CUPRINS nr. 126-127

ARHIVA

Atitudini


Ecologismul rezonabil
 

VIRGIL IORDACHE

The Romanian cultural landscape enriched recently with several articles strongly criticising the ecologism as a fundamentalist discourse. This gave us the opportunity to approach in a more analytical style the problem: is the ecologism necessarily fundamentalistic ? It is shown that a diversity of ecologist ideologies is possible, combining different ontological and ethical assumptions. Consequently, the ecologism is not necessarily fundamentalist. A sociological look at the nongovernmental organizations involved in the environmental market could easily corroborate this theoretical finding. There are, however, publicly dangerous forms of ecologism, such as left holistic and anarchistic ones, which might be the appropriate target for critics. If a reasonable ecologism with maximal public value is to be promoted, its conceptual infrastructure should be compatible with the values of the open society.

Keywords: fundamentalist ecologism, ecologist ideologies,
environmental market, reasonable ecologism

 

Un eseu recent1 ne informează că Organizaţia Naţiunilor Unite inundă cu „maculatură ecologistă costisitoare” despre schimbările climatice şi că ecologiştii formează „stânga progresistă şi ecologistă, cu toate resursele ei de entuziasm ingenuu”, „adolescentin”. Cu acest eseu atacul împotriva exceselor ecologiste în peisajul cultural românesc face pasul de la critica ecologiei2 la cea a ecologismului3. Este un pas necesar, dar nu şi suficient.

Ecologismul este o modalitate seculară de raportare la frumos şi bine. Valorile prioritare pe agenda ecologistului autentic sunt frumuseţea naturii şi binele acesteia. Prin raportarea la frumos ecologismul lasă deschisă posibilitatea revelării sacrului, prin mijlocirea naturii, trăirii lui într-o modalitate neinstituţionalizată. Prin promovarera binelui naturii ecologismul susţine cunoaşterea ei, inclusiv ştiinţifică, pentru că nu poţi face bine fără să cunoşti. Nu este nimic rău cu ecologismul prin prisma valorilor fundamentale pe care le promovează. Ecologiştii sunt din specia celor pentru care nu este lipsit de sens să spună că „iubesc natura”, doar o parte a ei („iubesc munţii”), sau o iubesc cu tot cu oamenii şi cultura asociate unei părţi a ei („iubesc ţara”). Dacă cei care îşi iubesc ţara sunt „adolescentini”, atunci şi ecologiştiii sunt.

Dar, deşi criteriul de identitate al ecologismului este unul valoric şi, fenomenologic vorbind, ecologismul este esenţialmente privat, presupoziţiile ontologice şi asumările etice care îl însoţesc pot antrena sau nu o angajare publică, un ecologism public. În aceste împrejurări opţiunea existenţială poate deveni tolerabilă, sau nu, în funcţie de consecinţele sale pentru ceilalţi. Dacă ecologistul privat are presupoziţii care îl împing către dorinţa de a impune tuturor propriile sale opţiuni de viaţă, atunci va fi şi un ecologist public fundamentalist ale cărui luări de poziţie vor genera contrareacţii justificate. Dacă presupoziţiile sale vor duce la consecinţe mai puţin excesive, va fi un ecologist public rezonabil, care îşi apără interesele de grup în limitele jocului politic acceptabil şi care nu pote genera decât contrareacţii nejustificate, politicianiste4. Relaţia dintre ecologismul public rezonabil şi cel fundamentalist este asemănătoare relaţiei dintre ideologia socialistă şi cea comunistă5. În timp ce comunismul nu are un loc legitim pe piaţa politică, pentru că o anulează ca piaţă, socialismul îl are.

O analiză completă a formelor publice ale ecologismului ar presupune o analiză a presupoziţiilor ontologice adoptate, a tipului de etică practicat şi a cuplajelor inter-ideologice. Între cele trei elemente menţionate există numeroase şi subtile relaţii. Nu îmi pot propune aşa ceva aici, dar ve voi ilustra situaţia cu o incursiune în disputa dintre ecocentrism şi antropocentrism în etica mediului, una dintre dimensiunile cele mai importante ale ecologismului.

Etica mediului este construită în mod explicit pentru depăşirea crizei de mediu actuale; nu este o etică apărută organic, ca o formă de viaţă, cel puţin în civilizaţia occidentală. Conceptul cheie este cel de valoare intrinsecă6; el este aplicat fie unor entităţi individuale (animale, oameni) fie unor întregi (ecosisteme, societăţi) în diferite variante, după care se deduc consecinţe morale cu privire la atitudinea faţă de animale/ecosisteme, fie care resurse (instrumental, în care caz avem de a face cu un antropocentrism), fie ca având valoare intrinsecă (în care caz avem de a face cu un ecocentrism)7. Majoritatea argumentelor contra ecocentrismului sunt prin consecinţele teoretice ale presupoziţiilor eticii mediului. De exemplu, dacă omul face parte din natură şi natura ca întreg e un bun, atunci sunt bune atât durerea cât şi moartea8. Alte argumente pot veni pornind de la consecinţele instituţionale ale eticii mediului în unele variante ale ei. De exemplu, unii autori cu presupoziţii holiste (acceptând valoarea intrinsecă a naturii şi prioritatea ei ontologică în faţa omului) afirmă că doar puţini (o elită) sunt cei care ar fi conştienţi de soluţia rezolvării problemelor de mediu şi oferă şi soluţii practice pentru implementarea sistemelor sociale ecocentrate: „the army might give additional support to the project {de instalare a eco-socialismului}, but would not be decisive”, „it must begin with a change in values”, „the alternatives are: either eco-socialism or barbarism”9. Alţi autori, de data aceasta cu presupoziţii individuliste, găsesc soluţia protejăriii mediului la polul opus celui etatist, şi anume prin desfiiinţarea statelor10. Un argument suplimentar împotriva eticii mediului ecocentrată este creştinismul, care este antropocentric. Promovarea ecocentrismului pare să afecteze identitatea popoarelor pentru care creştinismul are un rol important în menţinerea identităţii naţionale. Dacă identitatea naţională este o valoare, atunci ecocentrismul pare a fi inacceptabil. Se pare că atât etica mediului antropocentrică (pentru promovarea intereselor generaţiilor viitoare) cât şi cea ecocentrică sunt produse economice (în acest sens naturale) în vederea satisfacerii preferinţei de a face bine oamenilor a celor care au produs etica mediului şi a celor care sunt consumatorii acestui produs economic (pe care îl utilizează pentru a induce asumarea unor opinii în vederea inflenţării comportamentului). Formele acestor etici sunt foarte diverse în funcţie de materia primă culturală folosită în construcţie la nivel de presupoziţii.

Din perspectiva complexităţii ilustrate mai sus, ce valoare poate avea o critică simplistă a documentelor ONU? Este rezonabil să credem că aceste documente reflectă doar interesele meschine ale unor oameni de ştiinţă? Sau mai întâi trebuie să vedem ce fel de presupoziţii sunt utilizate în documentele respective?

Valoarea naturii din punct de vedere politic acceptat, inclusiv la nivelul ONU, este una relaţională, nu intrinsecă, pentru că valoarea relaţională, antropocentrică, este de interes inclusiv pentru cei care, deşi nu iubesc natura, o folosesc. Dacă obţinerea bazei de cunoştinţe ştiinţifice necesare pentru această gestionare este job-ul ecologiei, promovarea ei politică poate fi făcută în mod legitim şi de ecologişti, pentru care natura are o valoare intrinsecă11, atâta vreme cât ţin seama de faptul că agenda publică nu se reduce la conservarea naturii. Cel mai rezonabil ecologism, dacă o astfel de formulare are vreun sens, va fi un ecologism care să aibă o infrastructură conceptuală ontologico-etică aflată în armonie cu valorile societăţii deschise. Probabil un ecologism privat multinivelar, recunoscând structurarea naturii şi societăţii, dar conservând autonomia ontologică a fiecărui nivel, un ecologism pentru care statul furnizează servicii publice, unele dintre ele fiind de mediu, atunci când rezolvarea problemelor de interes ecologist nu se poate face la nivel privat12.

Chestiunea prioritizării diferitelor obiective publice, de conservare a naturii, sociale sau economice, se rezolvă la nivel local şi regional printr-o zonare managerială inter- sau intra-organizaţională. Vor exista zone în care obiectivele de conservare sunt pe primul loc în agendă, cu diferite grade de stricteţe, şi zone în care obiectivele economice sau sociale sunt pe primul loc, obiectivul de conservare acţionând în aceste cazuri doar ca o constrângere asupra primelor. Managementul capitalului natural se referă la toate aceste situaţii şi are ca subtip managementul diversităţii biologice, care se referă doar la situaţiile în care obiectivul prioritar este conservarea.13 Ce interesează la nivelul ONU este managementul capitalului natural. O situaţie particulară o reprezintă managementul capitalui natural de nivel global: aici nu se mai poate face o zonare, pentru că entitatea care ne interesează este unică, iar serviciile, climatice de exemplu, depind de funcţionalitatea ei integrală. Nu cunoaştem care este soluţia instituţională pentru rezolvarea problemelor dependente de funcţionarea sistemului global14, uneori nici măcar a celor de nivel regional15, şi atunci rămâne loc suficient pentru lupta politică acerbă între grupurile cu preferinţe diferite.

Este adevărat că maximizarea ofertei de resurse şi servicii naturale, inclusiv a serviciilor climatice, este un scop public oarecum altruist, pentru că nu lucrează conform principiului „după mine potopul”. Totuşi el este un scop legitim. Atingerea acestui scop presupune politici aflate în conflict cu unele interese private şi care sunt într-o bună măsură deturnate către agendele personale ale celor care îl promovează, după cum demonstrează în mod convingător argumentele antiecologiste. Totuşi problem nu este una a scopului, ci a calităţii persoanelor publice şi a contextelor culturale în care ele acţionează.

În concluzie, ca orice opţiune valorică existenţială, ecologismul nu poate fi decât fundamental, pentru propria persoană, dar nu neapărat fundamentalist, cu pretenţii de a fi asumat de către toate persoanele. În particular 1) ecologismul poate fi şi de dreapta, dacă este asumat în context creştin şi 2) poate exista şi există ecologism rezonabil, supus însă continuu unei presiuni deturnare fundamentalistă sau politicianistă.

Ceea ce trebuie criticat sunt formele fundamentaliste ale ecologismului, al căror reprezentanţi de top sunt ecologismul holist de stânga şi ecologismul anarhist16. Ponderarea raţională a exceselor ecologiste o pot face mai degrabă ecologiştii, şi anume cei rezonabili, nu antiecologiştii, al căror discurs nu poate fi decât neconvingător17. Antiecologiştilor le va rămâne un rol important în lupta ideologică împotriva ecologiştilor, dar aceasta e o problema privată a lor, nu una de interes general. Cât despre lupta contra deturnărilor politicianiste, aceasta trebuie pusă cu atenţie în context pentru a nu periclita rezolvare problemelor publice reale de mediu. Altfel riscăm să aruncăm copilul o dată cu apa murdară.

 

NOTE
1  Dragoş Paul-Aligică (2007), „Pe culmile încălzirii”, Idei în dialog, 3, pp. 26-28
2  Traian Ungureanu (2006), „Antiraţionalismul ecologic: o mână spală pe alta şi împreună creierul”, Idei în dialog, 12, pp. 3-4
3 Eu însumi am caracterizat în mod simplist ecologismul ca fiind „în mod programatic expansionist” (2007, Cum poţi face rău vrând să faci bine, Idei în dialog, 1, 41), din considerente retorice, pentru a contrapune cât mai convingător ecologismul ecologiei.
4 Probabil că marea majoritatea a organizaţiilor neguvernamentale de mediu se încadrează în această categorie şi multe alte organizaţii ale iubitorilor naturii se încadrează tot aici.
5 Socialismul şi comunismul, în varianta lor nedemagogică (adoptată pe criteriul valorilor promovate, nu ca instrument pentru accedere la conducerea instituţiilor publice) pot fi interpretate ca susţinând preferinţa de a face bine oamenilor, într-un mod secularizat.
6 Entitatea cu valoare intrinsecă are valoare indiferent dacă cineva o evaluează sau. Un alt concept este cel de valoare ca proprietate relaţională, conform căruia valoare depinde atât de entitate cât şi de cel care o evaluează.
7 Adoptarea conceptului de valoarea intrinsecă se întâlneşte şi la alţi autori de sisteme normative de substanţă („substantial”, eng.), construite în vederea unui scop ales înainte de începerea construcţiei, de ex. John Rawls (1971) A Theory of Justice, Harvard: Harvard University, secţiunea 44 , p. 264:  „The problem of justice between generations”) „the essential idea is that we want to account for the social values, for the intrinsic good of institutional ... activities, by a conception of justice”. Totuşi, Rawls nu acordă valoare intrinsecă mediului, rezolvând problema echităţii intergeneraţionale printr-o condiţie suplimentară aplicată stării originare (părţile nu cunosc cărei generaţii îi aparţin, op.cit, p. 287).
8  Elliott Sober, (1995) Etica mediului, în Adrian Miroiu (ed.), Etică aplicată, Bucureşti: Alternative, pp. 195-217
9 Saral Sarkar (1999), Eco-socialism or eco-capitalism? A critical analyses of humanity’s fundamental choices, London: Zed Books, London, p. 224, p. 272, p. 278.
10 Alan Carter (1999), A radical green political theory, London:  Routledge
11 Din punct de vedere fenomenologic această valoare intrinsecă reflectă de fapt doar preferinţa totală pentru valoarea relaţională a naturii la aceste persoane.
12 De exemplu pentru managementul sistemelor macroregionale şi global. Detalii ale acestui mod de a interpreta lucrurile pot fi găsite în eseul „O interpretare a sistemului socio-economic românesc” la http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?step=articol&id=4187
13 Pentru o analiză a implicaţiilor presupoziţiilor ontologice asupra eficienţei şi eficacităţii managementului capitalului natural a se vedea Virgil Iordache (2005), „Systemism and management: two need disciplines in an environmental curriculum”, J. Env. Protection and Ecology, 6(1)
14 După cum sugerează şi finanţarea direcţie de cercetare SSH-2007-2.1.2 Trade-offs and synergies between the different aspects of sustainable development din cadrul Programului Cadru 7 al Comunităţii Europene.
15 Este posibil să fie necesară schimbarea modului de concepere a drepturilor de proprietate asupra capitalului natural, http://www.indd.tim.ro/manager/editor/UserFiles/File/Anale 2005/3Resurse04Iordache.pdf
16 După recunoaşterea diversităţii inter-individuale a preferinţelor, inclusiv a altruismului, ar putea să se diferenţieze „noi altruiştii” de „noi cu toţii”, iar primii şi-ar putea asuma costurile preferinţelor altruiste. Solidaritatea umană întru binele mediului ar putea fi conceptualizată ca structurată, de la grupuri de mică amploare până la cele mari, şi chiar la societate dacă se identifică scopuri comune la acest nivel (în particular, dacă satisfacerea altruismului se va diferenţia vreodată ca un scop comun la nivel de societate). Un astfel de antropocentrism rafinat ar permite o atitudine etică rezonabilă spre binele mediului sau al generaţiilor viitoare, fără acceptarea unui realism valoric tare imanent, cu efectele sale dovedite de practica socialismului real şi a inchiziţiei.
17 Va fi la fel de convingător ca discursul despre îngeri al unei persoane care nu are nici un fel de legătură de suflet cu îngerii.


VIRGIL IORDACHE
- Lector la Universitatea din Bucureşti. Licenţiat Ón biologie Ón 1993, doctorat Ón ecologie Ón 2003, licentiat in filosofie 2004, doctorat Ón filosofie Ón derulare. Experienţă didactică şi de cercetare Ón domeniul ecologiei şi managementului capitalului natural. Detalii la http://www.bio.unibuc.ro/~viordache/.

Google

 

Web

Sfera Politicii

 sus