Tranziţia: recapitulări şi transformări

Mentalităţi comuniste reflectate în perioada post-decembristă
Partidocraţia de tip românesc

Mădălina Nicoleta ANGIU

The transition from totalitarianism to democracy and from centralized economy to a free market economy did not prove to be easy and without any problem for the Romanian society. In addition, this act didn’t happend overnight. Soon after the collapse of communist power, Romania entered in a long end difficult transition process towards democracy. The dictator’s dismission, the abolition of commuist state structures, and the transition to political pluralism, as well as the organisation of free elections do not necessarlly mean the functioning of an authentic democracy, although theoretically these are some of the principles of a democratic state. The new stage crossed by the Romanian state represents a complex phenomenon, in wich communist inheritance continues to affect in a negative way the Romania’s path to democracy. A series of political practices preserved from the PCR ex-leaders, encurages coruption, shadow economy, incompetence and a shallow administration of the problems that Romanian citizens have to face. The early years after communism are under the partitocracy sign, rather than under the democracy sign.

Keywords: Partytocracy (partidocraţie);
political clientele; monarchy of electoral right etc.

Cu toate că în decembrie 1989, odată cu prăbuşirea dictaturii ceauşiste România a trecut oficial la un sistem de guvernare având la bază principiile democraţiei, în perioada care a urmat schim­bării regimului totalitar, se observă o continuare a flagelului bolşevic şi a modului de conducere şi chiar de dominaţie specific autorităţilor comuniste. „Partidele post-comuniste au preluat integral funcţia de reprezentare politică pe care o îndeplinea partidul comunist, fără însă a-şi asuma şi atribuţiile sociale şi economice pe care acesta le exercita. Cu alte cuvinte, partidele tranziţiei nutresc ambiţia de a fi, în indiviziune şi cu excluderea oricărui terţ, unicele purtătoare ale opţiunilor politice ale societăţii, dar nu se arată dispuse să se angajeze în politici de dezvoltare care să conducă la modernizarea societăţii”¹. Tocmai de aceea, tranziţia românească, în special după alegerile din anul 1992, este caracterizată de politologul Vladimir Tismăneanu ca fiind „marcată de lipsă de voinţă în direcţia reformelor şi lipsă de imaginaţie”².

Comportamentul politic afişat de generaţia post-decembristă se află încă sub efectul socializării de tip comunist. De altfel, nu este greu de remarcat că imediat ce ajunge la guvernare orice partid de pe eşichierul politic românesc face apel la o serie de instrumente utilizate de fostul Partid Unic, cu toate că toţi liderii politici s-au declarat luptători împotriva totalitarismului. Nu de puţine ori Partidul Social Democrat (sub diferitele sale denumiri) a fost catalogat drept un partid-stat. De exemplu, în timpul campaniei electorale din anul 2004, Ion Iliescu, încă preşedinte în exerciţiu al României, nu va ezita să participe la susţinerea PSD. Această atitudine a fostului preşedinte al României dovedeşte că „Iliescu nu a abandonat nici una dintre certitudinile teoriei politice marxist-leniniste, în spiritul căreia s-a format şi pe care nu a încetat nicicând să o folosească ca pe o sursă majoră de inspiraţie a acţiunilor sale publice. Potrivit acestei teorii, statul nu este decât aparatul birocratic al clasei dominante şi al partidului ce o reprezintă. La rândul lor, legile, inclusiv cea fundamentală, se cuvin tratate ca simple expresii formale ale dominaţiei partidului asupra societăţii”^3.

Atitudinea partidelor aflate la guvernare poate fi redată prin ceea ce în literatura de specialitate poartă numele de partidocraţie, prin partidocraţie înţelegând stabilirea controlului partidelor asupra poziţiilor importante din sfera politică, publică, posturile-cheie fiind distribuite după criterii politice. Giovanni Sartori, în lucrarea Teoria democraţiei reinterpretată, defineşte partidocraţia ca fiind „o tiranie a partidelor în care locul concret al puterii este transferat şi concentrat de la guvern şi parlament în directoratele de partid”⁴. Patidocraţia de tip românesc este sesizată de Daniel Barbu încă din anul 1999, când va scrie în lucrarea Republica absentă. Politică şi societate în România postcomunistă că „modul de scrutin proporţional transformă, în plan concret, democraţia reprezentativă într-o democraţie a partidelor”⁵. Evoluţia scenei politice româneşti demonstrează totodată că „partidocraţia nu se limitează însă doar la controlul unui partid, sau unui cartel de partide, asupra executivului şi legislativului, ci înseamnă în egală măsură şi o colonizare a societăţii economice(regii, fonduri de proprietate, bănci, industrii de stat) de către acel partid sau coaliţie, adică un transfer sistematic şi continuu al deciziilor politice în sfere nepolitice”⁶.

O partidocraţie aproape voită implică automat o serie de practici politice care încurajează corupţia, incompetenţa sau dezorganizarea. Vorbim în primul rând despre o demagogie politică, acţionând ca o strategie bine gândită. Această practică apare în special în timpul unei campanii electorale sub forma unor promisiuni false în scopul de a obţine susţinerea alegătorilor. Un candidat sau un partid se prezintă la alegeri cu o listă de idei şi propuneri menite să răspundă nevoilor electoratului. După câştigarea alegerilor, însă programul concret de guvernare va avea foarte puţine elemente comune cu cel pe baza căruia formaţiunea politică respectivă s-a impus la alegeri.

Şi clientelismul politic este una dintre practicile des întâlnite pe scena politică românească. Clientelismul se explică prin aceea că, persoanele care au contribuit într-un fel sau altul la câştigarea alegerilor, vor fi promovate în funcţii importante nu după criteriul profesionalismului sau competenţei într-un domeniu, ci pentru că au fost alături partidului. De asemenea, există situaţii când pentru aceste persoane sunt create în mod special diferite posturi atât în administraţia locală, cât şi cea în centrală.

Această practică ne aminteşte oarecum de selecţia de cadre făcută în timpul regimului comunist. Dosarele de cadre după care erau selectate persoanele care urmau a ocupa o poziţie importantă în structurile administrative ale statului par a se regăsi sub o nouă formă, mai modernă, şi în interiorul sistemului democratic. Noile departamente de resurse umane, care menţin o bază de date cu persoanele din rândul cărora sunt aleşi viitorii ocupanţi ai anumitor posturi, se comportă asemănător foştilor nomenklaturişti. De altfel, o zicală spune: Nu contează ce ştii, ci pe cine ştii. Relaţiile cu oamenii potriviţi, şi în special cu cei influenţi pot reprezenta în România un mijloc important pentru obţinerea puterii într-o organizaţie politică sau promovarea în plan profesional. Nu mai surprinde pe nimeni că posturile importante sunt ocupate în funcţie de culoarea politică.

Nici oportunismul nu este străin politicienilor români. Oportunistul politic este caracterizat printr-un comportament schimbător, oscilant în funcţie de anumite circumstanţe. Mulţi politicieni români obişnuiesc să treacă de la un partid la altul, în funcţie de cum bate vântul, adică în funcţie de cine este la guvernare. Deşi candidează pe listele unui partid, mulţi actori politici nu ezită să treacă de cealaltă parte a baricadei dacă primesc o ofertă mai avantajoasă. De asemenea, „clientelismul generat de partidocraţie presupune, pe lângă o împărţire a resurselor pe criterii preferenţiale în sânul unei oligarhii partizane şi un efect secundar de redistribuţie economică în favoarea unor grupuri relativ largi, cum au fost în epoca guvernării PDSR – guvernare minoritară şi, ca atare, oportunistă şi înclinată să evite soluţionarea definitivă a unor probleme strategice”⁷.

Dorinţa de a ajunge la guvernare a determinat timp de şaisprezece ani partidele din România să apeleze la strategii dintre cele mai diverse. „Cartelizarea formaţiunilor politice – o consecinţă directă a partidocraţiei – a devenit şi mai clară după alegerile din 2004. Au trecut-o cu vederea doar cei care s-au încăpăţânat să interpreteze alegerile sub semnul bipolarizării. În momentul în care s-a pus problema formării guvernului, a devenit însă evident că sistemul de partide nu este organizat polar, ci ca unul multipartidist fără partid dominat şi că el obligă la fabricarea unei majorităţi consensuale, inclusiv prin anularea înţelegerilor electorale şi a acordurilor politice”⁸.

Exemplul alegerilor generale din toamna anului 2004 scoate în evidenţă aşadar, jocul duplicitar al formaţiunilor politice aflate în cursa electorală. „Caracterul structural dualist al regimului politic românesc a fost confirmat, în 2004, de cel mai tipic produs al sistemului românesc de partide, Partidul Umanist Român”^9, observă Daniel Barbu în lucrarea Politica pentru Barbari. Actualul Partid Conservator, condus de Dan Voiculescu, deşi s-a prezentat în faţa alegătorilor într-o alianţă politică cu Partidul Social Democrat (Uniunea Naţională PSD + PUR), nu a ezitat să îşi trădeze colegii din Uniunea Naţională PSD + PUR, în schimbul obţinerii unor portofolii în noul guvern, condus de liberalul Călin Popescu Tăriceanu. Mai mult decât atât, pe de-o parte PUR îi va susţine pe candidaţii social-democraţi pentru obţinerea şefiei celor două Camere ale Parlamentului, iar pe de altă parte va participa la formarea coaliţiei guvernamentale condusă de Alianţa PNL-PD. De asemenea, în plan local Partidul Conservator a continuat să menţină înţelegerile politice cu partidele din opoziţie pentru formarea majorităţilor în consiliile locale şi judeţene.

Nici Uniunea Democrată a Maghiarilor din România nu a putut rezista după alegerile din noiembrie 2004 tentaţiei de a se afla la guvernare. Deşi în mod obişnuit un aliat al PSD, UDMR va trece foarte uşor în barca aliaţilor, condusă în campania electorală de actualul preşedinte al României, Traian Băsescu. „Dacă distribuirea puterii – la nivel local, parlamentar şi guvernamental – poare rezista în formulele diverse şi contradictorii negociate după alegerile locale şi generale din 2004, atunci partidocraţia s-a inserat în ţesutul politic românesc. Dacă, dimpotrivă, dispozitivul puterii astfel amenajat nu rezistă, atunci există resurse pentru o re-politizare a politicii româneşti”¹⁰.

Dacă partidele politice au instituit în România regula partidocraţiei, preşedintele Traian Băsescu pare a fi instituit o formă specifică de guvernare, pe care Daniel Barbu o numeşte monarhie de drept electoral. Barbu ajunge la această concluzie în urma declaraţiilor preşedintelui conform cărora acesta nu datorează nimănui nimic, şi că spre deosebire de ceilalţi politicieni care sunt susţinuţi de un partid sau altul, el şi-a primit mandatul direct din mâna poporului. Astfel, „ca şi regii României, preşedintele îşi ocupă scaunul nu prin decizia unui partid anume, ci prin voinţa naţională, deosebindu-se de aceştia prin faptul că sursa de legitimitate simbolică nu este dreptul divin (mila lui Dumnezeu), ci dreptul electoral (votul universal şi direct). În acelaşi timp, asemenea voievozilor şi regilor din trecut, preşedintele are o capacitate discreţionară absolută în raport cu poporul: el se arată dispus să facă pe placul cetăţenilor numai atunci când va judeca acest lucru ca ţinând de domeniul posibilului. În plus, ca şi regii de drept divin, el este iresponsabil politic. Poate formula, adică, orice fel de poziţie publică fără a fi nevoit să răspundă de consecinţele ei. Responsabili în faţa naţiunii sunt doar miniştrii, ale căror mandate se află permanent sub tăişul mustrării prezidenţiale”¹¹.

Cu cât ne depărtăm de momentul prăbuşirii regimului comunist, cu atât eşichierul politic românesc se transformă într-o veritabilă piesă de teatru în care vor primi rolul principal cei care şi-au însuşit principiile machiavelismului politic. De fapt, „oamenii puternici, din toate instituţiile, nu fac decât să anime un vast teatru, în care joacă rolul unor personaje deghizate şi fac să fie crezute adevăruri ce nu sunt decât minciuni”¹². Atitudinea machiavelică, ce stă la baza comportamentului omului politic, reprezintă un set de convingeri cinice despre natura umană, moralitatea şi legitimitatea folosirii oricărei tactici pentru atingerea scopurilor personale. Stăpânind bine tehnicile de manipulare, cei «puternic machiavelici», spre deosebire de cei «slab machiavelici», vor avea mereu iniţiativa atunci când se va pune problema să pledeze pentru folosirea minciunii şi a înşelătoriei pentru a-şi atinge obiectivele. De altfel, Niccolo Machiavelli scria în celebra sa lucrare Principele că „un stăpânitor înţelept nu poate şi nici nu trebuie să îţi ţină cuvântul atunci când acesta s-ar întoarce împotriva lui şi când motivele care l-au făcut să promită un lucru au încetat a mai exista”¹³. De multe ori, într-o astfel de situaţie se pleacă de la premisa că oamenii ar fi excesiv de naivi şi nu ştiu ce este şi ce nu este bine pentru ei înşişi - atitudine pe care o descrie şi Piotr Wierzbicki în lucrare Structura Minciunii, atunci când arată că în regimul sovietic ce trebuie să ştie poporul şi ce nu trebuie să ştie, este stabilit doar de Partidul Unic¹⁴ - tocmai de aceea, politicienii sunt cei care trebuie să hotărască acest lucru.

La fel ca în regimul totalitar, şi într-un sistem democratic „prezenţa pe canalele de televiziune, vizitele prezidenţiale, organizarea de sărbători sunt tot atâtea manifestări, mai puţin motivate de expresia unei puteri sacre decât în formele arhaice ale politicului, decât de dorinţa de a impresiona poporul, de a-i arăta o faţă, o figură de autoritate care îi flatează în acelaşi timp, pe el însuşi şi pe popor. Politicienii zilelor noastre se înconjoară de consilieri în comunicare, chiar de publicitari, ce nu au drept sarcină doar vreo performanţă pedagogică, ci şi să producă cu adevărat alianţe, ataşamente, entuziasme faţă de o putere ce decepţionează, rătăceşte drumul sau se dovedeşte slabă”¹⁵.

Aşadar, nici sistemul mass-media nu a scăpat în totalitate de etichetele comuniste. Cei drept, perioada post decembristă se caracterizează printr-o explozie de ziare, posturi de radio şi televiziune, iar libertatea de exprimare este consfinţită prin Constituţia din 1991. Numai că la fel ca şi în cazul sistemului politic, libertatea mass-media este existentă numai la nivel procedural, formal. În realitate însă, o serie de instituţii media sunt patronate şi totodată controlate de oameni politici, partizanatul fiind în acest caz inevitabil. La fel ca şi în sistemul totalitar, decizia publicării unor informaţii în presă aparţine oamenilor politici, în special celor aflaţi la putere.

Prin urmare, ne confruntăm cu o serie de ameninţări la adresa democraţiei din România. Chiar dacă oficial, odată cu executarea soţilor Ceauşescu am asistat la falimentul totalitarismului, influenţa celor 45 de ani petrecuţi sub efectul propagandei şi terorii, care au avut un impact deosebit asupra formării personalităţii individuale, scoate în evidenţă că simpla prăbuşire a dictaturii ceauşiste nu a fost suficientă pentru deprinderea de mentalităţile dobândite în trecut. Rămăşiţele comunismului sunt legate de tot ceea ce a însemnat totalitarism: propagandă, constrângere, manipulare, teroare, corupţie, birocraţie, obedienţă.

Impresia unei veritabile democraţii este creată printre cetăţeni, în primul rând prin organizarea alegerilor libere, numai că primind votul de încredere al electoratului, aleşii îşi îndeplinesc cu greu promisiunile din campaniile electorale. De cele mai multe ori programul real de guvernare nu are aproape nimic în comun cu cel pe baza căruia s-au câştigat alegerile. Deşi aleşi pentru a reprezenta interesele publice, politicienii uită adevărata lor sarcină, iar interesul privat primează indiferent de împrejurare. Iar această situaţie nu se va schima prea curând deoarece în rândul indivizilor este creată iluzia de democraţie printr-o serie de mecanisme cu rol manipulativ care sunt nesesizabile pentru marea majoritate a cetăţenilor. Trebuie subliniat că individul, şi în mod special individul cu o pregătire medie, nu percepe realitatea aşa cum este ea în mod concret, ci aşa cum îi este transmis pe diverse canale. Ori acest lucru face ca actorul social să dobândească o imagine deformată a realităţii, dar fără a sesiza.

Probabil acestea sunt şi motivele pentru care Giovanni Sartori ne avertizează că ideile greşite despre democraţie fac ca democraţia să funcţioneze greşit¹⁶.

Mădălina Nicoleta ANGIU - licenţiată în Ştiinţe Politice, Universitatea din Bucureşti (2006), Master Administrarea Afacerilor, Universitatea din Craiova (anul I), redactor, Tele Universitatea Craiova (2000-2004), preşedinte, Asociaţia Studenţilor la Ştiinţe Politice Craiova (2003-2006).

 sus