CUPRINS nr. 126-127

ARHIVA

Atitudini


Occidentul şi obsesia revoluţiei
 

DORINA CUCU

In this article are presented and discussed the opinions of the Brithish political scientist John Laughland. He is questioning the thesis of globalizationís historical necessity, and states that this is nothing else than a reminiscence and reanimation of the doctrines and desiderates influenced by communism. The conclusion is that the debate over globalization reiterates and old dispute between two types of political and social strategies: the political rationalism, with its revolutionary orientation, and the political conservatism, supporting the slow reforms.

Keywords: globalization, communism,
types of political and social strategies,
political rationalism, political conservatism

 

Globalizare, economie mondială, uniformizare legislativă, instituţii comunitare europene şi internaţionale, cetăţenie europeană sau planetară, revoluţie democratică globală - toate acestea au devenit concepte-cheie în discursul politicienilor de la noi şi de aiurea, fie că sunt de stânga sau de dreapta. Noua ordine mondială şi internaţionalismul par să fie o realitate constrângătoare pentru indivizi şi naţiuni. De aceea sunt cu atât mai interesant de urmărit argumentele teoreticienilor care se opun acestei tendinţe sau care examinează critic atât teza binefacerilor pe care le-ar aduce globalizarea, cât şi cea - poate mai populară - a inevitabilităţii sau necesităţii istorice a acesteia.

Publicistul şi politologul britanic John Laughland este unul din autorii care nu numai că pun sub semnul întrebării teza necesităţii istorice a globalismului, dar chiar afirmă că acesta nu reprezintă altceva decât o reminiscenţă şi o reanimare a doctrinelor şi a dezideratelor influenţate de comunism. Paradoxal este că responsabil pentru acest lucru nu este nimeni altul decât Vestul. În articolul On Marxism, apărut în săptămânalul conservator britanic The Spectator, John Laughland documentează teoria potrivit căreia, în urma căderii Zidului Berlinului a avut loc o contaminare a societăţii occidentale cu virusul revoluţiei permanente. Autorul identifică în discursul şi în acţiunile unor oameni politici din Occident principii de factură „marxist-leninistă” deghizate în haine conservatoare.

„A existat, pe cât se pare, un curent nesfârşit de analiză auto-mulţumitoare în Vest despre felul cum ţări iniţial comuniste - şi chiar ţări care au rămas comuniste - sau occidentalizat gradual şi au învăţat culoarele din jungla capitalistă. (...) Dar tendinţa contrară şi egală ca forţă a trecut aproape întotdeauna neobservată - modul în care Vestul însuşi a adoptat multe din principiile proprii comunismului, şi în special doctrinele gemene ale revoluţiei şi internaţionalismului.”

Astfel, acesta susţine că decidenţii politici au ajuns să fie tot atât de familiari cu ideea de revoltă pe cât erau odinioară adepţii revoluţiei marxist-leniniste. S-ar putea presupune că sursa doctrinară a militanţilor pentru configurarea unei noi ordini mondiale este de factură neo-comunistă, şi nu liberală sau democratică, aşa cum s-ar fi crezut.

„Revoluţie a devenit în prezent un cuvânt complet pozitiv în lexiconul politic occidental. Cu cincisprezece ani în urmă, el păstra încă - cel puţin pentru conservatori - conotaţiile negative bolşevică, sexuală, franceză. Nu mai este cazul. Mitul revoluţiei se impune astăzi atât de ameninţător în conştiinţa noastră colectivă încât ... noi luăm de bune poveştile despre revoluţii întâmplate într-o ţară îndepărtată. (...) Aceste poveşti reiau invariabil aceeaşi formulă, cea potrivit căreia un regim corupt sau autoritar sau brutal este doborât de „puterea poporului”, şi după aceea toţi trăiesc fericiţi până la adânci bătrâneţi.”

Una din ipoteze, iar faptele par să nu infirme într-un mod tare acest lucru, este aceea că majoritatea impulsurilor revoluţionare din diverse ţări foste comuniste dar ne-aşezate încă pe ‘calapodul’ occidental, nu ar fi fost pur locale sau naţionale, spontane; deşi, la limită, ideea impulsurilor locale nu ar fi fost contradictorie, dacă e să luăm ca reper contextul istoric cu care erau obişnuite aceste ţări (doctrina marxist-leninistă era o doctrină prin ea însăşi revoluţionară). Laughland sugerează că ar fi fost vorba, mai curând, de mişcări subterane de manevră ale occidentalilor, care, deşi formaţi într-o doctrină contrarevoluţionară, şi-au construit o nouă modă ideologică, sub pretextul că eliberează de sub tiranie pe cei care doreau (fiind, prin urmare, absolut justificaţi) acelaşi fel de libertate şi acelaşi fel de prosperitate. Cu alte cuvinte, manifestarea revoluţionară era permisă atâta timp cât cei care erau daţi jos de la putere erau tocmai cei care se opuneau noilor configuraţii mondiale. Astfel că, multe dintre evenimentele politice post-comuniste incendiare nu au fost deloc întâmplătoare.

„Ultimii ani ne-au înfăţişat o izbucnire a acestui tip de «revoluţii». Răsturnarea lui Slobodan Miloşevici pe 5 octombrie 2000 la Belgrad; răsturnarea preşedintelui georgian Eduard Şevarnadze, prin «revoluţia trandafirilor» din noiembrie 2003; «revoluţia portocalie» din Ukraina; înlăturarea violentă a preşedintelui Kirghistanului în martie (...) - toate acestea sunt prezentate ca izbucniri spontane de dreaptă indignare populară.(...) Se întâmplă adesea ca, după evenimente, rapoartele să dezvăluie că lucrurile nu erau atât de spontane precum s-a crezut în acel moment. În cazul Ukrainei, de pildă, astăzi este o chestiune publică faptul că americanii au vărsat sume imense în campania lui Victor Iuşcenko şi că KGB-ul ucrainean a fost de asemenea puternic implicat de partea americanilor, jucând un rol cheie în aranjarea scenei pentru întreaga piesă.”

Vestul s-a îndrăgostit de mitul revoluţiei

Vestul, spune Laughland, s-a îndrăgostit de mitul revoluţiei. Administraţia Bush pare să fie, în concepţia autorului, motorul principal în promovarea acestui mit, ea reiterând, prin acţiunea din Irak, faimosul concept troţkist al revoluţiei mondiale. În sprijinul acestei teze sunt aduse date precise:

„(...) la 6 noiembrie 2003, preşedintele american a spus în mod explicit că «Întemeierea unui Irak liber în inima Orientului Mijlociu va fi un eveniment de cumpănă în revoluţia democratică globală.» În cel de-al doilea discurs inaugural al său, pe 20 ianuarie, Bush anunţa nimic mai puţin decât un program de emancipare politică pentru întreaga planetă - el afirma că America urmărea «ca ultim scop sfârşitul tiraniei în lumea noastră».”

Oricât de surprinzător ar părea, arată Laughland, aceste afirmaţii nu sunt altceva decât emanaţii doctrinare neoconservatoare, iar promotorii acestora nu sunt alţii decât descendenţi ideologici ai lui Troţky.

„În exil, Troţky a menţinut ideea unei revolu-ţii mondiale, mergând până la realizarea celei de-a Patra Internaţionale în 1938. Timp de doi ani, alături de acesta a stat şi Irving Kristol - omul care mai târziu a ajuns să fie considerat părintele fondator al mişcării neoconservatoare ce domină atât de mult administraţia Bush. Influenţa lui Kristol a fost imensă, iar fiul său, William, este acum unul din cei mai influenţi neo-conservatori ai Americii. Irving Kristol însă n-a renunţat la trecutul său troţ-kist şi nici nu l-a condamnat niciodată: în 1983, el scria că este încă mândru de acesta.”

Alături de Kristol sunt amintiţi şi alţi lideri neoconservatori, cum ar fi Michael Ledeen de la American Enterprise Institute, cel care avea să folosească pentru prima oară sintagma „revoluţie democratică globală” şi care l-a etichetat pe Bill Clinton drept contrarevoluţionar. Unii dintre aceşti neoconservatori sunt chiar foşti comunişti - este cazul lui David Horowitz a cărui carte, Arta războiului politic şi a celorlalte obiective radicale, s-a bucurat de o „prefaţă călduroasă” din partea lui Karl Rove, şeful staff-ului lui George Bush. Aceasta în ciuda faptului că Horowitz apelează la citate din Lenin, cum ar fi: „În conflictele politice, scopul nu este să respingi argumentul oponentului, ci să-l ştergi de pe faţa pământului”. Alţi neoconservatori cu trecut marxist ar fi ideologi precum Christopher Hitchens, Nick Cohen, John Lloyd, Julie Burchill şi David Aaronovitch:

„Oamenii care în tinereţea lor au idolatrizat muncitorul «ce n-avea ţară» nu au prea mari dificultăţi în a se identifica cu ideologia cosmopolită a globalizării, ori cu internaţionalismul lui George Bush. Christopher Hitchens şi-a justificat colaborarea sa neaşteptată cu neoconservatorii, spunând că: «mă simt mult mai bine decât în anii 1960 când am lucrat cu revoluţionarii» şi consideră că politica schimbării de regim promovată de Bush va fi prin definiţie sprijinită de revoluţionari.”

Globalizarea - o resuscitare a ideologiei comuniste?

De ce ar trebui să ne alarmeze această stare de lucruri? Au afirmaţiile lui Bush drept sursă o ideologie marxistă? Perspectiva pe care ne-o prezintă Laughland tinde să depăşească cadrul unui exotism politic ficţional, prin creionarea unui spectru sumbru al unor forme comuniste, considerate nepericuloase sau insuficient analizate sub aspectul riscului maxim pe care îl reprezintă, care însă prind viaţă şi bântuie din nou gândirea socială şi politică.

Pericolul, spune Laughland, vine dintr-o înţelegere greşită sau superficială a doctrinei care susţinea cauza comunistă şi care este resuscitată azi prin tendinţele internaţionaliste şi globale. Unul din proiectele marxiste era distrugerea statelor ca entităţi politice distincte, prin asimilarea şi dizolvarea acestora într-un mare stat planetar care ar fi asigurat, chipurile, într-un mod superior, atât asocierea liberă a indivizilor cât şi prosperitatea lor economică şi individuală. Acesta constituie, în viziunea lui Laughland, şi nucleul ideologic dur al globalizării.

„Noi înţelegem comunismul ca referindu-se exclusiv la proprietatea de stat a mijloacelor de producţie şi la planificarea centralizată: de fapt, Karl Marx nu a pledat pentru nici una din ele. În schimb, potrivit lui Alexander Soljeniţân, «sufletul marxismului» constă în ceva numit materialism dialectic. (...) Cei doi autori ai Manifestului Comunist au elogiat forţa revoluţionară de neoprit a capitalismului mondial - ceea ce noi numim acum globalizare. Ei erau convinşi că însuşi capitalismul era o forţă revoluţionară de neoprit, că acesta va distruge toate structurile existente ale naţiunii, statului şi familiei; şi că va conduce la o lume unită politic şi economic. (...) Pentru Marx şi Engels, într-adevăr, cheia spre puterea revoluţionară a burgheziei rezidă tocmai în natura ei internaţională şi cosmopolită. (...) Globalizare, cu alte cuvinte.(...)”

Discursurile politice actuale, potrivit lui Laughland, mustesc de această ideologie marxist-leninistă, şi exemplele nu întârzie să apară:

„Tony Blair a făcut în mod explicit legătura dintre globalizarea economică şi cea politică atunci când a justificat atacul NATO asupra Iugoslaviei în 1999, spunând că dreptul de a bombarda o ţară pentru pretinse încălcări ale drepturilor omului derivă din deschiderea completă a sistemului mondial financiar. «Oamenii admit că dacă există o problemă serioasă cu economia Braziliei, ea devine o problemă la fel de serioasă şi pentru economia britanică» a spus el. «La fel stau lucrurile şi cu problemele de securitate.» (...). Preşedintele american spune adesea că libertatea este planul lui Dumnezeu pentru umanitate - discursul politic messianic al lui Bush reaminteşte de mişcarea marxistă care s-a răspândit prin toată America Latină în anii 1970, amestecându-l pe Dumnezeu cu politica, şi care a fost cunoscută sub numele de «teologie a eliberării».”

Apariţia şi dominaţia acestor forme mentale de tip comunist în Vest, susţine autorul, nu sunt simple accidente. Ele se datorează unui context politic occidental favorabil care a sprijinit, înainte de căderea comunismului, orice formă de dizidenţă din Est. Această încurajare a creat condiţiile necesare germinării acestor idei atât de familiare doctrinei marxist-leniniste. Urmarea a fost că în ţările din Est regimurile comuniste au fost răsturnate, iar ţările din Vest au deprins gustul beneficiilor pe care le aduc revoluţiile - prin intermediul lor, se putea scăpa de un adversar.

Dizidenţii din Europa de Est - în general vorbind, oamenii care sunt acum la putere - nu erau deloc anticomunişti, ci marxişti critici, care au lucrat din interiorul sistemului comunist pentru a-l reforma, nu pentru a-l distruge. Anunţata luptă a lui Bush «împotriva tiraniei» este un apel evident adresat celor care obişnuiau să se grupeze în jurul vechiului slogan comunist al «antifascismului», în mare măsură un slogan ce exprima ostilitatea stângii faţă de naţiune şi stat, iar fiecare dintre acestea sunt acum concepte profund nepopulare în Vest. Autoritatea este prin definiţie o noţiune conservatoare - şi de aceea este astăzi universal blamată în Vest. Fără excepţie, oricare lider politic pe care Vestul l-a îndepărtat, sau a încercat să-l îndepărteze, în ultimul deceniu şi jumătate, a fost etichetat ca «autoritar» sau «naţionalist», ca şi cum acestea erau singurele păcate politice. Această blamare este menţinută chiar şi când conducătorii atacaţi sunt în fapt vechi oameni de stânga, precum Slobodan Miloşevici, Alexandr Lukaşenko sau Saddam Hussein.”

Prin urmare, spune autorul, noţiuni ca independenţă naţională, autoritate naţională sau suveranitate sunt noţiuni la care, dacă nu vor să intre în conflict cu Vestul, liderii politici trebuie să renunţe. Ostilitatea faţă de stat ca entitate de sine stătătoare s-ar manifesta, în fapt, pe două direcţii.

„[L]a nivel internaţional, «strategia răspândirii libertăţii» a lui George Bush, predicată, aşa cum este ea, pe baza asumpţiei că statele au dreptul să se bucure de suveranitatea lor naţională numai în anumite condiţii, constituie suportul pentru dictatele antisuveraniste ale unei legi punitive supranaţionale. (...) În Europa de Est pretinsele «organizaţii non-guvernamentale» sunt în mod invariabil înfăţişate ca fiind reprezentante mai obiective şi mai autentice ale opiniei populare decât structurile publice, stabile, bazate pe lege ale statului. Acest lucru este valabil chiar şi atunci când aşa numitele ONG-uri sunt în fapt organizaţii de faţadă, finanţate de guvernele occidentale, aşa cum este adesea cazul. Într-adevăr, simpla activitate de «opoziţie» este în sine ridicată, adesea, la nivelul unui fel de sfinţenie politică, ca şi când exerciţiul autorităţii şi al puterii ar fi intrinsec rău. Într-un caz faimos, în Georgia, numărătoarea voturilor în ianuarie 2004 la alegerile prezidenţiale a fost încredinţată unui astfel de ONG privat, în timp ce autorităţile stabile ale statului au fost pur şi simplu date la o parte.”

Laughland nu poate fi conceput ca un anti-occidental. Format în spiritul conservatorismului britanic, el continuă vechea tradiţie a ostilităţii faţă de revoluţii şi cruciade ideologice. Din perspectiva acestei tradiţii, concluziile sale apar înfricoşătoare. Apelând la cartea celui care avea să imagineze o societate de coşmar, marcată de convieţuirea incestuoasă dintre comunism şi capitalism, Laughland conchide:

„George Orwell a prevăzut că Războiul Rece va lua sfârşit odată cu apariţia unei convergenţe între capitalism şi comunism - este vorba chiar de capcana în care am căzut noi acum. În finalul cărţii Ferma Animalelor fermierul care simbolizează Vestul capitalist se întoarce la fermă şi joacă cărţi cu porcii, care simbolizează comunismul. Creaturile înfricoşate de afară „se uitau de la porc la om, de la om la porc; şi din nou de la porc la om, dar era deja imposibil să-i mai deosebeşti.”

Discuţia pro sau contra globalizării reiterează o mai veche dispută dintre două tipuri de strategii politice şi sociale: raţionalismul politic cu orientarea sa revoluţionară şi conservatorismul politic, adept al reformelor lente. În plus, poate fi tragerea unui semnal de alarmă asupra oricăror deziderate şi proiecte sociale care vin de sus în jos. Oamenii trebuie să fie atenţi atunci când alţii sunt cei ce doresc şi caută să le obţină ceva mai bun decât îşi doresc chiar ei înşişi. Ceea ce vrea însă să pună în evidenţă Laughland este că cei care se revendică conservatori în ziua de azi, adică adepţi ai moderaţiei, duc de fapt o politică de tip revoluţionar. Atunci când George Bush afirmă că „libertatea este o «forţă ineluctabilă a istoriei»”, pentru care trebuie să lupţi continuu, el îşi revendică nu numai o apartenenţă la acea „mentalitate misionară” a revoluţionarilor lumii, dar şi un raţionalism politic, afiliat stângii comuniste, în general. Discursul unui conservator autentic ar conţine în loc de formule intervenţioniste precum - „supravieţuirea libertăţii pe pământul nostru depinde din ce în ce mai mult de succesul libertăţii în alte ţări”, formule ceva mai defensive precum - „este mult rău în lumea din afară iar, datoria omului de stat este să-l ţină la distanţă”.

„Ca şi marxiştii, şi într-adevăr ca mulţi din prietenii săi europeni, George Bush pare să creadă că libertatea este atât o «forţă ineluctabilă a istoriei» cât şi că ea necesită o luptă constantă pentru a se realiza. El argumentează, ca şi Hegel, precursorul lui Marx, că umanitatea este una singură şi că un stat liber ca SUA nu e de fapt liber câtă vreme alte state trăiesc sub tiranie. În mintea sa se produce uşor o logodnă a demodatului milenarism puritan american cu mentalitatea misionară a adepţilor revoluţiei mondiale: „supravieţuirea libertăţii la noi în ţară”, a spus el, în ianuarie, „depinde tot mai mult de succesul libertăţii în alte ţări”. Un adevărat conservator ar fi spus, dimpotrivă, că există mult rău în lumea de afară - şi că datoria unui om de stat e numai să-l ţină la distanţă”.

(La traducerea fragmentelor citate şi-a adus contribuţia şi Nicoleta Iordache)


DORINA CUCU
- Doctorand Ón Filosofie, predă filosofie politică la Facultatea de Filosofie, Universitatea din Bucureşti.

Google

 

Web

Sfera Politicii

 sus