Tranziţia: recapitulări şi transformări

Recapitulare: Tranziţia de la comunism la post-comunism
România, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, RDG, Bulgaria (1989-1990)

 

Anca Herghea

This article intends to present a comparative analysis about transition in the post communist countries. The perspective the analysis uses is also a «post communist» one as far as it takes in account something that wasn’t before taken as important or relevant in the discussions about this problem – namely, the post communist country are different even all of them were communist. So, important nowadays is not only to see why similar countries have different forms of transition but also how can we understand this different forms if we not assume a difference among these countries, too. A proper answer, according to this analysis, could be obtained only if one studies the transition starting from the events which bring together all these countries but also from that ones which separate them. This kind of separateness is interesting for the present analyses because assume a series of variables which operate differently in every post communist country and bring specific obstacles in the way of transition they are following.

Keywords: peaceful transition; violent transition; bottom up transition;
top down transition; civil society; political regime type; popular democracy etc.

Schimbările de ordin politic, instituţional, ideologic, pe care le-au presupus eveni­men­tele din 1989, ce au avut loc în Europa Centrală şi de Est, au intrat în atenţia autorilor de specialitate (Daniel Chirot, Katherine Verderz, S.N. Eisenstadt, Ken Jowitt, Vladimir Tismăneanu), unii dintre ei lansându-se, chiar în anii premergători, în emiterea unor previziuni privind evoluţia politică a acestei zone europene, căreia i s-a atribuit şi „un rol creativ unic în a produce idei şi soluţii experimentale pentru rezolvarea problemelor majore ale lumii moderne.”¹ Conceptul de „revoluţie”- considerată drept „singura cale de a determina o schimbare de ordin democratic, într-un stat totalitar”² – în contextul anului 1989 se suprapune pe realităţi concrete diferite, în sensul că, în ţările fost-comuniste est-europene, tranziţia nu a cunoscut aceiaşi reţetă, deşi similitudinile nu sunt excluse. Din această perspectivă, modalităţile concrete de tranziţie de la comunism la post-comunism se pretează unei analize comparate, menite a sublinia specificităţile şi punctele de conexiune, cu atât mai mult cu cât imaginea de bloc, de întreg a ţărilor foste satelit URSS nu se suprapune modului în care s-a realizat această tranziţie. Este ceea ce îşi propune această lucrare, de a evidenţia căile de înlăturare a sistemului comunist în ţările Europei Centrale şi de Est.

Aceată analiză comparată va avea în vedere următoarele variabile, elemente de comparaţie:1) tipul de regim politic (trăsături comune, particularităţi), 2) tendinţe anterioare de reformare a sistemului, 3) rolul negocierilor în procesul de tranziţie, 4) tipul de tranziţie (paşnică/violentă), 5) rolul societăţii civile, 6) soarta ulterioară a Partidului Comunist, 7) raportul elite-mase, 8) revolte, mişcări de mase anterioare, 9) prezenţa – absenţa foştilor disidenţi în noile structuri de conducere, 10) cadrul constituţional de desfăşurare a tranziţiei, 11) primele alegeri, 12) modul de instituire a noilor structuri de putere, 13) configuraţia opoziţiei, 14) sensul tranziţiei („top down/ bottom up”³).

România, Polonia, Cehoslovacia, Bulgaria, Ungaria, RDG au devenit, după Al Doilea Război Mondial, state totalitare, comuniste aflate în sfera de influenţă sovietică, adoptând modelul „democraţiei populare” din ideologia marxist-leninistă prin filiaţie stalinistă. Rolul proeminent al Partidului Comunist- partid unic, înlăturarea pluralismului politic, controlul riguros asupra societăţii civile pentru a evita conturarea unor canale paralele de direcţionare informaţională şi de acţiune în afara liniei partidului, economia de comandă, planificată, obedienţa faţă de URSS , care îşi construise justificări doctrinare pentru a putea interveni şi anihila orice nesupunere (de exemplu, „teoria suveranităţii limitate” a justificat intervenţia trupelor sovietice în 1968, în Cehoslovacia) sunt trăsăturile de bază ale acestor regimuri politice central şi est-europene. Aceste trăsături generale nu exclud şi particularităţile s-au conturat pe parcurs, oferind o imagine de ansamblu a fiecărui regim. „Astfel, numai URSS şi România au cunoscut un regim cu partid unic. Celelalte ţări au menţinut partidele care au cooperat la instaurarea comunismului. Aceste partide, diferite ca număr, 4 în RDG, 4 în Cehoslovacia, 2 în Polonia, 1 în Bulgaria, sunt adevărate «sigle goale» pe deplin controlate de partidele comuniste. Prin votul lor sistematic, unanim, aceste partide contribuie la puterea absolută a partidelor comuniste.”⁴ Alte particularităţi se pot distinge în poziţia adoptată de unii lideri faţă de URSS, din considerente ce ţin de context, de interese pur personale, de reinterpretare doctrinară sau de fundamentare pe o bază doctrinară diferită. S-a vorbit de naţional-comunismul lui Ceauşescu, care s-a concretizat în unele gesturi de independenţă, de nealiniere la politica promovată în bloc de ţările Pactului de la Varşovia- condamnarea publică faţă de ocuparea Cehoslovaciei în august 1968, primirea lui de Gaulle, a lui Nixon în 1969. Prin contrast, „liderul bulgar Todor Jivkov a fost unul din cei mai fideli aliaţi ai Moscovei.”⁵

Amploarea cultului personalităţii conducătorului, identificat cu statul, cu partidul, cu ţara întreagă, respingerea unor tendinţe de reformare, de construire a unui socialism cu faţă umană (România, RDG, Bulgaria), acceptarea acestor reformări (Polonia, Ungaria, Cehoslovacia), pot deveni alte criterii de analiză a naturii acestor regimuri politice. Aceste particularităţi nu desfiinţează însă eticheta de „regim totalitar”, caracteristică regimului din ţările europene ex-comuniste.

A doua dimensiune luată în discuţie – tendinţe de reformare a sistemului anterioare colapsului din 1989- permite aprofundarea unor elemente menţionate deja. Când se vorbeşte despre tendinţe de reformare declanşate chiar din interiorul Partidului Comunist, exemplul cel mai invocat este politica de perestroika lansată de M. Gorbaciov. Multe din acţiunile reformatoare s-au concretizat în spaţiul ex-sovietic. Cu toate acestea, motivaţiile pentru aceste tendinţe sunt, în mare parte, aceleaşi: „scăderea încrederii în sine a elitelor comuniste – reflectare a crizei morale şi ideologice a regimurilor care îşi erodează legitimitatea”⁶, convingerea că sistemul poate fi reformat fără a se abandona ideologia marxist-leninistă fondatoare, compromiterea economică a sistemului. Astfel, Budapesta, a cunoscut în 1956 prin persoana lui Imre Nagy prima încercare de destalinizare. Se cerea o „nouă abordare a marxismului ajustată la relaţiile în schimbare”⁷ Numit prim-ministru, Nagy a anunţat un program de democratizare prin acceptarea principiului pluralismului politic, dar intervenţia sovietică a curmat acest curs. Criza din Cehoslovacia din 1968 a fost provocată de „eforturile reformiştilor de la Praga de a da un model de socialism radical diferit de cel sovietic. Ambiţia lui Dubcek de a construi un model alternativ de socialism era de neconceput.”⁸ Intervenţia sovietică a determinat sfârşitul programului reformator al lui Dubcek, dar şi al credinţei idealiste conform căreia comunismul ar putea fi reformat din interior. Kremlinul nu va tolera un model alternativ de socialism. Existenţa unor tendinţe revizioniste în Polonia sunt evocate de A. Michnik în eseul „Noul evoluţionism” (1976), iar Mikloş Haraszti caracteriza compromisul lui J.Kadar din Ungaria drept un pact, prin care „regimul oferea beneficii materiale şi o rază limitată de autonomie atâta vreme cât societatea nu-i contesta privilegiile paternaliste.”⁹ În cealaltă „tabără” pot fi încadraţi E. Honecker şi N. Ceauşescu, care au respins orice idee reformistă, campania de destalinizare a lui Gorbaciov fiind apreciată drept o periculoasă direcţie aventuristă.

O altă dimensiune avută în vedere – rolul societăţii civile. „Termenul de societate civilă a început să fie folosit în Vest şi ocazional în Polonia, în timpul anilor 70, cu referire la o formă politică disidentă, cel mai bine ilustrată de Comitetul pentru Apărarea Muncitorilor (KOK), fondat în 1976, care se va numi în 1978 Comitetul de Apărare Socială (KSS-KOR). Jacques Rupnik a caracterizat situaţia din Polonia dintre 1968-1978 drept sfârşitul revizionismului şi renaşterea societăţii civile.”¹⁰ Germenii societăţii civile au început să se dezvolte pe măsură ce unele dintre contradicţiile regimului au devenit vizibile. Se creează o societate civilă alternativă, un spaţiu în care oamenii pot interacţiona liber şi fără amestecul puterii. Această societate civilă alternativă a fost creaţia intelectualilor, romancieri, dramaturgi, poeţi, istorici şi filosofi care au reconstruit sfera publică. În Polonia, un rol important l-a avut „apariţia sindicatului independent Solidaritatea, autoguvernat, ca o organizaţie alternativă, capabilă să formuleze pretenţii sociale pentru o schimbare politică şi economică rapidă.”¹¹ În cazul special al Poloniei semnalăm rolul Bisericii Catolice, o instituţie care reuşise să reziste încercărilor lui Stalin de a o înregimenta, rămasă „singura sursă independentă de autoritate morală într-o societate bolnavă.”¹² Eseul „Noul evoluţionism” al lui A. Michnik lansa ideea de a lupta pentru extinderea libertăţii civile în limita condiţiilor existente, renunţându-se la confruntarea deschisă.

În Cehoslovacia, Charta 77 a creat embrionul puterii alternative, pledând pentru o formă de opoziţie morală. Membrul fondator al Chartei 77 a fost Vaclav Havel care prin eseul „Puterea celor fără de putere” va oferi o „strategie a auto-emancipării individului, o alternativă la filosofia abandonului istoric.”¹³ Charta 77 va iniţia majoritatea acţiunilor revendicative şi contestatare.

În RDG, disidenţa (elita societăţii civile) este mai fărâmiţată. Structura cea mai largă a fost „Iniţiativa pentru pace şi drepturile omului”, mişcare apărută la mijlocul anilor 80. Acţiunile tinerilor disidenţi pacifişti şi ecologişti găsesc protecţie în Biserica evanghelică est-germană.

În Ungaria se înfiinţează cluburi universitare, fundaţii culturale care formulează şi revendicări democratice. În septembrie 1987 este fondat „Forumul Democratic Ungar”, alcătuit mai ales din intelectuali.

În România şi Bulgaria manifestările societăţii civile se concretizează în iniţiative individuale: Radu Filipescu, Doina Cornea, Mihai Botez, Jeliu Jelev etc.. În Bulgaria, „singura rezistenţă activă provine de la minoritatea turco-musulmană, pe care Todor Jirinov încearcă să o bulgarizeze cu forţa.”¹⁴

Impactul acestor mişcări în ansamblul societăţii, aderenţa discursului intelectualilor în rândul maselor explică în mare parte caracteristicile procesului concret de tranziţie, raportul dintre elite şi mase. În ţările în care experienţa revizionistă a lipsit sau a fost drastic limitată (Bulgaria, România) apariţia curentelor intelectuale alternative a fost mult mai dificilă, ceea ce va avea repercursiuni, deoarece „şansele de succes în schimbarea regimului sunt mai mari acolo unde a funcţionat o societate civilă înainte de regimul autoritar, unde s-a format o cultură politică (chiar şi limitată).”¹⁵ Din această perspectivă, „deoarece societatea civilă a fost subdezvoltată sau fragilă, în Bulgaria şi România, iar elitele comuniste au fost incapabile să ofere alternative la politica lor dezastruoasă, tranziţia a fost semnificativ diferită în aceste ţări.”¹⁶

Înainte de a aborda modul concret în care s-a desfăşurat tranziţia, după ce am urmărit fenomenul disidenţei şi al societăţii civile, elemente legate mai ales de rolul intelectualilor critici, al elitelor şi în puţine cazuri de mişcări largi, de masă, este important de subliniat în ce măsură perioada totalitară a fost lipsită sau nu revolte de masă, văzute nu neapărat ca o contrapondere la activitatea elitelor, ci ca o manifestare a altei forme de protest, uneori ca rod al colaborării cu disidenţii, ca o reprezentare a aceleaşi motivaţii- nemulţumirea faţă de un sistem care anulează „trăirea în adevăr”. Momentul conexiunii dintre cele două direcţii ale „polisului paralel” se va concretiza în 1989. Revolte anterioare, de masă, sunt cele din Polonia (1980-1981-rolul Solidarităţii), revoluţia maghiară din 1956 care a creat un „precedent contestatar”, mişcarea de la Praga din 1968, dar şi în România (greva minerilor din Valea Jiului din 1977, revolta braşovenilor din 1987).

Polonia a fost prima dintre ţările comuniste în care s-a instalat, pe cale paşnică, un guvern necomunist, în septembrie 1989. „Sfârşitul nonviolent al regimului autoritar a fost posibil în Polonia pentru că au existat grupuri , atât în elita puterii, cât şi în opoziţie, care au înţeles nevoia compromisului.” ¹⁷ Compromisul a luat forma negocierilor între guvern şi Solidaritatea, începute în februarie 1989, finalizate cu un acord politic care prevedea relegalizarea Solidarităţii, alegeri complet libere pentru Senat şi „parţial libere pentru Seim- pentru acesta părţile au convenit să rezerve 65% din mandate pentru Partidul Muncitoresc Unit Polonez (UMUP) şi pentru sateliţii săi.”¹⁸ Alegerile din iunie 1989 sunt câştigate de Solidaritatea, Jaruzleski e obligat să demisioneze şi Lech Walesa e ales preşedinte. Tranziţia paşnică a cuprins ca etapă şi menţinerea temporară a elementului comunist la putere.

În Ungaria apăruseră deja partide politice alternative, Forumul Democratic Ungar şi Alianţa Liberilor Democraţi, în contextul „perioadei ultime a kdarismului cu declin economic şi cu relaxarea mecanismelor coercitive, precum şi în contextul internaţional al crizei ideologiei marxist-leniniste.”¹⁹ În vara anului 1989 comuniştii acceptă să negocieze cu opoziţia deja cristalizată, ajungându-se la acordul ca în anul următor să aibă loc alegeri libere. Primele alegeri libere din Ungaria postbelică au avut loc în 1990, ducând la prăbuşirea oficială a regimului comunist, astfel încât „tranziţia a fost una continuă, opoziţia nu a intrat într-un pact al liderului puterii.”²⁰

În Cehoslovacia, manifestaţia comemorativă din ianuarie 1989 s-a transformat într-o adevărată demonstraţie împotriva regimului de la Praga. Cuplul conducător Husak- Jakes a promis reforme economice, dar nu s-a angajat în discuţie cu grupurile opoziţiei. Este ceea ce particularizează tranziţia din Cehoslovacia. „Revoluţia de catifea” va fi pigmentată şi de folosirea violenţei, în noiembrie 1989, împotriva unei manifestaţii studenţeşti. Autorităţile comuniste au trebuit să demisioneze în bloc, „ca efect al doctrinei Sinatra, adică a deciziei sovietice de a permite fiecărei ţări est-europene să-şi urmeze calea proprie de reformă.”²¹ Noua echipă comunistă de la putere şi-a anunţat disponibilitatea pentru negocieri cu reprezentanţii opoziţiei. Au loc demonstraţii de stradă în contextul cărora se formează Forumul Civic şi Publicul Împotriva Violenţei- probă a maturităţii societăţii civile. Adunarea Federală, întrunită pe 29 noiembrie, a abrogat prevederea constituţională privind rolul conducător al Partidului Comunist. Pe 10 decembrie se formează primul guvern în care majoritatea este necomunistă, iar Vaclav Havel este ales preşedinte al Cehoslovaciei. Alegerile din 1990 au confirmat viabilitatea politică a Forumului Civic şi a Publicului Împotriva Violenţei, dar comuniştii obţin 47 de locuri de deputaţi, fiind a treia forţă politică a ţării.

Despărţirea de regimul comunist a fost mai anevoioasă în Bulgaria. Deşi la 1 februarie 1989 primul ministru reformist Georgi Atanasov a fost obligat să demisioneze, regimul lui Jivkov a fost confruntat cu un număr din ce în ce mai mare de iniţiative civice. Jeliu Jelev a pus bazele Clubului de Sprijin pentru Glasnost şi Perestroika – asociaţie neoficială ce luptă pentru democratizare. Sub presiunea evenimentelor din unele ţări est-europene, în noiembrie are loc la Sofia o demonstraţie de protest „o coaliţie formată din aparatcikii reformişti conduşi de Petar Mladenov şi din generali de armată l-au obligat pe Jivkov să demisioneze. Ceea ce s-a întâmplat în Bulgaria se deosebea foarte mult de schimbările revoluţionare din Ungaria, Polonia unde elite comuniste au trebuit să renunţe la putere după confruntări mai mutl sau mai puţin dramatice cu opoziţia. Comuniştii bulgari au preîntâmpinat o astfel de evoluţie renunţând singuri la Jivkov şi asumându-şi rolul de a lansa reforme radicale.”²² Opoziţia se concretizează în organizaţia „Uniunea Forţelor Democrate”, condusă de J.Jelev. Negocierile, după modelul deja lansat, vor avea loc în ianuarie-februarie 1990. În urma alegerilor, Partidul Socialist Bulgra va obţine o majoritate relativă, iar J. Jelev va fi ales, după 6 runde de vot, preşedinte al Bulgariei.

RDG, stat bazat „pe o ficţiune ideologică, datorită divizării lumii în două blocuri rivale”²³, era tot mai ameninţat de contextul internaţional cu dezmembrarea (logica Războiului Rece era recunoscută drept depăşită). Egon Krenz şi conducerea PSUG au menţinut o atitudine clar antireformistă, dar RDG cunoşte în toamna lui 1989 demonstraţii de stradă, în Leipzig, Berlin, cerându-se democratizare şi alegeri libere. La 7 noiembrie întregul Birou Politic a demisionat, iar peste 2 zile zidul Berlinului este dărâmat. Noul program al Partidului Comunist prevedea alegeri libere şi reforme în vederea unei economii de piaţă. Reformiştii din PSUG îl impun ca prim-ministru pe Hans Modrow, iar ulterior partidul îşi va schimba numele. La 1 decembrie, Parlamentul va abroga prevederea constituţională privind rolul conducător al partidului, iar la 3 decembrie Egon Krenz şi Biroul Politic demisionează. Pe 18 martie 1990 au loc primele alegeri libere, începând din 1932. Creştin Democraţii şi aliaţii lor câştigă 48% din voturi. Noua coaliţie guvernamentală nu va conţine nici un ministru comunist.

România nu a cunoscut o tranziţie paşnică şi nici nu a traversat etapa negocierii cu fostele structuri de putere. „Pentru prima dată în istorie un regim comunist a fost înlăturat cu succes, în mod violent.”²⁴ Un aparat de represiune foarte dur, o societate civilă fragilă, nesudată, lipsa reformismului, atomizarea societăţii sunt trăsăturile unei dictaturi greu de înlăturat. Această tranziţie violentă suportă mai multe interpretări. Ea poate fi explicată prin imobilismul poziţiei lui Ceauşescu, care, spre deosebire de omologul său est-german, nu a ezitat să folosească forţa. Prăbuşirea regimului său a fost rezultatul unor greşeli majore: ”convingerea că românii vor îndura orice suferinţă, oricât de mare, fără nici un murmur; prezumţia că interesele geopolitice ale Estului şi Vestului vor rămâne neschimbate; convingerea că naţionalismul comunist promovat de Ceauşescu era o bază sigură; greşeala de a considera că orice conflict constant promovat de putere, în cadrul societăţii româneşti, va neutraliza orice opoziţie împotriva regimului; greşeala de a crede că utilizarea forţei va înfrânge revolta din Timişoara, dar cruzimea masacrului a aprins opoziţia în întraga ţară, încrederea deplină în armată, care însă fusese constant denigrată şi deprofesionalizată.”²⁵ Violenţa revoluţiei româneşti este văzută de Stelian Tănase drept o certificare a imposibilului dialog dintre elite şi societate în perioada ceauşistă „Incapacitatea de autogeneză a societăţii civile nu făcuseră posibilă întâlnirea lor într-un spaţiu al negocierii care să faciliteze, la fel ca în zona centrală a continentului, transferul de putere şi nu sângeroasa ei cucerire.” ²⁶ În lumina acestor consideraţii, între natura regimului şi tipul de tranziţie se poate stabili o conexiune „natura regimului comunist (dictatorial sau doar autoritar) din ţările comuniste a determinat modul de succesiune la putere (negociere, demisie forţată, violenţă reciprocă stat-societate” ²⁷ În cazul celorlalte state a predominat o tranziţie paşnică, rezultat al negocierilor politice şi al compromisului, care a înlăturat structurile comuniste de putere sau le-au menţinut pentru o perioadă provizorie, curmată de alegeri libere sau parţial libere. Legitimarea s-a bazat aşadar pe negociere politică şi consens general, iar de jure prin amendamente constituţionale. În Polonia, Cehoslovacia foşti disidenţi vor deveni preşedinţi ai ţării. Jeliu Jelev, în Bulgaria, va juca un rol important în cadrul opoziţiei, iar ulterior va ajunge preşedinte. Disidenţii şi „elita funcţională” reformistă se vor întâlni la masa tratativelor. În România, „revoluţia nu a fost o mişcare cu o platformă politică şi – în ciuda a ceea ce au susţinut liderii imediaţi ai ţării – nu a fost condusă de cineva. A fost o revoltă violentă împotriva unui om şi a sistemului său, născută din disperare, urmată de o rapidă (şi probabil planificată) preluare a puterii. Pe 22 decembrie nu mai mult de trei grupuri diferite aflate în competiţie pretindeau conducerea, iar grupul care a câştigat a fost cel care a pus stăpânire pe Radio şi TV. Acest grup a fost format din membri de frunte ai PCR. FSN a fost fromat dintr-un amalgam de foşti oficiali: Ion Iliescu (fost Secretar al Comitetului Central), Dumitru Mazilu (ofiţer de Securitate şi diplomat), Silviu Brucan (editor al ziarului Scânteia). Toţi aveau un lucru în comun: un conflict cu Ceauşescu, într-un moment sau altul. Nu acelaşi tip de disidenţi a apărut în celelalte state est-europene în timpul aceluiaşi an.”²⁸

Fostele partide comuniste nu au fost peste tot dizolvate, ori s-au autodizolvat. Multe din acestea, mai precis cele din ţările în care regimurile comuniste s-au prăbuşit prin procesul „mesei rotunde”, s-au redefinit doctrinar şi şi-au schimbat sigla, asumându-şi o poziţie de centru-stânga, în general social-democrată. În Bulgaria, comuniştii reformatori (PSB) au menţinut puterea prin alegerile din 1990. În România, PCR părea a fi dispărut fără urmă după momentul 1989. În decembrie 1990, un grup de foşti lideri au anunţat refacerea partidului sub numele de Partidul Socialist al Muncii, care va avea un rol marginal, periferic în viaţa politică.

Opoziţia, în sensul de alternativă la sistemul comunist, de polis paralel, a fost bine conturată în Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, unde societatea civilă depăşise de mult stadiul embrionar. Deoarece aceste alternative s-au declarat apolitice- „Antipolitica este apariţia forumurilor independente la care se poate apela împotriva puterii politice, este o contraputere care nu poate lua puterea şi nici nu doreşte să o facă”²⁹- mulţi dintre noii lideri au fost sceptici în privinţa formării de partide politice după victoria lor. Tensiunea dintre obligaţiile instituţionale şi valorile morale explică unele ezitări. Un alt fenomen a fost cel de scindare a fostelor grupări. În Polonia, Solidaritatea se împarte în 1990 în două grupări: Alianţa de Centru (partizanii lui Lech Walesa – optează pentru o tranziţie mai accelerată) şi Mişcarea Cetăţenească Acţiunea Democrată (ROAD – militanţi pro-Mazowiecki). În Cehoslovacia, Forumul Civic s-a scindat în două, iar în 1992 Charta 77 a decis să se autodizolve.

Aproape toate schimbările de regim au fost efectuate în cadrul instituţiilor politice existente, al constituţiilor în vigoare. Chiar şi amendamentele iniţiale ale textului constituţional, inclusiv cel mai radical- abolirea monopolului Partidului Comunist- au fost formulate sau ratificate în cadrele legislative ale regimurilor precedente, în parlamentele existente. „Totul s-a realizat prin proceduri stipulate în constituţiile existente sau prin consultări extraparlamentare ratificate ulterior de parlamente.”³⁰ În Polonia, Ungaria s-a optat pentru amendarea vechii Constituţii („constituţia mică”), iar „ţările care au reuşit să adopte devreme(1991) constituţii noi- România, Bulgaria- nu sunt neapărat cele mai democratice.”³¹

Ultima variabilă fixată – sensul tranziţiei- preluată din suportul conceptual al lui Adam Przeworski, permite unele formulări concluzive. Se pot distinge două modalităţi de tranziţie în Europa Centală şi de Est:” top- down, de sus- Polonia, Ungaria- şi bottom-up, de jos – RDG, Cehoslovacia, România.”³² O tranziţie paşnică, negociată, având la bază o tradiţie reformistă şi o bogată activitate a disidenţei, a societăţii civile, în care coordonarea acţiunilor dintre mai multe grupuri sociale a determinat un transfer de putere (Polonia, Ungaria, Cehoslovacia)- opusă unei tranziţii violente, ce lasă impresia unei mişcări spontane, în absenţa unei societăţi civile articulate, urmată de un proces de cucerire a puterii.

BIBLIOGRAFIE
Bozoki, Andras (1992), Hungarian Transition in a Comparative Perspective, în Bozóki-Körösényi-Schöpflin (eds.): Post-Communist Transition London: Pinter.
Brezinski, Zbigniew (1993), Marele eşec. Naşterea şi moartea comunismului în secolul XX, Cluj Napoca: Dacia
Eyal, Jonathan (1990), Why Romania Could Not Avoid Bloodshed, în Gwyn Prins (ed.), Spring in Winter, Manchester University Press.
Gaban, Ute Anneli (1996), „Elita funcţională în România coministă, în Xenopoliana, IV.
Pelczynski, Z.A (1988), Solidarity and „The Rebirth of Civil Society”in Poland, 1976-1981,în John Keane (ed) The Society and the State, London, Verso;
Soulet , Jean Francois, (1999), Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre, trad. Silvia Albişteanu, Ana Zbarcea, Iaşi: Polirom.
Tănase, Stelian (1996), Revoluţia ca eşec.Elite şi societate, Iaşi: Polirom.
Tismăneanu Vladimir (1999), Reinventarea politicului.Europa Răsăriteană de la Stalin la Havel, trad. Al. Vlad, studiu introductiv Dan Pavel, Iaşi: Ed. Polirom;
Tismăneanu, Vladimir (coord) (1999), Revoluţiile din 1989. Între trecut şi viitor, trad. Cristina Petrescu, Dragoş Petrescu, Ed. Polirom;
Voicu, George (f.a), Pluripartidismul- o teorie a democraţiei, Bucureşti: Ed. All

Anca Herghea - istoric şi specialist în ştiinţe politice, profesor de istorie.

 sus