblu o constelaţie extrem de eterogenă de facţiuni politice reunind elemente ale teocraţiei conservatoare, radicali dar şi tehnocraţi pragmatici. Până în prezent coerenţa funcţională a regimului a fost asigurată de un anumit consens asupra obiectivului primar al politicii externe iraniene-maximizarea intereselor naţionale prin consolidarea unui statut de hegemonie regională (rolul unei capabilităţi nucleare în acest raţionament strategic fiind acela de a furniza Iranului un mijloc de descurajare militară şi de maximizare a influenţei sale în Orientul Mijlociu). Washingtonul încearcă să speculeze aceste vulnerabilităţi structurale ale regimului Ahmedinejad prin impunerea unor costuri pe care anumite componente ale elitei iraniene nu sunt pregătite să le plateasca fiind vizualizate ca afectând interesele pe termen lung ale Iranului. Spre exemplu o izolare economică de durată este percepută de către tehnocraţia pragmatică dar chiar şi de elemente influente ale teocraţiei conservatoare ca fiind în totală incompatibilate cu obiectivul de consolidare al hegemoniei regionale care în sine necesită ritmuri constante de creştere economică şi mai ales investiţii anuale de zeci de miliarde de dolari. Economic, Iranul nu îşi poate permite o completă decuplare de Occident, pentru că doar Statele Unite, UE şi Japonia pot genera investiţii de o asemenea anvergură.   

Ideea este de a direcţiona întreaga presiune a comunităţii internaţionale spre centrul de gravitate al regimului Ahmadinejad, subminându-i consensul şi generând o reaşezare a balanţei de putere din interiorul regimului în favoarea forţelor pragmatice ce valorizează deschiderea internaţională a Iranului şi convertirea spre scopuri civile a programului său nuclear (adică o schimbare de comportament a regimului de la Teheran).

La nivel internaţional eforturile diplomaţiei americane vizează formarea unui front comun în scopul descurajării ambiţiilor nucleare ale regimului Ahmedinejad. Primele succese apar în martie 2007, când o rezoluţie a Consiliului de Securitate al ONU portretizează Iranul ca fiind o ameninţare pentru pacea şi securitatea internaţională şi cere Teheranului să renunţe la programul de înarmare nucleară. De altfel în ciuda expunerii internaţionale, spaţiul de manevră al facţiunii radicale reprezentată prin Ahmedinejad este din ce în ce mai limitat. La acest moment Iranul este ţinta a două rezoluţii ale Consiliului de Securitate adoptate sub Capitolul VII al Cartei ONU, element de maximă senzitivitate, pentru că finalmente Iranul este portretizat ca o ameninţare la adresa păcii şi securităţii internaţionale. Rezoluţia 1747 din martie 2007, adoptată sub articolul 41 din Carta ONU, interzice explicit tuturor statelor să vândă armament sau să furnizeze expertiză militară regimului de la Teheran. Aceeaşi rezoluţie interzice tuturor statelor şi instituţiilor financiare internaţionale să iniţieze noi angajamente de creditare sau de asistenţă financiară a Iranului, excepţie făcând doar finanţarea programelor cu scop umanitar.  La 28 Septembrie 2007, Subsecretarul de Stat al SUA, Nicholas Burns declara că pe parcursului ultimelor luni un număr important de instituţii financiare şi bănci internaţionale şi-au anulat liniile de creditare către Iran însă în mod fundamental Iranul „nu este o ţară care doreşte să fie izolată. Este o ţară care are nevoie de capital, de investiţii, are nevoie de comerţ”. Practic deşi, Iranul nu îşi permite o izolare economică, 192 de state sunt obligate prin rezoluţiile Consiliului de Securitate să nu investească în Iran. Pe parcursul ultimelor luni asistăm la o creştere semnificativă a numărului statelor care îşi restructurează radical activităţile investiţionale într-o ţară vizată de o rezoluţie sub Capitol VII, element ce compromite decisiv reputaţia şi profilul său economic. La 28 septembrie 2007, la New York miniştrii de externe din Statele Unite, China, Rusia, Franţa, Marea Britanie şi Germania au emis o declaraţie care a avut rolul de a maximiza presiunea comunităţii internaţionale asupra Teheranului ameninţând cu potenţialitatea unei noi rezoluţii a Consiliului de Securitate sub Capitolul VII în cazul în care acesta nu îşi suspendă programul nuclear. Ori o nouă rezoluţie, a cărei raţionalitate constitutivă este aceea de a aduce un plus de presiune în raport cu rezoluţiile anterioare, înseamnă măsuri care pot merge dincolo de articolul 41 din Cartă ( inclusiv măsuri care abilitează Consiliul de Securitate să adopte acţiunile necesare pentru restaurarea păcii şi securităţii internaţionale-adică utilizarea forţei).

Cert este că Orientul Mijlociu şi comunitatea internaţională în ansamblul său nu îşi pot permite un Iran nuclearizat. La 28 septembrie 2007 China, Rusia, SUA, Marea Britanie, Franţa şi Germania ameninţau cu un plus de sancţiuni internaţionale în cazul în care Iranul nu îşi modifica substanţial politicile de dezvoltare a unor capabilităţi nucleare. Cel care sintetizează acest punct de vedere cu maximă elocvenţă este preşedintele Franţei, ţara care la 28 septembrie 2007 va semna în consens cu celelalte state membre permanente ale Consiliului de Securitate plus Germania, declaraţia care ameninţă Iranul cu o nouă rezoluţie. Nicolas Sarkozy este cel care în plin discurs susţinut în Adunarea Generală a ONU (25 septembrie 2007) portretiza un Iran nuclearizat ca fiind „un risc inacceptabil pentru stabilitatea regională şi a lumii”. Tot Nicolas Sarkozy declara la 21 Septembrie 2007, într-un interviu acordat New York Times că „Franţa va pleda întotdeuna pentru pace...spun pace şi nu stabilitate. Stabilitatea pentru mine nu este un obiectiv suficient. Stabilitatea înseamnă tolerarea unui anumit număr de lucruri care nu sunt în mod necesar tolerabile...Şi pentru ca pacea să existe, trebuie să refuzăm să acceptăm anumite situaţii inacceptabile care ne pun în faţa faptului împlinit. Şi mă refer în particular la Iran. Un Iran înarmat cu arme nucleare ar fi un risc inacceptabil...Şi vreau ca leadership-ul iranian să înteleagă asta fără vreo umbră de ambiguitate.”  Iar la 27 august 2007, într-un discurs în faţa corpului diplomatic al Franţei, Nicolas Sarkozy pleda pentru un efort susţinut şi concertat al comunităţii internaţionale pentru prevenirea celei mai dezastruoase alternative:”o bombă iraniană sau bombardarea Iranului”. Ne întrebăm în acest context: oare ce trebuie să înţeleagă regimul de la Teheran în momentul în care miniştrii de externe ai Chinei şi Rusiei îşi asumă o declaraţie care ameninţă cu un plus de măsuri punitive şi asta în consens cu preşedintele unui stat membru permanent în Consiliul de Securitate care lecturează proliferarea nucleară iraniană ca o ameninţare inacceptabilă pentru pacea şi securitatea internaţională?

În ansamblu toată această strategie de îndiguire a Iranului (proiectată nu numai internaţional ci şi regional prin încercarea coagulării unui concert regional al statelor majoritar sunite care balansează împotriva unui Iran şiit nuclearizat şi cu interese potenţial anti-status-quo) ambiţionează structurarea unui format multidimensional de gestiune şi de acomodare cu Iranul, ce valorizează coexistenţa cu regimul de la Teheran accentuând potenţialul de destindere şi deschidere al societăţii internaţionale faţă de acesta.  Scopul nu este schimbarea regimului de la Teheran ci amorsarea unui proces care să declanşeze o reaşezare a forţelor tectonice ce îl structurează, proces care în timp poate conduce la ascensiunea forţelor reformiste şi a tehnocraţiei pragmatice, generând astfel o periferizare a radicalilor şi deci o alterare de profunzime a ambiţiilor sale nucleare.

Pentru o apărare proactivă a Europei⁶

În paralel Statele Unite au iniţiat ample negocieri cu state NATO şi cu Rusia pentru amplasarea unui scut anti-rachetă care să protejeze Europa de programul balistic iranian. Exerciţiul de reflecţie al elitelor euro-atlantice cu rol în coagularea unui consens privind un potenţial sistem european de apărare antirachetă trebuie să pornească de la următoarea întrebare: ce opţiuni avem la dispoziţie, dacă ofensiva diplomatică a comunităţii internaţionale de a convinge Iranul să renunţe la programul său nuclear militar va eşua? În acel moment Europa se poate confrunta cu o ameninţare fără precedent. Un Iran nuclearizat, dotat cu o capacitate de proiecţie balistică având potenţial de lovire inclusiv a unor ţinte din Europa, poate consolida semnificativ capitalul de şantaj pe care regimul de la Teheran îl poate exercita în proximitatea sa regională şi chiar la adresa unor state europene. Mai mult, din perspectivă regională, un Iran nuclearizat ar putea declanşa amorsarea unui efect de domino, de dispersie a proliferării nucleare în zona Orientului Mijlociu. Acest pericol era reiterat public la 30 octombrie 2007 de către ministrul de externe al Israelului, Livni: „There are also signs that  development of the nuclear program would create a domino effect of moderate states that oppose Iran but actively appease it, starting a regional race for nuclear armament.”⁷ Cum vor răspunde statele majoritar sunnite în faţa unei ameninţări nucleare şiite? Un Iran dotat cu arme nucleare şi cu o capacitate directă de lovire a Europei va fi un stat cu interese orientate predilect spre conservarea statu-quo-ului regional? Sau, dimpotrivă, direct interesat de o reajustare, de o restructurare (inclusiv teritorială) a Orientului Mijlociu, de o manieră care să îi maximizeze potenţialul de hegemonie regională? În acel moment, Europa se poate confrunta cu o vecinătate nuclearizată profund instabilă, scenariul extrem fiind o „balcanizare” structurală (pe modelul fostei Iugoslavii) a Orientului Mijlociu şi o amplificare fără precedent a spiralei de insecuritate intraregionale.

În această perspectivă sumbră, dezvoltarea unui scut antirachetă capabil să securizeze teritorial întreaga Europă devine un imperativ categoric. În opinia lui Michael Rühle, responsabil cu planificarea politică la nivelul NATO, un astfel de sistem antibalistic „va reprezenta ultima linie de apărare în cazul unui eşec al eforturilor de nonproliferare”. Este important de accentuat necesitatea de a articula un astfel de sistem defensiv, înainte ca iranienii să îşi operaţionalizeze capacitatea de lovire a Europei, însă nu doar ca mecanism de salvgardare a securităţii cetăţenilor Europei. Dincolo de acest obiectiv primar, dezvoltarea pro-activă (anticipată) a unui sistem defensiv antirachetă îi poate convinge pe iranieni să renunţe la programul balistic prin faptul că i se anulează avantajul şi raţionalitatea strategică, dar şi potenţialul de şantaj la adresa statelor europene. Un scut antirachetă dezvoltat pro-activ reprezintă, în ansamblul său, un mijloc clasic de descurajare, dar şi o piesă esenţială în efortul diplomatic internaţional centrat pe moderarea ambiţiilor nucleare ale Iranului. Dezvoltarea unui astfel de sistem defensiv implică o modificare de paradigmă, în măsura în care accentul mecanismului de descurajare se axează pe un profil pro-activ, şi mai puţin pe o postură reactivă. Finalmente, virtutea ultimă a unui astfel de sistem defensiv poate fi aceea a evitării unor lovituri preventive la adresa Iranului.

Revenirea la o clasică strategie de tip balanţă a puterii

La nivel regional prioritatea Condoleezzei Rice devine asamblarea unei formule capabile să tempereze ambiţiile Teheranului. Colapsul Irakului (singurul stat în stare să blocheze hegemonia Iranului asupra Golfului Persic), consolidarea unor alianţe informale în baza clivajului fundamental al Orientului Mijlociu care îi desparte pe şiiti de suniţi, ascensiunea forţelor extremiste controlate de Siria şi Iran, pericolul proliferării nucleare-toate acestea ameninţă echilibrul strategic al regiunii. În acest context, întregul demers diplomatic al Americii semnalează revenirea la o clasică politică de tip „balanţă a puterii” care îşi propune o coalizare, o balansare a forţelor moderate, a regimurilor pragmatice împotriva celor radicale. În mod special, Rice investeşte foarte mult capital diplomatic în această iniţiativă. Pe parcursul anului 2007 întreprinde nu mai puţin de 8 turnee în regiune. Încă de pe 11 ianuarie 2007, Condi Rice într-un briefing în Washington D.C. alături de Secretarul Apărării, semnala foarte limpede intenţia de a construi pe baza noului raport de forţe din Orientul Mijlociu: „Our regional diplomacy is based on the substantially changed realities in the Middle East. This historic change is also revealing a promising new strategic realignment in the Middle East.”⁸ Este esenţialmente o încercare de a crea o formulă de solidarizare a statelor moderate, reformiste, a acelor forţe care doresc să stabilizeze Orientul Mijlociu şi se opun forţelor care au cel mai mult de câştigat pe fondul proliferării dezordinii şi haosului. Tot pe 11 ianuarie 2007, Condi Rice declara în cadrul unei audieri în faţa Senatului că: „Our diplomacy has to recognize that it’s a different Middle East, a Middle East in which there is a new alignment and our diplomacy has to respond to that new alignment. On the one side, you have extremist forces Hezbollah, Hamas, Syria, Iran. On the other side, young reformist governments like Lebanon, the positive forces in the Palestinian and Saudi Arabia, Egypt, Jordan.” Consilierul personal al lui Rice, Philip Zelikow portretiza la 15 septembrie 2006, Iranul ca o putere revoluţionară care intenţionează să modifice status-quo-ul regional, deci ca o ameninţare ce viza în egală măsură regimurile arabe moderate sunite dar şi Israelul. Zelikow  propune formalizarea unei coaliţii largi, a unui format regional inclusivist orientat spre conservarea ordinii şi care să balanseze forţele dezordinii: „Meanwhile, we must together to stand up to Iran in the region with our Arab friends...What is the coalition you need to amass in order to combat those threats. Who are the key members of that coalition? You could call it the coalition of the builders not a coalition of the willing. The coalition of the builders as opposed to the coalition of the destroyers.”⁹ Zelikow punctează în continuare un lucru esenţial şi pe care America pare să-l fi uitat şi chiar neglijat în ofensiva diplomatică de pe parcursul lui 2007 anume că raţiunea fondatoare a unei virtuale coaliţii anti-Iran capabilă să cimenteze o apropiere între Israel şi forţele arabe moderate este progresul real, autentic în problema Palestinei: „What would bind that coalition and help keep them together is a sense that the Arab-Israeli issues are being addressed, that they see a common determination to sustain an active policy that tries to deal with the problems of Israel and the Palestinians...an active policy on the Arab-Israeli dispute is an essential ingredient to forging a coalition that deals with the most dangerous problems..It is an essential glue that binds a lot of these issues together...a broad strategic orientation, a strategic agenda that brings Arab moderates and Israel together in terms of wanting to contain Iran.”

Astfel se fac eforturi majore pentru relansarea procesului de pace dintre Israel şi Autoritatea Palestiniană, pe raţionamentul că acum există o fereastră de oportunitate ce îi poate aduce pe moderaţii arabi la o poziţie de compromis cu Israelul. Mai mult se mizează că teama de Iran va conduce la o realiniere a forţelor în Orientul Mijlociu: pe de o parte regimul de la Teheran&aliaţii iar pe de altă parte SUA, Israel şi regimurile arabe moderate (Autoritatea Palestiniană, Iordania, Arabia Saudită). Este de fapt ceea ce şi-a propus conferinţa de la Annapolis din decembrie 2007: formalizarea unui „concert regional” al moderaţilor împotriva ambiţiilor hegemonice ale Teheranului.  Totuşi off the record, în spatele scenei, scopul conferinţei de la Annapolis a vizat mai puţin un progres real, tangibil cu impact imediat în lumea reală în ceea ce priveşte problema Palestinei şi mai mult expunerea publică a noii coaliţii anti-Iran: „The main point is to organize the anti-Iranians around some vehicle and then reshape the strategic corelation of forces in the region...Rice is now present at the creation of a containment policy across the Middle East. The US is not about to bomb Iran. It’s using diplomacy to build a coalition to balance it.” ¹⁰  

Este coaliţia anti-Iran un eşec?¹¹

Pentru a răspunde la această întrebare propunem să înţelegem efortul Statelor Unite de a construi o coaliţie anti-Iran în termenii unui exerciţiu de marketing politic. Marketingul presupune a orienta oferta către un segment de piaţă foarte concret delimitat plecând de la nevoile unui public ţintă.  Oferta este un răspuns la o nevoie (foarte atent studiată) a consumatorului.

În acest sens, pentru Statele Unite, coaliţia anti-Iran a fost permanent un produs destinat consumului elitelor arabe moderate; un răspuns la o nevoie imediată: teama faţă de ambiţiile regionale ale regimului de la Teheran. O dată identificată această nevoie, Washington-ul îşi mobilizează toate resursele sale de diplomaţie publică pentru a-şi vinde produsul. Cei mai importanţi oficiali ai Departamentului de Stat prezintă Iranul ca o ameninţare extremă pentru securitatea regiunii, o putere fundamental revizionistă hotărâtă să modifice în favoarea sa status-quo-ul Orientului Mijlociu. În aceste condiţii perspectiva unui Iran nuclearizat devine o realitate inacceptabilă pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Subsecretarul de Stat pentru afaceri politice, Nicholas Burns a definit în termeni foarte clari natura ameninţarii şi potenţialul de şantaj pe care Teheranul le induce în dinamica regiunii: „Iranul este o putere revoluţionară...Obiectivele sale sunt acelea de a-şi consolida poziţia in Orientul Mijlociu, de a deveni o putere militară dominantă în raport cu statele arabe moderate. Interesele sale vizează acel tip de dominaţie pe care o capabilitate nucleară ţi-l conferă fata de statele vecine...¹²” Mai mult instabilitatea din Orientul Mijlociu este prezentată ca fiind un produs „made in Iran” exportat printr-o serie de „filiale” ale sale precum Hamas, Jihadul Islamic sau Hezbollah. Discursul Washington-ului distinge o coaliţie a radicalilor împotriva forţelor moderate, o coaliţie a dezordinii care se opune statelor care doresc ordine. Se speculează chiar clivajul religios fundamental al lumii arabe prezentând politicile Teheranului şi ale aliaţilor săi ca o încercare a extremiştilor şiiţi de subminare a legitimităţii politice a regimurilor sunite moderate. Urmează o ofensivă diplomatică fără precedent în încercarea de a asambla o balanţă a puterii în favoarea forţelor moderate. Pe parcursul lui 2007 Condoleezza Rice întreprinde în zona, 8 turnee diplomatice. De asemenea, este de remarcat lobby-ul şi structura mesajului promovat de Israel care devine un pilon esenţial al unei coaliţii anti-Iran şi care îşi arată pe acest fond disponibilitatea de a coopera cu forţele arabe moderate. La 6 iunie 2007, Sallai Meridor, ambasadorul Tel Avivului în Statele Unite declara că „în ceea ce priveşte Iranul există o convergenţă fără precedent între Israel şi statele Arabe. Îngrijorarea lor faţă de Iran este la fel de profundă ca a noastră. Întrebarea este dacă această coaliţie a fricii (comune) de Iran poate fi transformată într-o coaliţie constructivă?  Oare faptul că avem acelaşi duşman ne poate apropia, ne poate face prieteni?”¹³.  Se miza pe faptul că pentru prima dată Israelul nu mai era perceput ca fiind marea problemă a lumii arabe. Teama faţă de un Iran nuclearizat şi cu ambiţii hegemonice era mai puternică. Mesajul promovat în egală măsură de Washington şi Tel Aviv era acela că ascensiunea Iranului şi proliferarea extremismului controlat de la Teheran ameninţă supravieţuirea politică a regimurilor moderate din lumea arabă. Încă din primul moment al preluării mandatului său de ambasador al Israelului în SUA, Sallai Meridor promovează un discurs public care expune necesitatea coalizării forţelor arabe moderate cu Israelul împotriva Iranului: ” Seemingly there is a degree of convergence of interests today between Israel and the Arab countries in the region which has never been before. When we look at the region and when they look at the picture, we see is very similar. When we have to name our enemies and they have to name their enemies , I think the top list is the same. For them Israel is not any more the biggest problem of the Middle East. It is Teheran! Is this enough in order to try to buid something positive? We certainly hope. We want to see if this convergence of interests opens a window to work together to confront Iran.” ¹⁴

Tensiunea atinge cote maxime în luna octombrie 2007 când preşedintele Bush anunţă că evitarea celui de-al treilea război mondial echivalează cu stoparea eforturilor Iranului de achiziţionare a unei capacităţi nucleare.  Iar opţiunea naturală de a evita un astfel de scenariu apocaliptic era o coaliţie anti-Iran care să asocieze elitele arabe moderate cu Statele Unite şi Israelul. Acest lucru se întâmplă la conferinţa de la Annapolis din 27 noiembrie când practic asistăm la prima expunere mediatică a noii coaliţii. Succesul durează doar câteva zile. Pe 3 decembrie 2007 preşedintele Ahmedinejad participă pentru prima dată la reuniunea Consiliului de Cooperare al statelor arabe din Golful Persic de la Doha. Era pentru prima dată când un preşedinte al Iranului era invitat la un astfel de eveniment. Mai mult atmosfera dintre Ahmedinejad şi regele Arabiei Saudite (stat pivot în coaliţia anti-Iran gândită de Washington) era extrem de relaxată, de amiabilă, de nefirească. Practic climatul de teamă existenţială dintre Iran şi statele arabe moderate se evaporase peste noapte. Oare a existat vreodată? Totul arată o tendinţă nu de izolare a Teheranului ci de coabitare şi cooptare a sa într-o formulă care să includă şi nu să excludă. Tot pe 3 decembrie un alt element avea să dea o lovitură fatală „coaliţiei anti-Iran”, faimoasa estimare a CIA care certifica de fapt că Teheranul nu era nici pe departe ameninţarea mortală portretizată până atunci de Washington. Potrivit CIA Teheranul a stopat programul de înarmare nucleară încă din 2003. Credibilitatea internaţională şi regională a Statelor Unite este în ruine. La nivelul Consiliului de Securitate, China şi Rusia consideră un plus de sancţiuni ca fiind nejustificate. La nivel regional raţionalitatea unei coaliţii anti-Iran dispare o dată cu teama de iminenţa unui arsenal nuclear iranian. Mesajul Washingtonului îşi pierde parcă întregul capital de legitimitate, îşi pierde urgenţa. In extremis, preşedintele Bush îşi anunţă hotărârea de a face un turneu regional la începutul lui 2008.

Eşecul Washington-ului este un eşec de marketing politic în măsura în care oferta Statelor Unite nu a reuşit să identifice corect şi să răspundă credibil intereselor reale ale elitelor arabe moderate. Nu teama de Iran le mobilizează. O coaliţie anti Iran reprezintă o agenda politica de import, pe care nu o pot vinde străzilor arabe care tind să se asocieze cu oricine se opune Americii. Forţele moderate au nevoie de o agendă pentru consumul intern capabilă să le consolideze legitimitatea la nivelul străzilor arabe. Dar pentru asta Washington-ul ar fi trebuit să reflecteze mai mult la mesajul regelui Abdullah al II lea al Iordaniei: „Sursa resentimentului si a frustrarii in regiune este de departe injustitia si absenta pacii in teritoriile palestiniene”. Prioritatea Americii ar fi trebuit să fie mai puţină retorică anti-Iran şi mai multă acţiune reală, eficientă în scopul avansării unui progres autentic în problema Palestinei. În această perspectivă turneul diplomatic al presedintelui Bush din aceste zile nu reprezintă decât un alt exerciţiu de PR (public relations) în interiorul aceleiaşi strategii falimentare de marketing politic care încearcă să vândă elitelor arabe moderate un produs care nu are sens atât timp cât nu este dublat de un leadership autentic al Americii în problema palestiniană. Annapolis-ul nu a dorit şi nici nu a vizat asta. A fost doar un exercitiu de cosmetizare a interesului administraţiei Bush faţă de problema palestiniană (o administraţie care a respins aproape instinctiv încă din primul său mandat orice implicare în soluţionarea conflictului dintre Palestina şi Israel). Conferinta de la Annapolis trebuie lecturată dintr-o perspectivă exclusiv tactică: „Annapolis should be understood not as a change of mind from the part of president Bush but as a tactical move in the service of a strategic purpose: to counter the Iranian threat in the Middle East. Annapolis makes sense in that context.”¹⁵  Un alt expert al Brookings Institution, Tamara Wittes susţine că procesul de pace din Orientul Mijlociu a fost un obiectiv secundar, subordonat target-ului primar al Americanilor–formalizarea unei balanţe a puterii în favoarea forţelor moderate: „The Conference and the peace process are means to other ends. The US  is returning to a balance of power policy in the Middle East. The peace process is a part of a broader balance of power agenda”.¹⁶

Iranul rămâne o ameninţare majoră pentru pacea şi securitatea internaţională

Întreaga strategie de „îndiguire” a Iranului a primit la începutul lui decembrie, o lovitură fatală. Serviciile de informaţii din SUA au făcut publică evaluarea capacităţilor nucleare ale Iranului: regimul de la Teheran a avut într-adevar, un program militar nuclear clandestin, dar pe care l-a abandonat în 2003. Astfel că la nivelul anului 2007, retorica agresivă a Washingtonului nu se mai justifică. Credibilitatea administratiei Bush este spulberată.

Dar ce înseamnă din perspectiva NIE (National Intelligence Estimate) programul militar nuclear al Iranului, cel estimat ca a fost stopat în 2003?  Când vorbeşte de programul nuclear militar al Iranului, NIE se referă punctual la activităţile de militarizare şi armare nucleară şi la activităţile clandestine de îmbogăţire şi conversie a uraniului: „we mean Iran’s nuclear weapon design and weaponization work and covert uranium conversion-related and uranium enrichment-related work. ¹⁷”  NIE nu include în definirea programului pe care Iranul l-a oprit încă din 2003 şi componenta civilă de îmbogăţire a uraniului: „we do not mean Iran’s declared civil work related to uranium conversion and enrichment”. Cu alte cuvinte exact acea componentă diagnosticată de către două Rezoluţii ale Consiliului de Securitate (1747 şi 1737-două rezoluţii sub Capitolul VII al Cartei ONU) ca reprezentând o ameninţare pentru pacea şi securitatea internaţională. Spre exemplu, Rezoluţia 1737 a Consiliului de Securitate cere expres Iranului stoparea imediată a oricărei activităţi de îmbogăţire a uraniului: „Iran shall without further delay suspend the following proliferation sensitive nuclear activities: all enrichment-related and reprocessing activities, including research and development, to be verified by the IAEA. ¹⁸” În plus pe parcursul anilor 2006-2007, Iranul a făcut progrese esenţiale în programul de îmbogăţire a uraniului-treaptă tehnologică vitală în obţinerea armei nucleare.  Se pare că la acest moment o masă critică la nivelul comunităţii internaţionale presează pentru o relaxare a sistemului de sancţiuni la adresa Teheranului. Dar de ce? O relaxare nu este deloc justificată, ba dimpotrivă e nevoie de un plus de presiune pentru simplul fapt că Iranul continuă să încalce o Rezoluţie a Consiliului de Securitate desfăşurând activităţi care ameninţă pacea şi securitatea internaţională (adică un stat care a avut până în 2003 un program militar underground care ambiţiona dezvoltarea unei încărcături nucleare). De asemenea se trece cu mult prea multă uşurinţă peste un alt aspect esenţial al NIE, acela că regimul de sancţiuni şi perspectiva izolării internaţionale au forţat Teheranul să-şi abandoneze programul nuclear: „the halt, and Tehran’s announcement of its decision to suspend its declared uranium enrichment program was directed primarily in response to increasing international scrutiny and pressure resulting from exposure of Iran’s previously undeclared nuclear work.” Cu alte cuvinte, Iranul este un actor raţional ce operează în baza unei grile cost/beneficiu . Toate acestea recomandă un plus de sancţiuni, nicidecum o diminuare a lor. Imediat oficialii administraţiei Bush s-au grăbit să demonstreze potenţialul şi urgenţa ameninţării pe care Iranul încă o reprezintă pentru comunitatea internaţională: „I do think when you look at what is required to have a nuclear weapon, we still see Iran progressing on what has been described by various people as the long pole in the tent, which is producing through uranium enrichment enough fissile material to be able to turn that into a weapon…the fact that they are continuing to pursue, in defiance of UN resolutions and the will of the international community, the most important and often most difficult component of producing a nuclear weapon -- again, getting enough highly enriched uranium to be able to turn into a nuclear device, I don’t think should provide people with comfort.¹⁹” Pe 4 decembrie 2007, la Addis Abeba, Rice declara că acesta este momentul pentru o acţiune concertată a comunitătii internaţionale care să impună un plus de sancţiuni coercitive la adresa Teheranului: „But the time is not on our side in terms of the enrichment capability. That’s where time is not on our side. And that is why the urgency is still there.”²⁰ Ameninţarea este încă acolo...şi se consolidează, acum cu acordul tacit al comunităţii internaţionale!!!!

OCTAVIAN MANEA - redactor Revista 22, Masterat în Relaţii Internaţionale (2007, Universitatea Bucureşti), licenţiat in Stiinţe Politice (2005, Universitatea Bucureşti).

 sus