Istoria partidelor politice

Structura organizatorică a Partidului Ţăranesc şi a Partidului Naţional
O analiză comparată
 

Ionuţ Ciobanu

In this study will be analyzed two kinds of interwar Romanian organizations or parties – National Party and Peasant Party – and their ulterior fusion as a National Peasant Party, from the perspective of their organizational structures and the evolution of these structures. The aim of this study is to bring some light in what is called the efforts in modernizing: the organizational reconstruction, the strengthening of the electorate body, the improvement of the relations with the electorate. Another aim is to explain why these efforts failed. The argument that supports this kind of work is that Romanian parties aren’t sufficiently studied as organizations and the interwar or postwar parties so much the less.

Keywords: Peasant Party; Liberal Party; party principles;
party doctrine; interwar Romanian; interwar period etc.

 

Acest studiu îşi propune să analizeze Partidul Ţăranesc, Partidul Naţional şi apoi par­tidul rezultat din fuziunea lor – Partidul Naţional Ţăranesc din perspectiva structurilor organizaţionale şi a dezvoltării acestora. Va fi centrat pe analiza celor două partide punându-se accent pe modificările organizaţionale şi statutare, dar tratând şi modificări de ordin doctrinar sau de tactică politică şi electorală. Argumentul pentru alegerea unui ase­menea subiect este că partidele politice româneşti nu sunt suficient studiate ca organizaţii, iar cele interbelice cu atât mai mult.

Lucrarea este organizată pe urmatoarele niveluri: vor fi analizate originile celor două partide; va fi descrisă şi comentată evoluţia organizaţională a celor două partide până la fuziunea din 1926, precum şi poziţionările electorale şi în raport cu agenda publică; va fi analizată situaţia spectrului politic existent înaintea fuzinii; în final va fi analizat din punct de vedere statutar noul partid.

Scopul este de a înţelege eforturile partidelor interbelice de a se moderniza, în sensul de construcţie organizaţională şi de strângere a legăturilor cu electoratul, precum şi de a întelege cauzele eşecului suferit în acest demers.

Pe scurt, lucrarea de faţă demonstrează cum două partide post-belice ale spectrului politic urmează iniţial două strategii organizaţionale diferite dar au acelaşi obiectiv: participarea la guvernare. Cum acest obiectiv atins în 1928 transforma în partidul din unul cu origini parţiale clasiste şi integrative într-unul orientat spre guvernare şi spre colonizarea poziţiilor publice, cu alte cuvinte demonstrează cum partidul (PŢ şi PNR înainte 1926) evoluează de la un Gemeinschaft la un Staatpartei.

Partidul Ţărănesc – Origini

Originile Partidului Ţărănesc se regăsesc la nivelul anului 1882, când la Corbeni s-a desfăşurat o întrunire la care au participat reprezentanţii ţăranilor înstăriţi din judeţele Gorj, Argeş, Muscel, Vâlcea, Teleorman, Mehedinţi şi Vlaşca.¹ Ca obiective pe care mişcarea ţăranească şi le propunea se găseau îmbunatăţirea stării ţărănimii şi formarea unei identităţi electorale proprii. S-a hotarat şi o structură organizatorică incipientă care consta într-un comitet Central, comitete judeţene şi sucursale în plăşi. Totuşi, mişcarea nu era foarte bine articulată şi clar conturată în raport cu alte organizaţii politice, cel puţin la nivel de conducere, din moment ce preşedinte de onoare a fost ales şeful partidei liberale.² Poate că nevoia de protectie vis-a vis de guvernanţi a dus la această decizie. În 1906, la 5 septembrie se desfăşoară la Bucureşti un congres ţărănesc la care se prezintă o listă cu 40 de mii de semnături de adeziune, fapt ce atesta priza pe care care o avea mişcarea.

După încheierea primului război mondial, numeroşi învăţatori care în timpul acestuia funcţionaseră ca ofiţeri comandanţi şi-au pus problema oportunităţii înfiinţării unui partid care să reprezinte interesele ţăranimii, noul corp electoral produs de Constituţia adoptata în iulie 1917. Prima grupare ţăranistă este înfiinţată de doctorul în drept Ionescu-Berbecaru în judetul Olt, urmată la 4 decembrie de apariţia Partidului Ţărănesc din judeţul Olt, format din învăţători, preoţi şi fruntaşi de la sate.³

Ideea înfiinţării unui partid ţărănesc la nivel naţional îi apartine lui Ion Mihalache, preşedintele Asociaţiei Generale a Corpului Didactic Primar, care foloseşte structura al cărei preşedinte este pentru a-i convinge pe membrii acesteia de necesitatea unui astfel de partid. În centrul argumentaţiei sale se găsea figura învatatorului care trebuia să acţioneze ca un factor activ în procesul de educare politica a ţărănimii. Este interesant că un punct important în constituia educaţia politică, o funcţie integrativă, proprie partidelor de masă.

Însă aceasta idee este respinsă de plenul adunării iar Mihalache demisionează din funcţie.⁴ De asemenea, ideea lui Mihalache ca partidul să fie exponentul clasei ţărănesti, a fost respinsă de Nicolae Iorga şi de Alexandru Averescu, care şi-au format fiecare partide proprii. Cel al lui Averescu, numit iniţial Liga Poporului şi apoi Partidul Poporului se apropia cel mai mult de profilul Partidului Ţăranesc, pentru că se coagula în jurul figurii generalului, care îşi dobândise notorietatea în timpul războiului. Războiul şi drepturile politice căpătate după acesta reprezintă punctele comune ale celor două partide.

La nivel naţional (regional) Partidul Ţărănesc se înfiinţează la 18 decembrie la Bucureşti în urma unei şedinte la care au participat 160 de delegaţi reprezentând burghezia sătească. Conducerea era alcatuită exclusiv din învăţători, fiind centrată pe binomul alcătuit din Mihalache şi Ionescu-Berbecaru, care conducea Biroul Central de propagandă.

Partidul apare deci exponent al unei clase, ţărănimea, deşi conducerea centrală era alcatuită din reprezentanţii burgheziei săteşti, cu o reprezentare iniţială în judeţele din Oltenia şi Muntenia. Înca de la începutul apariţiei sale, dincolo de caracterul clasist, propriu de obicei partidelor apărute după extinderea drepturilor politice ce au urmat primului război mondial, conducerea centrală a înţeles necesitatea unei funcţionări unitare şi disciplinate a acestuia în teritoriu. Era o clară linie de demarcaţie cel puţin la nivelul programat al acţiunii, vis-a-vis de partidele perioadei antebelice.

Originile şi organizarea Partidului Naţional Român

Partidul Naţional Român este înfiinţat în anul 1883 la Sibiu şi apare ca o reacţie la politica de maghiarizare dusă de autorităţile austro-ungare în Transilvania⁵. Lupta pentru drepturi politice de care să beneficieze românii din Imperiu a fost raţiunea de a fi a acestui partid până la 1918. Unul dintre cele mai importante momente ale acestei lupte a fost prezentarea Memorandumului românilor din Transilvania şi Ungaria la Viena în anul 1892. Memorandumul a fost redactat de Comisia celor 40 a Partidului Naţional, care concentra în jurul său toată viaţa politică a românilor din Transilvania şi Ungaria.

Era condus de un grup de lideri care se afirmaseră în această direcţie, până la realizarea Unirii din 1918. Făceau parte George Pop de Băseşti, Vasile Goldiş, Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voievod, Theodor Mihali. Declaraţia Adunării Naţionale de la Alba Iulia era ca un preambul al partidului, şi a constituit direcţia politică a acestuia până în anii ‘20⁶.

Partidul Naţional era organizat în teritoriu în cercuri electorale care îşi trimiteau reprezentanţii la Conferinţa electorală, organism în care se hotăra linia viitoare a partidului. În 1890, Conferinţa alegea cu aclamaţii un preşedinte şi doi notari. De asemenea alegea şi un Comitet Central care funcţiona de obicei doar pe perioda desfăşurării conferinţei.⁷ În timp, organizarea partidului s-a dezvoltat, în 1910 existând un Birou, preşedinte, doi vicepreşedinţi şi doi notari. Mai exista Comitetul Central care numea o comisie formată din şapte persoane pentru stabilirea listelor electorale. Mai exista şi grupul parlamentar, condus de un preşedinte.⁸ Aşa cum apare din actele conferinţelor ţinute de partid până în 1918, acesta se prezintă ca un partid al burgheziei transilvănene (delegaţii la conferinţele naţionale erau în majoritate avocaţi, preoţi şi proprietari de pamânt), cu o prezenţă organizaţională consistentă doar în preajma alegerilor, condus de un Comitet Central ales ad hoc. Între alegeri, activitatea partidului era condusă de grupul parlamentar care activa în legislativul de la Budapesta. Până în 1918 partidul era unul cu organizare intermitentă, periferic şi monotematic.

După Război, partea organizatorică a fost total neglijată la congresul partidului din 1920, punandu-se accent pe rezoluţii de ordin general, mulţumindu-se dl. Maniu „pentru munca neobosită” şi pentru „înalta înţelepciune”⁹ de care acesta a dat dovadă. Singura referire la organizarea PNR este specificarea conform căreia, partidul îşi întinde organizaţia politică pe tot teritoriul naţional. Acestă prevedere este în mod evident un deziderat şi nu o realitate, deoarece PNR până la fuziunea cu PŢ în 1926 a ramas în realitate un partid regional.

Primul plan concret de organizare a PNR dă imaginea unui partid cu o structură organizaţională cu densitate relativă, adresat în special românilor din Transilvania. Principala axă organizatorică era formată din Biroul comunal existent în comunele cu peste 500 de locuitori de origine română, Comitetul cercual care făcea legătura între comună şi judeţ şi era organizată în jurul circumscripţiei electorale, Comitetul judeţean care conducea viaţa partidului din judeţ, Comitetul executiv şi Biroul executiv care erau organele de conducere ale partidului. La baza partidului se găsea Congresul partidului, care stabilea programul partidului şi alegea Comitetul executiv şi Biroul central. Mai existau un club judeţean şi un club central, format din elita partidului : membrii comitetului executiv, minştri, deputaţi şi senatori.¹⁰ Statutul nu prevedea cum se desfaşoară nominalizările pentru candidaţii partidului şi nu este foarte specific în ceea ce priveşte îndatoririle diverselor niveluri organizaţionale. De asemenea, componenţa elitistă a clubului central coroborată cu sistemul electoral uninominal ne dau impresia unui partid cu o structură suplă, minimală, centrată în jurul liderilor partidului, în special a lui Iuliu Maniu.

Evoluţia organizatorică a Partidului Ţăranesc

Imediat după înfiinţare, partidul a început să îşi extindă organizaţia şi dincolo de granitele Vechiului Regat. În februarie 1918 fuzionează cu Partidul Muncii, care era înfiinţat la Iaşi. Această fuziune nu i-a adus o extindere organizaţională importantă dar a constituit cooptarea unor personalităţi cunoscute în Moldova. La această dată structura organizatorică a partidului era articulată la nivel central în jurul Comitetului Central alcătuit din 5 membri (din 1919, 7 membri), Consiliul General format din câte doi reprezentanţi ai fiecărei organizaţii judeţene. Organul suprem la toate nivelurile era Congresul.¹¹

Începând cu octombrie 1919 Comitetul Central era alcătuit din 12 persoane din care trei formau Comitetul Executiv. Nu exista funcţia de preşedinte, şedinţele fiind conduse de cel mai vârstnic membru. La alegerile din 1919, defăşurate în condiţiile stării de asediu, partidul a depus liste în 16 judete din vechiul regat şi a obţinut 61 de mandate.¹²

Se observă o încercare a partidului de a se consolida organizaţional la nivel central, prin mărirea constantă a numărului de membri ai Comitetului Central (de la 5 în 1918 până la 12 în 1919) şi prin apariţia unui Comitet Executiv. Totuşi la nivel teritorial partidul nu are o densitate organizaţională importantă din moment ce a depus liste în doar 16 judeţe din Vechiul Regat. Se mai poate puncta cooperarea dintre Liga Poporului, Partidul Naţional Democrat condus de Iorga şi Partidul Ţărănesc, cooperare care trasează o linie de demarcaţie între aceste partide postbelice şi partidele antebelice liberal şi conservator.

După alegeri are loc o nouă amenajare organizaţională, Comitetul Central fiind mărit la 19 persoane, apârand şi funcţia de secetar general. Din martie 1920 Comitetul executiv are 5 membri. Organul suprem al partidului este Sfatul Parlamentar.¹³ În ciuda unei continue efervescenţe organizaţionale partidul se întăreste mai mult la nivel central. Ponderea conducerii este evidentă din moment ce Sfatul Parlamentar este organul suprem al partidului, unde accesul este evident imposibil membrilor obişnuiţi. Din anul 1919, Partidul Ţărănesc participă la guvernul Blocului guvernamental cu doi miniştri. Acest eveniment consfinţeşte definitiv pătrunderea noului partid în viaţa politică a ţării.

Alegerile din 1920 au pus din nou partidele care alcatuiseră Blocul în faţa unor alegeri de natură tactică. S-a urmărit atragerea Partidului Naţional în Federaţia Democraţiei Naţionale ca un prim pas către o mai puternică cristalizare a opoziţiei. Acestea au format după alegeri, Opoziţia Unită.

Sub aspect electoral Partidul Ţărănesc pierde un număr important de mandate şi un număr incredibil de voturi de aproximativ 3,2 milioane în Vechiul Regat şi Basarabia¹⁴. Acest fapt dovedeşte că succesul din 1919 se datorează în primul rând neparticipării Ligii Poporului la alegeri. O dezvoltare organizaţională care să permita câştigarea unui număr constant de voturi este absolut iluzorie.

Şedinţa Consiliului General din septembrie 1920 a ales un nou Comitet Central al partidului format din 32 de persoane, un Comitet Executiv din 5 membri plus secretarul general. Membrii sunt împărţiţi în membri militanţi care puteau ocupa funcţii de conducere şi membri aderenţi.¹⁵ De asemenea partidul îşi deschide pentru prima dată porţile şi pentru foşti membri ai altor partide.

În 1921 partidul continuă extinderea prin fuziunea cu Partidul Ţărănesc din Basarabia condus de Constantin Stere, partid care dispunea de o foarte puternică structură organizaţională. Înscrierea în partid a lui Nicolae Lupu şi dorinţa de a extinde organizaţia şi în Transilvania, convocarea primului Congres, sunt activităţi care se înscriu în aceeaşi logică a extinderii bazei electorale şi organizaţionale a partidului.¹⁶

În urma primului Congres desfăşurat în noiembrie 1921 s-a adoptat proiectul de program şi s-a hotarat să se înceapă acţiune de extindere a partidului în Bucovina. Dup numai o lună, în decembrie, se hotărăşte creşterea numărului membrilor Comitetului Executiv Central la 17 membri şi înfiinţarea unei Delegaţii Permanente compusă din 5 membri.Convocarea unei noi şedinţe la numai o lună după congres dovedeşte că deciziile prin care se modifică componenţa şi structurile centrale se luau la vârf, nefiind supuse spre aprobare membrilor Congresului. Aceştia din urmă nu aprobau decât linia generală a partidului. Prin înfiinţarea Delegaţiei Permanente, care practic lua locul vechiului Comitet Executiv ca şi atribuţii şi număr de membri, articularea centrală a partidului s-a consolidat. De asemenea, extinderea organizaţiei se făcea deseori prin fuziuni şi prin cooptarea de personalităţi locale. Această tactică explică probabil desele schimbări ale structurilor centrale precum şi numărul membrilor care făceau parte din acestea.

Paralel cu încercarea de construcţie a unor structuri organizaţionale dezvoltate s-a pus problema încă din 1920 a constituirii unui singur partid al opoziţiei. Problema sau necesitatea constituirii unui singur partid al opoziţiei este şi un produs al configurării spaţiului politic în funcţie de poziţionarea partidelor în legatură cu Legea agrară (constituie o linie de demarcaţie), deci cu poziţionarea în raport cu agenda publică. Discuţiile cu privire la Legea agrară au creat două tabere politice : pe de-o parte averescanii din Partidul Poporului, liberalii şi rămăşitele conservatorilor ; pe de alta parte reprezentanţii Partidului Naţional, Ţăranesc şi Naţional Democrat. În urma votului din 1921 care aproba legea în forma dorită de majoritate, parlamentarii opoziţiei s-au retras din parlament. Liberalii au propus tuturor partidelor din opoziţie cu excepţia Partidului Ţărănesc o coaliţie care să aibă drept scop răsturnarea guvernulului Averescu, în urma afacerii Reşiţa.

Pus în faţa acestor mutaţii ale spectrului politic, mutaţii ce au culminat cu numirea lui Take Ionescu ca prim-ministru şi apoi cu preluarea formării guvernului de catre I IC Bratianu, Partidul Ţărănesc a reacţionat prin reluarea negocierilor începute în 1920 cu Partidul Naţional. Acest raport fluid al forţelor politice din parlament, plus poziţia regelui care putea disturba în orice moment situaţia a forţat Partidul Ţărănesc să se apropie de Partidul Naţional. Această decizie a erodat pemanent poziţiile clasiste ale partidului, moderându-i discursul până in momentul când acesta a avut suficient potenţial de coaliţie pentru a putea realiza fuziunea cu Partidul Naţional.

În acest context, alegerile din 1922 au constituit un test important. S-au constituit alianţe electorale cu Partidul Naţional în 14 circumscripţii în Transilvania cu unele org. judeţene ale Partidului Conservator-Progresist şi cu unele organizaţii locale ale Partidului Socialist.¹⁷ La nivel de discurs, s-a dat o atenţie sporită muncitorilor. Era un pas spre o diversificare şi moderare a discursului clasist. Alegerile au fost câştigate de PNL care a obţinut în vechiul Regat un incredibil scor : 5.173.998 ?? voturi în comparatie cu cele 99.038 la precedentele alegeri.¹⁸ Aceste cifre electorale pot cu greu fi explicate în termeni de dezvoltare organizaţională sau creştere a aderenţei populare. Mai degrabă răspunsul poate fi găsit în felul în care partidul care organizeză alegerile era capabil să folosească întreg aparatul administrativ în propriul interes.¹⁹ Ĩn acest tablou de facto, creşterea organizaţională, obiectiv vizat permanent de Partidul Ţărănesc, nu putea asigura un contrabalans la controlul administraţiei. Totuşi, partidul înregistrează o notabilă creştere a numărului de voturi în Vechiul Regat şi Basarabia : de la 197.111 în 1920 la 1.865.063 în 1922.²⁰

Al doilea Congres al partidului s-a desfăşurat în noiembrie 1922 şi a avut ca principal punct noul proiect de program. Acesta era mai puţin radical, nemaiexistând prevederea conform căreia partidul era unul de clasă al ţărănimii. Se creează în acest context un curent de dreapta, moderat, care era în favoarea unei fuziuni cu Partidul Naţional şi la renunţarea la lupta de clasă. Delegaţia permanentă a atras atenţia că va exclude pe cei care „uneltesc împotriva partidului” ²¹. Poziţia intransigentă se baza pe prevederile statutare conform cărora membrii partidului trebuiau să respecte disciplina de partid. Şi prevederea conform căreia org. judeţene trebuiau să lase la dispoziţia conducerii centrale un loc sau două pe listele parlamentare întărea poziţia Comitetului Executiv. În octombrie 1922 se semnează un acord cu Partidul Naţional prin care se limita sfera de activitate teritorială a celor două partide după cum urmează : PŢ activa în vechiul regat iar PN în Transilvania.²² Se recunoaşte formal eşecul extinderii organizaţiilor la nivel naţional. Prin urmare ele rămân în mod fundamental partide regionale, chiar dacă prezenţa ţăranistă în Basarabia era destul de puternică.

La al treilea Congres al partidului, defăşurat la 24 mai 1923 s-a decis ca Delegaţia Permanentă să propună Partidului Naţional fuziunea pe baza principiilor ţărăniste, lupta de clasă şi celelalte idei care limitau potenţialul de coaliţie al partidului. Însă Maniu refuză şi propune în contrapartidă ca fuziunea să se facă având la bază principiile partidului său.

În mai 1924 Vasile Goldiş şi Constantin Stere reiau negocierile cu Partidul Naţional, negocieri care se finalizează cu întâlnirile concluzive dintre Maniu şi Mihalache. În principiu, noul partid ar fi produs o moderaţie în poziţiile ţărăniste.²³

Din punct de vedere organizaţional, pentru Partidul Naţional era în primul rând un câştig cantitativ evident, deoarece PŢ avea 45 de organizaţii faţă de cele 27 de organizaţii judeţene ale PN. De asemenea noul partid ar fi avut o acoperire naţionala şi ar fi depăşit statutul de partid regional. Însă ca urmare a disensiunilor create la nivelul celor două conduceri, produse de includerea lui Constantin Stere în conducerea comună, la 1 iulie 1924 Maniu şi Mihalache denunţă acordul incheiat iniţial.

Datorită orgoliilor personale şi radicalismului ţăranesc care s-ar fi menţinut prin C. Stere, fuziunea nu mai avut loc. Însa cele zece puncte comune puteau să constituie o bază pentru viitoarele negocieri.

Din punct de vedere al consistenţei organizaţiei ţăraniste, proiectul de fuziune a avut ca principal efect sciziunea produsă de excluderea grupului Spânişteanu, Morărescu, Rioşanu, S. Mehedinţi care cerea convocarea unui Congres extraordinar şi denunţa abandonarea principiilor fundamentale ţăraniste. Denunţau de asemenea formalismul hotărârilor care nu erau în realitate executate, acţiunile conducerii centrale care puneau în faţa faptului împlinit organele statutare, iar membrii Comitetului Executiv Central „erau un simplu birou de înregistrari”²⁴. Şaptesprezece organizaţii teritoriale au sprijinit această iniţiativă, fapt ceea ce a slabit forţa organizaţiei.

Odată cu excluderea disidenţilor, dictată de Delegaţia Permanentă, partidul a eliminat din rândurile sale câţiva dintre membrii fondatori ai acestuia, care aveau o poziţie intransigentă vis a vis de fuziunea cu Partidul Naţional şi faţă de o eventuală renunţare la vechile principii ale partidului. Din această situaţie, partidul a ieşit la nivel central întărit, ca urmare a eliminării disidenţelor, dar a pierdut din consistenţa organizaţională în teritoriu.

Spectrul partizan înaintea alegerilor din 1926

Înaintea alegerilor din 1926, Partidul Ţăranesc se găsea într-o siţuatie de izolare pe scena politică, slabit organizaţional, dar decis să salveze democraţia parlamentară, ameninţată în viziunea acestora de PNL şi de averescani, care nu erau decât un paravan al acestora. Pentru a realiza acest deziderat, PT trebuia să renunţe la acele puncte din program, care erau prea radicale, pentru a realiza fuziunea.²⁵ Totuşi, fuziunea nu s-a realizat înaintea alegerilor, probabil pentru că fiecare partid spera să îşi întărească poziţia la viitoarele negocieri. Victoria Partidului Poporului în faţa cartelului electoral format din PŢ şi PN a grăbit necesitatea fuziunii. S-a demonstrat încă o dată importanţa fundamentală pe care o avea o caracteristică sistemică la câştigarea alegerilor, şi anume obţinerea numirii din partea Regelui pentru a forma guvernul, ceea ce presupunea şi organizarea alegerilor.

Fuziunea celor două partide nu avea, ţinând cont de această caracteristică sistemică, decât o importanţă secundară la nivel organizaţional. Desigur că aducea o mai consistentă structură organizatorică pe tot teritoriul naţional. Dar adevarata miză era formarea unui partid în măsură să furnizeze Regelui un prim-ministru, un guvern şi implicit organizarea alegerilor. Moderarea poziţiilor ţăraniste era o problemă nu numai în vederea realizarii fuziunii dar şi în vederea nominalizării unui prim ministru al noului partid.

Un alt eveniment politic este important din perspectiva amenajării spectrului ocupat de partide. Şi anume fuziunea Partidului Naţional cu Partidul Naţionalist al Popurului condus de Nicolae Iorga. Prin această fuziune Partidul Naţional nu numai că a preluat toate organizaţiile acestuia, dar, lucru mai important a îngustat plaja personalităţilor politice din afara partidului care puteau fi nominalizate de rege.

Însă numirea unui nou guvern Averescu a produs o puternică criza în interiorul Partidului Naţional. V. Goldiş, I.Lupaş şi I.Lepădatu au părăsit partidul pentru a intra în guvernul lui Averescu.²⁶ În aceste condiţii, dublate de presiunile lui Iorga pentru a prelua şefia partidului, Maniu apelează la „consiliul celor 100” pentru a-şi mentine poziţia în partid. S-a dovedit că fuziunile nu aduc doar o creştere organizaţională de cele mai multe ori iluzorie sau inutilă dar aduc mai ales fricţiuni la nivelul central al partidelor.

În aceste condiţii, pentru PN dar şi pentru PT, fuziunea capată o importanţă covârşitoare. Tratativele dintre Maniu şi Mihalache se soldează la jumătatea lunii septembrie a anului 1926 cu un acord pentru viitorul partid.

PNŢ – structura organizatorică 1926-1934

În urma acordului încheiat între liderii celor două partide – PN şi PŢ- numele viitorului partid este stabilit a fi Partidul Naţional Ţărănesc. Principiile programatice ale partidului erau formate din cele zece puncte negociate în 1924, conducerea fiind asigurată de Iuliu Maniu ca preşedinte şi V. Madgearu ca secretar general, plus patru vicepreşedinti- câte doi pentru fiecare parte. Numirea lui Maniu în funcţia de preşedinte şi cele 10 puncte programatice din 1924, puneau partidul într-o poziţie mai favorabilă în perspectiva numirii la guvernare.

Nivelurile organizaţionale ale noului partid erau : local, judeţean, provincial şi central. Fiecare dintre aceste organe erau dotate cu o Adunare deliberativă, cu un Comitet executiv şi cu un Birou (delegaţie) permanentă. Organizaţia locală era formată din minimum 5 membri, iar totalitatea acestora constituia Sfatul Local. Fiecare organizaţie locală alegea un Comitet local compus din maxim 7 membri pe timp de un an. Era prevazută înfiinţarea de case de sfat cu bibliotecă, şezători precum şi desfăşurarea de acţiuni de propagandă.

Organizaţia judeţeană era alcatuită din totalitatea membrilor dintr-un judeţ. Era dotată cu un Congres judeţean, Comitet şi Delegaţie permanentă. Congresul alegea Comitetul judeţean care la rândul său alegea Delegaţia permanentă care conducea activitatea partidului în judeţ. De asemenea Congresul judeţean stabilea şi candidaţii pentru alegerile comunale şi parlamentare.

La prima vedere se degajă imaginea unei organizaţii locale şi judeţene care acorda largi drepturi membrilor săi. Însa controlul exercitat de liderii locali precum şi prevederea statutară conform căreia Comitetul Central Executiv ratifica lista candidaţilor şi avea la dispoziţia sa un loc sau două (în funcţie de mărimea circumscripţiei) în fiecare judeţ dă imaginea reală a partidului, una centralizată şi centrată în jurul liderilor de la Bucureşti.

Între organizaţiile judeţene şi cele centrale mai există un nivel, nivelul provincial. Existau patru astfel de organizaţii provinciale- În Vechiul Regat, Transilvania- Banat, Basarabia şi Bucovina. Acest nivel era dotat cu Congres, Comitet provincial format din delegaţii fiecărui judet şi Delegaţie permanentă. De asemenea şi foştii deputaţi, senatori, miniştri şi şefi de resort faceau parte din Comitetul provincial care avea sarcina să vegheze la bunul mers al organizaţiilor judeţene din provincie. Rolul acestor organizaţii provinciale nu este foarte clar, iar componenţa acestora este clar una elitistă.

Organizaţia centrală era ca şi celelalte organizaţii teritoriale construită formal în jurul Congresului care avea ca şi atributii discutarea şi stabilirea statutului, programului şi a problemelor importante. Alege Comitetul central executiv format din 41 de membri aleşi pe 2 ani. Acesta ratifica listele de candidaţi, alege preşedintele partidului. Preşedintele, vicepreşedinţii, secretarul general, casierul şi un reprezentant al fiecărei organizaţii provinciale constituiau Delegaţia permanentă.

Mandatele parlamentarilor erau considerate ca aparţinând partidului, fiecare trebuind să dea declaraţii scrise prin care puneau mandatul la dispoziţia partidului.

Statutul PNŢ, aşa cum era el trasat în 1926 era în proporţie covarşitoare preluat de la Partidul Ţărănesc. Daca în ceea ce priveşte conducerea superioară a partidului şi mutaţiile doctrinare şi politice, naţionalii se puteau considerau caştigători, în ceea ce priveşte structura organizaţională formală, ţărăniştii erau avantajaţi, deoarece partidul era construit în jurul formulei organizaţionale ţărăniste. Acest din urmă fenomen nu a fost de mică importanţă în viaţa organizaţională viitoare a partidului. Daca în zonele în care ţăraniştii aveau organizaţii lucrurile s-au complicat doar datorită necesităţii cooptării de foşti naţionali, în zonele unde ei nu aveau organizaţii serioase (Transilvania), acestea au trebuit remodelate în noua formulă.

Acest flux organizaţional nu a fost de bun augur pentru stabilitatea organizaţională a noului partid.

La nivel statutar, membrii obişnuiţi aveau suficiente pârghii formale pentru a se implica în viaţa partidului, datorită existenţei congreselor la toate nivelurile. Aceste congrese nu constituiau însă reale foruri deliberative. Puterile sporite ale organizaţiei centrale în ceea ce priveşte nominalizarea candidaţilor, dreptul de a dizolva orice organizaţie de la orice nivel, de a demite orice preşedinte de organizaţie judeţeană, dau imaginea noului partid. El este unul centralizat, articulat structural, în care liderii de la centru au o pondere importantă. Este de asemenea frământat intern datorită instabilităţii elitelor locale şi a suporterilor acestora, care erau legaţi prin relaţii de loialitate personală şi clientelară. Această fuziune a constituit ocazia pentru vechiul Partid Naţional de a se transforma dintr-un partid suplu cu o organizaţie minimală într-unul cu o structură articulată superior, centralizată şi extinsă teritorial.

Statutul prezentat şi analizat în paragrafele de mai sus a fost meţinut până în 1934 când partidul a simţit nevoia de a avea unul nou. Partidul trecuse prin experienţa guvernării şi un nou statut era necesar.

Partidul, conform statutului din 1934, era articulat structural în jurul a patru niveluri teritoriale: organizaţia locală, organizaţia judeţeană, organizaţia regională şi organizaţia centrală. Spre deosebire de statutul precedent, cel din 1934 mărea numărul de membri care erau necesari pentru formarea unei organizaţii la 10 şi sporea puterea formală a organizaţiei locale care cel puţin teoretic era cea care stabilea candidaţii la alegerile locale. De asemenea avea ca obligaţie recrutarea de noi membri, obligaţie care nu se regăsea la niciunul dintre nivelurile organizaţionale ale vechiului format statutar. Apare la acest nivel distincţia între organizaţii definitive şi organizaţii temporare, precum şi obligaţia de a contribui la bugetul organizaţiei judeţene cu o cotizaţie anuală de 100 de lei.

Organizaţia judeţeană era obligată să menţină un contact permanent cu masele şi a asigura „ circulaţia forţelor vii”. Aceste prevederi vagi erau în viziunea conducerii suficiente pentru a revigora partidul după experienţa guvernării.

Într-o interpretare duvergeriană acest aspect ar califica partidul fie într-un format de masă fie într-un format de cadre orientat spre contactul cu electoratul.²⁷ Acest studiu nu îşi propune să plaseze PNŢ într-o categorie sau alta, scopul acestuia fiind să analizeze evoluţia organizaţională a celor două partide şi apoi a celui produs de fuziune, însă înclinăm către a doua variantă date fiind vârsta şi caracteristicile electoratului din România din acea perioadă.²⁸

Organele de conducere ale organizaţiei judetene sunt Comitetul judetean ales de Congresul judeţean; Delegaţia permanentă aleasă de Comitet şi Biroul judetean ales de Comitet. Aceste organisme erau alese pentru o perioadă de doi ani şi aveau o legitimitate indirectă dată de alegerea lor de către Comitetul judetean. Stabilirea candidaturilor pentru alegerile parlamenatre se face de către Birou în cazurile în care acestea nu sunt stabilite de către Congres. Aceasta este o prevedere interesantă datorită dezechilibrului său: pe de-o parte implică cel mai larg for al organizaţiei pe de altă parte lasă la îndemâna celui mai restrâns for al său alegerea candidaţilor. Dă un indiciu important asupra balanţei de putere din interiorul organizaţiei care este înclinată spre Birou, cel mai restrâns for al organizaţiei judeţene.

Organizaţia provincială este înlocuită de organizaţia regională care menţine însă aceleaşi atribuţii vagi şi imprecise.

La nivelul organizaţiei centrale nu sunt organisme noi, însă sunt noutăţi în ceea ce priveşte modul de constituire al acestora. Dacă vechiul statut prevedea că organismul de conducere- Comitetul Central Executiv să fie ales de Congres pentru doi ani, noul statut nu mai acorda Congresului puteri elective. Forul de conducere rămâne Comitetul Executiv Central care nu mai este ales ci constituit şi confirmat de către Congresul general. Este alcătuit din preşedinţii de organizaţii judeţene, regionale, foşti miniştri, parlamentari în funcţie (daca partidul e în opoziţie) şi cinci reprezentanţi ai organizaţiilor de tineret. Delegaţia permanentă este constituită din preşedintele partidului, foştii preşedinţi ai partidului şi foşti prim-miniştri, secretarul general, casierul general şi reprezentanţi ai organizaţiilor regionale aleşi de Comitet. Preşedintele partidului este confirmat de către Congres, fiind ales dintre membrii Comitetului Executiv pentru un mandat de patru ani. Acesta din urmă este organismul cu cea mai mare greutate în partid, fiind cel care alege preşedintele, creează comisia care ratifică listele de candidaturi.

Spre deosebire de vechiul format din 1926, acum conducerea centrală nu mai este aleasă de Congresul general. La vârf, partidul nu mai are legături formale de tip electiv cu organizaţiile de bază. Este o mişcare organizatorică surprinzătoare pentru că aparent noul format încearcă o legatură stabilă cu electoratul. Dar dă imaginea reală a partidului care era foarte centralizat şi în care conducerea centrală non-electivă controla partidul. În sprijinul acestor afirmaţii vin prevederile statutare – art.54 şi 55 – conform cărora orice organizaţie poate fi sancţionată sau dizolvată de către conducerea centrală care mai putea să demită orice conducere de organizaţie indiferent de nivel şi să aplice direct sancţiuni membrilor fără drept de apel. Aceste prevederi confereau un control total asupra organizaţiilor ale căror conduceri erau dependente direct de organele centrale. Prin urmare componenţii Comitetului Executiv care alegeau preşedintele erau controlaţi statutar de către preşedintele partidului şi membrii de prim rang ai partidului. Apelul la mase trebuia sa aducă legitimitate iar sintagma „ circulaţia forţelor vii” nu avea nicio consistenţă statutară. Partidul a devenit inchis la vârf şi orientat spre obţinerea a cât mai multor posturi în administraţia publică. Această ultimă afirmaţie este susţinută de către obligaţiile financiare ale membrilor şi organizaţiilor. În timp ce organizaţiile locale trebuiau să plătească 100 de lei anual organizaţiei judeţene, fiecare senator, deputat, prefect, primar şi deţinătorii de portofolii obţinute cu ajutorul partidului trebuiau să verse conducerii centrale câte 3000 de lei lunar. Finanţele atingeau 1,5 milioane lunar şi peste 60 de milioane în prima perioadă cat partidul s-a aflat la guvernare.²⁹ Este o netă fractură între organizaţia şi modul de finanţare a acesteia la nivel central şi organizaţia locală evident subfinanţată şi nelegată prin mecanisme electorale de cea centrală.

La nivel statutar, partidul on the ground era îndreptat spre atragerea de noi membri şi avea o articulare structurală a organizaţiei consistentă, proprie unui format de masă. Însă acestea nu erau corelate electoral şi financiar cu organele centrale care controlau categoric partidul. Aceste caracteristici fac din partid unul elitist, cu formatul unui partid de cadre la nivel central.

După experienţa guvernării, partidul a abandonat legăturile statutare directe cu baza, în favoarea unui model organizaţional care acorda centrului puteri totale şi în care membrii obişnuiţi nu aveau un rol participativ. Legăturile între nivelurile partidului erau de tip vertical şi de cele mai multe ori clientelare. Acesta este modelul funcţional: centralizat, elitist şi clientelar.³⁰

Concluzii

Analiza evoluţiei organizatorice a celor două partide a demostrat dificultăţile pe care le întalneau organizaţiile politice ale vremii în constructţia unor reţele organizative permanente şi de o anumită densitate. Aceste dificultăţi erau create pe de o parte de caracteristicile electoratului care era prea tânăr şi neinstruit politic, iar pe de altă parte datorită caracteristicilor proprii sistemului politic din acea vreme, care acordau o influenţă mare Regelui în numirea guvernului care organiza alegerile. Loialităţile personale care legau fruntaşii partidelor în judete de o parte activă a electoratului care forma clientela, constituiau încă o piedică în instituţionalizarea organizaţiilor teritoriale. Orice defecţiune a unui lider marcant producea paralizia unităţii teritoriale respective.

Studiul a scos la iveala încercările celor două partide analizate- PŢ şi PN de a se consolida organizaţional, de a-şi modera poziţiile doctrinare în vederea fuziunii şi de a modifica structura statutară a partidului în anii guvernării şi post-guvernare, ca un răspuns la schimbările presiunilor la care partidul era supus.

Prima constatare care se impune a fi facută este foarte simplă dar cu o pondere importantă. Ambele partide sunt partide noi, care nu existau înainte de modificările în structura statului şi a electoratului. Sunt deci partide proprii unei noi perioade din istoria ţării.

Partidul Ţăranesc a încercat să creeze o densitate şi o articulare a partidului caracteristică unui partid cu format de masă şi să reprezinte interesele unei clase. Era din acest punct de vedere un partid monotematic cu certe dificultăţi în a-şi găsi vocaţia guvernamentală, însă cu o structură organizatorică superioară celorlalte partide.

Partidul Naţional era un partid clasic de cadre, de asemenea monotematic în anii pre unificare, cu structură organizatorică minimă şi dificultaăţi în a se plasa într-un spectru politic cu specific „regăţean”. Ce a făcut să fie necesară fuziunea acestor partide? Dorinţa de a constitui o alternativă la oferta Partidului Naţional Liberal, care după o perioadă de confuzie, s-a reorganizat şi a început să controleze electoratul. Capacitatea Partidului Liberal de a strânge voturi având o structură organizaţională inferioară Partidului Ţăranesc şi apoi PNŢ a demonstrat că mai importantă decât organizaţia este capacitatea partidului de coloniza spaţii ale statului care să asigure controlul asupra poziţiilor electorale cheie.

Răspunsul organizaţional al PNŢ după guvernarea din 1928-1931, cand s-a transformat într-un partid care valoriza formal legatura cu electoratul dar care urmărea colonizarea a cât mai multe poziţii publice, se înscrie în această logică. După această perioadă şi până la interzicerea partidelor politice, scena politică este dominată exclusiv de partide guvernamentale.

După încercarea Partidului Ţăranesc de a se organiza şi a deveni un partid cu functii integrative, ratată odata cu încercarea de deveni şi un partid de guvernare, partidele româneşti interbelice s-au înscris în totalitate în logica partidelor Staatpartei, cu vocaţie guvernamentală şi colonizatoare a poziţiilor publice. Ca o consecinţă a acestei transformări, legăturile extensive cu electoratul retorizate în manifeste şi programe nu constituiau decât o încercare de legitimizare a partidelor şi nu o necesitate instituţională.

Bibliografie
Alba Iulia: Hotărârile Adunării Naţionale din 1 Decembrie 1918. Hotărârile Congresului din 24 Aprilie 1920, Cluj, Tipografia Naţională.
Actele Conferinţei Partidului Naţional Român: 27-28 oct.1890, Sibiu, Institutul Tipografic.
Duverger, Maurice (1976) Les Partis Politiques, Paris, Armand Colin.
Hotărârile Congresului din 24 aprilie 1920, Cluj, Tipografia Naţională.
Ivan, Marcel (1933) Evolutia Partidelor Noastre Politice in Cifre si Grafice 1919-1932, Sibiu, Krafft& Drotleff.
Irimia, Vasile ; Ardeleanu, Ion ; Cebuc, Alexandru (1994) Istoria Partidului Naţional Ţărănesc, Bucureşti, Ed. Arc 2000.
Lupta pentru Însănatoşirea Partidului Ţăranesc. Deosebiri de vederi: curentul moderat şi curentul revoluţionar.Lupta pentru clarificare (1925), Bucureşti, Institutul de Arte grafice. Niculae, Vasile; Ilinoiu, Ion; Neagoe, Stelian; (1994) Doctrina ţăranească în România. Antologie de texte, Bucureşti, Ed. Noua Alternativă.
Organizaţia Partidului Ţăranesc în jud. Argeş. Cartea neagră. Alegerile din 1922 în judetul Argeş, Bucureşti, Tip. Universală.
Preda, Cristian (2002) România Postcomunistă si Romania interbelică, Bucureşti, Ed. Meridiane.
PNR-Planul de muncă. Planul de organizare., Tip. “Libertatea”, Orăştie
Radu, Sorin (2004) Electoratul din România în anii democraţiei, Iaşi, Institutul European.
Stoica, George (1910) Conferinţa Naţională ţinuta la Sibiiu in 5 apr.1910, Sibiu, Tip. Poporului.
Scurtu, Ioan (1995) Din viaţa politică a României.Întemeierea şi activitatea Partidului Ţăranesc, Bucureşti, Ed. Litera.
Scurtu, Ioan (1983) Din viaţa politică a României 1926-1947., Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedica.
Şeicaru, Pamfil (2000) Istoria partidelor naţional, ţăranist şi naţional-ţăranist, Bucureşti, Ed. Victor Frunză.

Ionuţ Ciobanu - Doctorand în ştiinţe politice, Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea din Bucureşti.

 sus