România şi Uniunea Europeană

România şi securitatea energetică
studiu de caz pe summit-ul NATO de la Riga (noiembrie 2006)
 

OCTAVIAN MANEA

The article intends to provide an analytical assessment of the Romanian foreign policy agenda promoted in the time of the NATO’s Riga Summit (November 2006), an agenda that summarizes the core issues of what we can call Basescu’s grand strategy towards the wider Black Sea Region. All these issues are very sensitive particularly because the pro-active agenda of energy securitization promoted by the Romanian President may collide with the interests of the pro-status-quo regional powers; the sensitivity of the problem involved is maximized because there is no clear consensus at the level euro-atlantic community on the right strategy or which should be the forum for debating primary policy options involving security energy-EU or NATO? More, it seems that this topic revived the fault lines of the past years between new and old Europe. But at the end of the day were the Romanian interests secured?

Keywords: Romanian foreign policy,
NATO’s Riga Summit (November 2006),
Black Sea Region, security energy - EU and NATO

 

Credem că dezbaterea asupra politicilor României legate de problematicile multidimensionale ale spaţiului Mării Negre, rămâne un imperativ mai ales în contextul în care UE este forţată prin extinderea membership-ului său de la 1 ianuarie 2007, să-şi definească o poziţie de ansamblu în raport cu dezvoltările din acest spaţiu. In acest context trebuie să chestionam compatibilitatea inţiativelor României cu proiecţiile oficiale asumate la nivelul UE, mai ales în contextul în care poziţia României este articulată din perspectiva unui mindset profund euroatlantic vizând chestiuni de maxim interes pentru UE precum securitatea energetică europeană. Mai mult decât atât, ambele părţi sunt puse în faţa imperativului articulării unor politici care fie integrează interesele unor actori regionali de importanţă strategică precum Rusia şi Turcia, fie se definesc în antiteză cu acestea. Din punctul nostru de vedere până la acest moment UE pare să articuleze o poziţie care integrează interesele Turciei şi Rusiei, pe când România pare să promoveze politici care afectează profund status-ul lor geopolitic. 

Identificăm global două mari perspective articulate la nivelul unor think-tank-uri occidentale şi asumate public de elitele anumitor state ca opţiuni de policy, legate de spaţiul Mării Negre. Subiectul şi topica sunt extrem de relevante în măsura în care România a adoptat poziţii ferme pe aceste problematici şi pare să devină cel puţin la nivelul UE un stat catalizator al unei dezbateri a cărei finalitate rămâne coagularea unei poziţii comune a Uniunii faţă de subiectul securităţii energetice dar şi al problematicilor multidimensionale de securitate specifice spaţiului Mării Negre.

Una dintre strategiile avansate la nivelul anumitor think-tank-uri este, în substanţa sa, profund revizionistă în sensul în care îşi propune să afecteze status-quo-ul caracteristic sistemului geopolitic al Mării Negre. Statele pro status-quo şi care dezvoltă politici orientate spre conservarea unei stări de lucruri care le avantajează sunt prin excelenţă Rusia şi Turcia. În acest sens aceste state au dezvoltat formate regionale de gestiune a problematicilor subsistemului geopolitic al Mării Negre dar care în esenţa lor şi sub aspectul soluţiilor asumate în raport cu ameninţările de securitate rămân mecanisme conservatoare, pro status-quo. Pe fond însă, în opinia lui Bruce P. Jackson o strategie de revizionism geopolitic, îşi propune înlocuirea clasicului sistem de balanţă a puterii cu o configuraţie de secol XIX care diviza controlul politic, economic şi militar al Mării Negre între imperiile Rus şi cel Otoman¹. În ansamblu o astfel de strategie îşi propune înlocuirea dominaţiei Rusiei dar şi a Turciei cu un sistem regional cooperativ, interdependent de state democratice care dezvoltă un format integrat de gestiune a problematicilor de securitate, paralel cu o permeabilizare şi integrare graduală a acestui spaţiu de către instituţiile euro-atlantice. Logica acestui construct rămâne crearea unei structuri autosustenabile care să protejeze tinerele democraţii regionale. O altă componenţă majoră a acestui revizionism geopolitic vizează contestarea acelor norme care au permis menţinerea unei militarizări anacronice pentru secolul XXI, precum Convenţia de la Montreux din 1936 care stabileşte controlul militar turc asupra strâmtorilor Dardanele.² În logica aceleiaşi proiecţii strategice, o miză majoră euroatlantică este aceea a deschiderii/permeabilizării spaţiului pontic de către instituţiile europene în scopul securizării coridorului energetic al Mării Negre o componentă vitală care asigură tranzitul energetic dinspre statele producătoare din Asia Centrală spre statele consumatoare ale Europei. Miza rămâne securizarea unui traseu energetic alternativ în scopul reducerii dependenţei europene de furnizorul principal de gaze-Rusia.³

În ansamblu însă toată această strategie este intrinsec conexată de o anumită optică de lecturare a proiecţiilor strategice ale Rusiei în spaţiul fost-sovietic şi la nivelul întregului areal al Mării Negre. Global Rusia percepe această zonă a „străinătăţii apropiate” (near abroad) ca fiind spaţiul său vital de securitate iar Marea Neagră ca un lac rusesc, astfel ca încearcă prin diverse mijloace să îşi conserve dominaţia şi influenţa regională. Două sunt mijloacele care maximizează poziţia de putere şi influenţa regională a Rusiei accentuând în egală măsură dependenţă politică şi economică a celorlalte state: monopolul energetic şi aşa numitele conflicte îngheţate („frozen conflict”). Practic după 1990 şi mai ales sub mandatul preşedintelui Vladimir Putin, Rusia descoperă şi se reinventează sub aspectul ambiţiilor geopolitice datorită uriaşelor potenţialităţi ale componentelor de putere soft dar şi de putere hard. Cele două instrumente de mai sus sunt în esenţa lor mijloace coercitive care induc şi determină o influenţare a deciziilor politice în statele în care acest potenţial de şantaj este utilizabil, orientând politica acestor state în sensul dorit de Rusia. Însă potentialul energetic al Rusiei poate fi perceput şi ca un formidabil capital de soft power care îi maximizează poziţia de putere în statele dependente energetic de Rusia. Spre exemplu spaţiul străinătaţii apropiate nu este numai un uriaş consumator de energie dar în egală măsură există la nivelul acestor societăţi segmente majoritare rusofile, consumatoare de cultură rusă.⁴ Şi în aceasta constă potenţialul nebănuit al puterii soft: în a obţine finalitatea dorită deoarece celelalte state doresc să te urmeze, admirându-ţi valorile, urmându-ţi exemplul, aspirând la nivelul tău de prosperitate şi securitate.⁵ Invadând practic fostele-state sovietice cu o astfel de ofertă multidimensională culturală, de prosperitate şi securitate, Rusia le determină agenda politică menţinându-le în sfera sa de influenţă şi dependenţă. Ucraina, Belarus, statele din Caucaz şi Asia Centrală, toate se incadrează în acest pattern. În egală măsură Rusia rămâne una dintre cele mai importante pieţe de consum pentru aceste economii foste-sovietice. În acest context, Bruce Jackson defineşte şi miza confruntării geopolitice dintre Occident şi Rusia în spaţiul străinătăţii apropiate şi al Mării Negre: o luptă între puterea soft a Rusiei şi puterea soft a democraţiilor occidentale pentru orientarea politică în aceste state, pentru influenţa economică în aceste regiuni şi pentru extinderea sistemelor de alianţă şi a instituţiilor multilaterale adiacente, cu alte cuvinte configurarea unui viitor alternativ în spaţiul sau sub influenţa democraţiilor euro-atlantice, altul decât cel monodimensional rus⁶. Pe scurt: „we should not hesitate to state plainly what we do face: namely, a soft war over influence, alignment and values.”⁷

A doua mare strategie ce poata fi asumată în raport cu gestionarea problematicilor spaţiului Mării Negre rezidă într-o strategie care se structurează pe internalizarea lecţiilor cadru care au stat la baza procesului de extindere a NATO spre est, adică pe asumarea unor proiecţii care se dezvoltă nu împotriva Rusiei ci cu participarea activă a Rusiei. Aceasta este în mod fundamental o strategie de angajare a Rusiei, care dă un cuvânt de spus Rusiei, în structurarea formatului de gestiune regional de orientare euro-atlantică şi care nu periclitează obiectivul de fond al strategiei, cu alte cuvinte permeabilizarea regiunii în raport cu instituţiile euro-atlantice şi coagularea unui consens macroregional care să furnizeze o platformă de soluţionare a conflictelor îngheţate. O astfel de strategie evită impresia că Occidentul doreşte o evacuare (o „ejectare”) a Rusiei din acest spaţiu.⁸

Vom încerca în continuare să arătăm pentru ce tip de strategie a optat România, o discuţie importantă în măsura în care la nivelul UE ţara noastră poate cataliza şi eventual orienta şi defini acea componentă a Politicii de Vecinatate în cristalizarea unei poziţii în raport cu problematicile de securitate generate de spaţiul Mării Negre. Pentru acest lucru vom apela însă la un studiu de caz şi anume agenda de politică externă asumată de către România în cadrul summit-ului NATO de la Riga.

Astfel, la o întrebare legată de rolul şi relevanţa NATO în actualul mediu de securitate, preşedintele Băsescu afirmă într-un interviu pe 27 noiembrie 2006, în preziua summit-ului NATO de la Riga că esenţialmente NATO este o alianţă politico-militară aflată în plin proces de transformare asumat pentru a se realiza tranziţia de la logica unei alianţe statice configurate pe gestiunea ameninţărilor şi riscurilor de securitate specifice războiului rece la o alianţă pliată pe gestiunea riscurilor asimetrice. Din punctul de vedere al preşedintelui Băsescu pentru a răspunde imperativelor de securitate ale statelor membre pe fondul unui mediu strategic dominat de riscuri asimetrice, „NATO trebuie să îşi asume responsabilităţi în protejarea liniilor maritime şi a infrastructurilor portuare prin care se face transferul de marfuri energetice dinspre zonele de producţie către regiunile de consum”.⁹

În acest context revenim la anumite elaborări ale preşedintelui care extind punctul de vedere de mai sus şi pe care le-a dezvoltat în cadrul unei intervenţii la conferinţa cu tema Energy in Central and Eastern Europe, pe 21 noiembrie 2006 unde a afirmat că aprovizionarea cu energie a Europei depinde de securitatea infrastructurii de transport, inclusiv de securitatea instalaţiilor maritime şi portuare care fac legătura între zonele de producţie şi regiunile de consum. Şeful statului a mai arătat că integritatea infrastructurii de transport, aflată fizic pe teritoriul unor state extrem de volatile din punctul de vedere al stabilităţii politice precum Georgia, Azerbaidjan, Armenia, poate fi oricând afectată de conflictele îngheţate care tind să se reproducă în interiorul acestor state. În acest sens preşedintele Băsescu a anunţat că obiectivele diplomaţiei române la summit-ul de la Praga vor fi subsumate propunerii ca NATO „să abordeze posibilitatea asumării securităţii rutelor de transport de energie, fie că este vorba despre rute terestre, de infrastructuri portuare, sau de rute maritime.”¹⁰

Foarte relevantă în demersul de analizare a agendei asumate de către administraţia Băsescu în cadrul summit-ului de la Riga, este poziţia şefului diplomaţiei române de la acel moment Mihai Răzvan Ungureanu articulată în cadrul întrevederii cu secretarul general al NATO, Jaap de Hoop Scheffer în timpul vizitei întreprinse de către acesta la Bucureşti pe 16 noiembrie 2006, moment în care ministrul nostru de externe pledează pentru adaptarea NATO la noile ameninţări de securitate. Însă în mod esenţial, ca parte a acestui proces de adaptare, şeful diplomaţiei române l-a asigurat pe secretarul general de sprijinul României pentru ca Summit-ul de la Riga „să decidă explorarea modalităţilor prin care NATO poate dezvolta un rol specific în domeniul securităţii energetice”.¹¹ Cunoaştem deja sensul şi natura rolului pe care NATO îl poate juca în domeniul securităţii energetice pe evaluarea preşedintelui dar cum apare acesta la nivelul proiecţiilor Ministerului Afacerilor Externe? Pe 20 noiembrie 2006, şeful diplomaţiei române pledează la Bruxelles în cadrul unei conferinţe pe tema unei potenţiale politici energetice externe a UE, „pentru importanţa securizării infrastructurii energetice terestre şi maritime, inclusiv a facilităţilor portuare”¹², tema pe care diplomaţia româna încearcă de altfel aşa cum reiese şi din întrevedearea ministrului Ungureanu cu Secretarul General al NATO din 16 noiembrie 2006, să o impună pe agenda summit-ului NATO de la Riga ca o parte esenţială a adaptării Alianţei la noul mediu de securitate. Mai mult o ştire Rompres, ce rezumă intervenţia ministrului Afacerilor Externe pe 24 noiembrie 2006, în cadrul cursurilor Nicolae Titulescu, şi postată pe site-ul misiunii române la UE arată foarte clar şi sensul pledoariei diplomaţiei noastre conexat de rolul specific pe care NATO şi l-ar putea asuma pe dimensiunea securităţii energetice în zona pontică: „Avem nevoie de securizarea rutelor de tranzit ale energiei din Marea Neagră, rezolvarea conflictelor îngheţate din zonă fiind interdependentă de acest obiectiv”.¹³

Ce a obţinut România la summit-ul de la Riga, din perspectiva pledoariei diplomaţiei române asupra rolului NATO în securizarea infrastructurii energetice din zona pontică? Astfel conform comunicatului prezidenţial din 29 noiembrie 2006, ce rezumă conferinţa de presă susţinută de preşedintele Băsescu în urma summit-ului de la Riga se afirmă că documentul adoptat, şi avem în vedere aici Declaraţia Summit-ului asumată de către toate statele membre NATO, vizează securitatea energetică atât pe dimensiunea politică, în sensul consultării statelor membre cu privire la riscul ca energia să fie utilizată ca instrument de presiune politică, dar mai ales pe dimensiunea care vizează „implicarea NATO în protejarea infrastructurilor energetice (linii mai libere de transport, porturi şi infrastructura în mod direct)”.¹⁴ Mai mult în press briefing-ul MAE din 30 noiembrie 2006 se anunţa faptul că „ne bucurăm să remarcăm faptul că preocuparea României pentru subiectul securităţii energetice şi identificarea unui rol de nişă al NATO în acest domeniu – discutată şi la Bucureşti, cu Secretarul General al NATO, cu prilejul recentei sale vizite – a fost împărtăşită şi de alţi aliaţi.”¹⁵ Cu alte cuvinte, combinând cele două enunţuri de mai sus, Declaraţia Summit-ului anunţa asumarea de către NATO a unui rol de nişa în gestiunea securităţii energetice prin implicarea sa în protejarea infrastructurilor energetice terestre, maritime şi aeriene din zona pontică. Ştim foarte clar că pe logica prezidenţială infrastructura în cauză se referă la infrastructura energetică aflată fizic pe teritoriul unor state extrem de volatile din punct de vedere al stabilităţii politice, ce conservă pe teritoriul lor o serie de conflicte îngheţate, şi mai mult care se află într-o zonă de maximă senzitivitate, în imediata vecinătate a Rusiei. Or NATO nu îşi putea asuma nişte gesturi atât de evident anti-ruse. Un asemenea angajament, în sensul rolului de nişa aşa cum se configurează în elaborările Cotroceni-ului şi ale Ministerului Afacerilor Externe, nu ar fi întrunit niciodată consens în Consiliul Nord-Atlantic.

Ce îşi asumă totuşi statele membre prin declaraţia Summit-ului pe dimensiunea securităţii energetice? În paragraful 45 al declaraţiei se susţine faptul că „sprijinim un efort internaţional coordonat care să evalueze (assess) riscurile la adresa infrastructurilor energetice şi care să promoveze securitatea infrastructurii energetice”. Mai mult, Consiliul este însărcinat să se consulte în legătură cu riscurile imediate din sectorul securităţii energetice, în scopul de a defini acele zone în care NATO îşi poate aduce contribuţia, plus valoarea, pentru securizarea intereselor de securitate ale aliaţilor, astfel ca la cerere să susţină, să sprijine eforturile naţionale sau internaţionale.¹⁶ Practic NATO va sprijini un efort coordonat şi internaţionalizat care să evalueze riscurile ce pot afecta infrastructura energetică şi care să promoveze totodată securitatea acesteia. Deci avem de a face cu o proiecţie, o evaluare prospectivă, şi care se poate finaliza cu o strategie internaţională care să se ocupe cu o astfel de problematică. Mai mult decât atât, nu este deloc clar la acest moment care este acea plus valoare, pe care o poate aduce NATO în securizarea intereselor de securitate ale aliaţilor în sectorul securităţii energetice. În traducere? Nu există consens la nivelul NATO legat de cum anume îşi poate aduce Alianţa, o alianţă esenţialmente politico-militară, contribuţia înspaţiul securităţii energetice. De altfel mesajul politic exprimat şi configurat la nivelul administraţiei Băsescu cu privire la rolul NATO pe dimensiunea securităţii energetice, rămâne o proiecţie izolată, singulară, care nu are nici o legătură cu spiritul şi sensul Declaraţiei Summit-ului de la Riga, al cărui mesaj politic este următorul: Am ajuns la consensul că nu există nici un consens legat de plus valoare a Alianţei în domeniul securităţii energetice.

   Iată de pildă ce spune Secretarul General al NATO, Jaap de Hoop Scheffer legat de acest aspect deosebit de senzitiv în două momente cruciale în reperele acestei dezbateri. Plecăm de la premisa că mesajele Secretarului General al NATO sunt o proiecţie a consensului conjunctural care există la un moment dat pe o anumită problematică în cadrul unei alianţe de 26 de membri. Iată ce răspunde acesta, pe 26 octombrie 2006, în cadrul unei conferinţe de presă desfăşurată la sediul Agenţiei de Ştiri ITAR-TASS, în Moscova, la o întrebare legată de criza gazelor care a afectat Ucraina dar şi de disensiunile dintre Rusia şi Ucraina în aceeaşi problematică: „I can be very brief. NATO is in the business of politics and security, not in gas and not in energy. Thank you. Bye-bye.”¹⁷

   Mai mult în aşa numitul keynote speech susţinut în cadrul summit-ului, secretarul general al NATO avertiza asupra potenţialităţii şi riscului ca orice problematică societală poate evolua/se poate transforma într-o era în care asistăm la o globalizare a insecurităţii, într-o provocare care afectează securitatea membrilor alianţei. Mai mult decât atât, în cazul fiecărei provocări există numeroşi susţinători care presează Alianţa să se implice în gestiunea acestor noi ameninţări. În unele cazuri au dreptate, cum ar fi în cazul securităţii energetice, însă în mod esenţial NATO nu se poate ocupa de toate neajunsurile şi insecurităţile cauzate de globalizare, pentru că în acest fel ar risca să devină a jack-of-all-trades.¹⁸ Cu alte cuvinte, şi aici nuanţa folosită de secretarul general al NATO este extrem de semnificativă, implicarea NATO în gestiunea de nişa într-o varietate de sectoare şi problematici secundare în raport cu specializarea primară a alianţei riscă să diminueze relevanţa NATO. Astfel în consecinţă, în opinia sa, trebuie să existe un criteriu extrem de clar care să opereze o selecţie de precizie chirurgicală în configurarea rolului şi a aportului pe care NATO îl poate aduce în mediul de securitate post 9/11. Vorbim de altfel de o alianţă militară care în logica post 9/11 este forţată pentru a rămâne relevantă şi pentru a-şi îndeplini scopul său ontologic anume acela de apăra securitatea şi prosperitatea membrilor săi, de a deveni o alianţă expediţionară, de a funcţiona out of area şi de a se proiecta global. La întrebarea „care este nişa de specializare în care pe logica post 9/11 NATO îşi poate afirma relevanţa asset-urilor sale politice şi militare”, secretarul general al NATO răspunde foarte clar: operaţiunile de stabilizare.

Pentru a rezuma episodul Riga credem că problematica securităţii energetice rămâne un subiect de dezbatere extrem de interesant, şi în acelaşi timp extrem de sensibil, însă cel puţin la acest moment proiecţiile administraţiei Băsescu legate de implicarea NATO în securizarea infrastructurii energetice de pe teritoriul unor state nemembre NATO aflate în imediata vecinătate a Rusiei şi într-o zonă de maxim interes strategic pentru aceasta, nu întrunesc consensul aliaţilor la nivelul Consiliului Nord Atlantic. Aceasta nu înseamnă că NATO nu are capacitatea operaţională sau vocaţia de a se implica în astfel de misiuni ci că cel puţin la acest moment acest obiectiv nu este sustenabil politic la nivelul Consiliului Nord Atlantic. De ce?

In primul rând un rol major îl are pe evaluarea noastră mindsetul extrem idiosincratic al preşedintelui Băsescu (care altfel se integrează complet în logica strategiei de revizionism geopolitic) afişat în mai multe ocazii la adresa Rusiei. De aici credem că s-a dezvoltat o foarte mare reticenţă a celorlalţi aliaţi în a se lăsa asociaţi cu proiecţiile „neprietenoase”, ale preşedintelui Băsescu. Sau de a implica NATO într-o zonă şi într-o problematică de maximă senzitivitate pentru interesele ruseşti. De aici reflexul elitelor din „vechea Europa” de a se disocia aproape instinctiv de proiecţiile marcate de aventurism ale preşedintelui Băsescu. În ansamblu, această optică nu este o marcă distinctivă şi exclusivă a administraţiei Băsescu, ci este caracteristică şi altor state din „noua Europă” (precum Polonia) care au dezvoltat şi internalizat un profund sentiment de insecuritate, motivat istoric, pe relaţia cu Rusia. Raţionamentul care stă la baza respingerii unor astfel de proiecţii de către anumite state europene plasate mai ales în Vechea Europă poate fi urmatorul: „Vechea Europă” nu se poate implica in aventurile energetice ale „noii Europe” din simplul motiv ca bunăstarea vechii Europe depinde in proporţie de 40% de energia livrată de ruşi. De remarcat faptul că în februarie 2006, primul ministru al Poloniei propunea in Financial Times nici mai mult nici mai puţin decât un pact European de apărare colectivă pe dimensiunea securităţii energetice care să conţină inclusiv o clauză similară celei prevăzute în articolul 5 al tratatului fondator al NATO; cu alte cuvinte o logică descrisă de principiul muşchetarilor-„one for all and all for one”¹⁹. Propunerea poloneză venea pe fondul crizei energetice dintre Ucraina şi Rusia, şi era o propunere esenţialmente îndreptată împotriva Rusiei. Foarte interesante sunt nuanţele (care de altfel extind logica de mai sus) care se desprind din discursul ministrului polonez al Apărării, Radek Sikorski, ţinut pe 13 septembrie 2006, în cadrul unei conferinţe organizate de prestigiosul think tank din Washington, CSIS,: „La începutul lui 2006 Europa s-a confruntat cu problema securităţii energetice. Ne-a facut pe toţi constienţi de necesitatea de a răspunde acestei provocări în manieră colectivă. Modul în care Rusia işi utilizează resursele în politica sa externă reprezintă o ameninţare nu numai pentru statele direct vizate ci pentru întreaga comunitate euro-atlantică.”²⁰ Pe 27 iulie, tot in Washington, la fundaţia Jamestown preşedintele Băsescu facea o evaluare mult mai agresivă a pericolului pe care îl reprezintă Rusia pentru securitatea energetică a Europei: „Totuşi este foarte clar că Gazpromul este acum mult mai eficient decât era Armata Roşie acum 40 sau 60 de ani. Gazpromul a făcut Europa dependentă de resursele energetice ale Federaţiei Ruse.”²¹ In plus, pe 31 octombrie 2006 prin intermediul unei videointervenţii, tot în cadrul unei conferinţe găzduite de prestigiosul CSIS, preşedintele Băsescu lansa un atac fără precedent la adresa Rusiei: „Singurul câştigător al nesoluţionării conflictelor îngheţate din regiunea Mării Negre, este ţara care nu doreşte o dezvoltare democratică în regiune...este ţara care încă mai crede că statele independente mai pot fi controlate în următoarele decenii, sau secole.”

Ne întrebăm în acest context, cine ar fi putut la nivelul Consiliului Nord Atlantic să susţină o agendă care viza implicarea NATO în securizarea infrastructurii energetice din state foste sovietice, în condiţiile în care argumentele în favoarea unui astfel de rol veneau de pe poziţia unui mindset extrem idiosincratic la adresa Rusiei? De remarcat în acest context este mesajul transmis de către ministrul de externe al Rusiei, Sergey Lavrov sefului diplomaţiei române la vremea aceea, Mihai Răzvan Ungureanu în timpul Consiliului Ministerial al OSCE din 4-5 decembrie 2006, şi cuprins în press release-ul postat pe site-ul Ambasadei Federaţiei Ruse din Washington DC: ”At the same time, there was expressed on the Russian side concern at the unfavorable factors that have accumulated over the recent period exerting adverse influence on the general atmosphere of Russian-Romanian relations, in particular – a series of unfriendly remarks by the Romanian president concerning Russia.”²² Este o iluzie faptul că elitele „vechii Europe” (elite profund implicate în procesul de lărgire spre est a Alianţei) ar fi putut susţine vreodată un astfel de demers. Tot acest mindset structural anti-Rusia reflectă faptul ca o mare parte din elitele angajate în proiecţiile de politică externă ale „noii Europe” au eşuat să internalizeze lecţia fundamentală a procesului istoric care le-a făcut parte a comunităţii euro-atlantice: lărgirea spre est a reprezentat esenţialmente un proces de consolidare a încrederii (trust building) pe relaţia cu Rusia, de angajare şi asociere.

Putem observa însă, în acest context, un pattern de asociere care ar putea avea o pondere semnificativă şi relevantă în articularea politicilor de securitate ale UE inclusiv şi mai ales în etapa postaderare a Romaniei, fondat pe clivajul care opune statele noii Europe, statelor vechii Europe sau pe un clivaj reformulat ce opune elitele euro-atlantice, elitelor eurocentrice.

Semnificativă pentru reacţia vechii Europe la interacţiunea cu agenda de securitate a unor aliaţi din „noua Europă” este poziţia Franţei exprimată de preşedintele Chirac, în cadrul conferinţei de presă susţinută la finalul summit-ului de la Riga. La întrebarea dacă securitatea energetică s-a aflat pe agenda NATO, şi dacă se poate vorbi de un rol NATO în apărarea căilor maritime şi a oleoductelor din regiunile Asiei Centrale (pozitia diplomaţiei noastre), în contextul în care anumite state au evocat inclusiv posibilitatea transformării securitătii energetice într-o problematică de articol 5 (poziţia diplomaţiei poloneze), răspunsul lui Chirac a fost extrem de tranşant: „La sécurité énergétique n’était pas à l’ordre du jour et n’avait pas à être à l’ordre du jour de l’OTAN. Nous n’en avons donc pas parlé.”²³ Rugat să-şi exprime totuşi opinia asupra potenţialităţii asumării NATO a unui rol de nişă în gestiunea securităţii energetice, răspunsul lui Chirac este o mostră ce reflectă clasica opoziţie a elitelor euro-centrice faţă de iniţiative care vizează extinderea rolului NATO dincolo de menirea sa ontologică, adică apărarea colectivă a spaţiului euroatlantic: „Je n’ai jamais été très partisan d’un élargissement de l’OTAN à des questions qui ne relèvent pas de sa vocation première. L’OTAN a vocation à assurer une sécurité militaire de défense entre les Américains, au sens large du terme, et les Européens. L’OTAN doit assumer en permanence les évolutions qui impliquent cette coopération et s’occuper de cela et pas d’autre chos.”

Extrem de semnificative sunt şi precizările făcute de un oficial de rang superior al administraţiei americane, şi care nuanţează sensul paragrafului 45 din Declaraţia Summit-ului: „So this is NATO saying there are aspects of energy security that are our business, and we’re going to work on this together. Again, in the context of all the discussion of the strategic implications of energy in Eurasia, and the gas cutoffs, this is seen as NATO not writing off, but getting itself into the whole question of security. It doesn’t mean energy policy is now going to be decided at NATO, but energy security is something NATO discussed in the Cold War, and now is back looking at.” Şi acum vine aspectul cu adevărat tulburător: „Energy security, another issue that is in our founding charter, in NATO’s founding treaty, but which we haven’t talked about for a long, long time in this house.”²⁴ Şi acum îmi permit o invitaţie pentru potenţialii cititori: daţi vă rog un search în tratatul fondator al NATO după cuvântul cheie energy security.... Conexând totuşi afirmaţia oficialului american (care îşi propune să expliciteze sensul paragrafului 45 al Declaraţiei de la Riga care vizează rolul potenţial al NATO în problematica de securitate energetică) cu tratatul fondator al Alianţei, putem concluziona că cel putin la acest moment securitatea energetică ar putea fi o problematică acoperită cel mult de articolul 4 al Tratatului de la Washington. Cu alte cuvinte, părţile se vor consulta ori de câte ori în opinia uneia dintre ele, integritatea teritorială, independenţa politică sau securitatea oricăreia dintre părţi este ameninţată („the Parties will consult together whenever, in the opinion of any of them, the territorial integrity, political independence or security of any of the Parties is threatened”²⁵). Coroborând cele 3 componente de mai sus (articolul 4 al Tratatului de la Washington, paragraful 45 al Declaraţiei de la Riga, briefing-ul oficialului american) putem developa cu mai multă rigoare rolul Alianţei pe componenta securităţii energetice în contextul şi în sensul Declaraţiei Summit-ului de la Riga: Consiliul este însărcinat să se consulte asupra riscurilor imediate din sectorul securităţii energetice cu scopul de a defini acele zone potenţiale în care NATO şi-ar putea aduce contribuţia la securizarea/protejarea/prezervarea (safeguard) intereselor de securitate ale aliaţilor. Procesul politic de consultare ar urma să definească un rol specific al NATO în sectorul securităţii energetice, şi chiar să sprijine la cerere eforturi naţionale şi internaţionale. Cuvintele cheie ale Declaraţiei Summit-ului, care se pliază perfect pe logica articolului 4 al tratatului Tratatului de la Washington, sunt to assess, to consult, to define, fapt ce acreditează o proiecţie politică care nu are nici o legătură cu ceea ce administraţia Băsescu a declarat public că s-a obţinut în urma summit-ului de la Riga, anume „implicarea NATO în protejarea infrastructurilor energetice (linii mai libere de transport, porturi şi infrastructura în mod direct)”. Nu putem decât observa disparitatea de fond existentă între proiecţia politică asupra căreia s-a obţinut/întrunit consensul Consiliului Nord Atlantic (to assess, to consult, to define) şi agenda administraţiei Băsescu.

Practic, România propune nici mai mult nici mai puţin decât implicarea NATO în securizarea rutelor şi a infrastructurii energetice adiacente arealului Marii Negre, şi asta în condiţiile în care sursa majoră de insecuritate la adresa securitătii energetice a comunităţii euroatlantice este reprezentată de politicile şi interesele regionale ale Rusiei. Este o astfel de proiecţie, de agendă sustenabilă din punct de vedere politic la nivelul Consiliului Nord Atlantic? Răspunsul, în opinia noastră este un categoric –NU şi asta pentru că pe fond administraţia Romaniei promovează o logică de sumă zero care contrastează flagrant cu mindsetul şi raportarea de bază a NATO faţă de Rusia (dar o logică perfect integrabilă în strategia de restructurare geopolitică a spaţiului Mării Negre): „We must also develop a higher degree of consensus in the NATO-Russia dialogue on the nature of long-term stability and the need for positive change. This, in turn, must be based upon mutual confidence that the perspectives we bring to the table are designed to enrich a common response. That we do not seek to underscore what divides us, or score points against each other in an outdated zero-sum competition.”²⁶ România propune, nici mai mult nici mai puţin, decât implicarea NATO în gestiunea securităţii energetice din zona Mării Negre, propunând NATO asumarea unui meniu operaţional foarte apropiat de misiunea Active Endevour din Mediterană, dar de pe o poziţie care percepe Rusia ca o sursă majoră de insecuritate regională. Ori o astfel de logică subminează spiritul parteneriatului strategic ce formalizează politic natura relaţiilor existente între NATO şi Rusia. Ori a valida politic în Consiliul Nord Atlantic o astfel de viziune, înseamnă a valida politici de sumă zero la adresa Rusiei. Cunoaştem deja poziţia Franţei de respingere în bloc a unor proiecţii operaţionale care vin să adauge sarcini adiţionale unei alianţe care are deja de gestionat o agendă de securitate mult prea încărcată şi care se confruntă cu riscul supraextinderii; vorbim de o alianţă militară care în mediul de securitate post 9/11 este forţată pentru a rămâne relevantă şi pentru a-şi îndeplini scopul său primar acela de a apăra securitatea şi prosperitatea membrilor săi, să depăşească logica exclusiv statică specifică anilor 90 pentru a deveni o alianţă expediţionară, de a funcţiona out of area şi de a se proiecta global. Însă, mai există un stat membru NATO, care este extrem de sensibil la extinderea operaţiunilor NATO în Marea Neagră, spaţiu vizualizat ca fiind de mare interes strategic pentru politicile sale de securitate, anume Turcia. A permite NATO să se implice în Marea Neagra înseamnă a da Greciei un drept de veto în politicile de securitate regionale ale Turciei, iar acest lucru, din optica Ankarei, este inacceptabil. Global, o validare în Consiliul Nord Atlantic a proiecţiilor României echivalează cu asumarea unor politici de sumă zero la adresa Rusiei şi totodată a unor politici care intră într-o puternică coliziune cu interesele de securitate la Marea Neagră ale Turciei. De altfel se constată o foarte interesantă convergenţă de interese între Rusia şi Turcia, în cel mai pur spirit de balance of threat- de balansare împotriva ameninţării în sensul respingerii în concert a oricărei iniţiative UE, NATO sau a Statelor Unite care este de natură să le afecteze status-ul geopolitic regional²⁷. În aceasta logică se înscrie şi efortul concertat de a bloca extinderea operaţiunii Active Endevour în Marea Neagră. În special Turcia consideră că o potenţială interferenţă NATO în Marea Neagră ar putea ameninţa statutul obţinut prin Convenţia de la Montreux (1936) care stipulează faptul că Turcia este singurul stat care controlează strâmtorile strategice ce conectează Marea Neagră cu Mediterana. În plus o misiune NATO în Marea Neagră este percepută de către Ankara ca fiind inutilă deoarece ar avea acelaşi profil operaţional cu misiunea Black Sea Harmony, lansată de către Turcia în 2004²⁸. Pe fond însă perspectiva de bază a Turciei legată de problematica de gestiune a politicilor de securitate în regiunea Marii Negre, rămane aceea a asumarii ei exclusive într-o formulă sau întrun format de gestiune exclusiv regional, un concert al insiderilor reunind statele litorale, respigându-se din start orice interferenţă din afară. Această preferinţă pentru gestiunea exclusivă în formate regionale deja consacrate a fost reiterată şi de către Rafet Akgünay, deputy under secretary al Ministrului Turc al Afacerilor Externe, in iunie 2006 în cadrul conferinţei „Democracy and Security in the Black Sea”: „For Turkey, there is a clear distinction between the Black Sea maritime area and the Wider Black Sea Region. The challenges faced in these two paradigms are entirely different in nature and scale. The maritime area is relatively immune from asymmetric risks and threats, and the littoral states already have sufficient means and mechanisms that are needed to deter and, if necessary, to counter those risks that may arise in the future.”²⁹ Pe această baza Turcia s-a opus extinderii misiunii Active Endevour în Marea Neagră, profil operaţional asociat la nivelul proiecţiilor administraţiei Băsescu rolului de nişă pe care NATO şi l-ar asuma pe componenta de securitate energetică şi pentru care diplomaţia a pledat în cadrul summit-ului de la Riga, considerându-se faptul că iniţiativele regionale de tipul operaţiunii Black Sea Harmony sau BLACKSEAFOR reprezintă structuri suficiente şi mai adecvate pentru gestiunea problematicilor de securitate si a riscurilor asimetrice din arealul Mării Negre. Cunoscând toate aceste evaluări, oare cum şi-au imaginat, administraţia Băsescu şi diplomaţia română în ansamblul lor, că vor reuşi să obţina consensul politic în Consiliul Nord Atlantic în condiţiile în care Turcia şi Franţa se opuneau public şi deschis, oricărei iniţiative care ar fi implicat asumarea unui rol operaţional al Alianţei în sectorul securităţii energetice, într-o zonă extrem de sensibilă precum Marea Neagră?

Considerăm, că pe fond, concluziile unui raport prezentat Congresului SUA, în martie 2006, developează consensul existent la nivelul statelor europene legat de rolul pe care NATO ar trebui să şi-l asume pe componenta securităţii energetice: „A NATO role in energy security could prove to be premature. Most EU governments clearly prefer that market forces secure access to energy… Some EU governments also believe that discussion of energy security at NATO sends the wrong signal to other governments, which might assume that the allies are contemplating military action to ensure the flow of oil and gas.”³⁰ Şi în ansamblul lor toate iniţiativele, formatele regionale inventate pentru dezbaterea acestei problematici, includ şi asociază Rusia şi nu se definesc prin politici de sumă zero care lovesc în interesele de securitate ale Moscovei în arealul Mării Negre. Foarte relevant ni se pare răspunsul pe care îl da în cadrul unei dezbateri online gazduite de ziarul Washington Post, prestigiosul analist al Brookings Institution, unul dintre cele mai prestigioase centre de reflecţie din Washington DC, Ivo Daalder la o întrebare legată de proiecţiile administraţiei Băsescu de a implica NATO în securizarea infrastructurii energetice din arealul Marii Negre (de remarcat ca în întrebare se utilizează exact nuanţele şi formulele folosite de însuşi seful diplomaţiei de la Bucureşti la acea dată-Mihai Răzvan Ungureanu legate de propunerea de a implica Alianţa „in ensuring the security of vital energy infrastructure by land and sea, including the safety of port facilities.”) Răspunsul este absolut revelator şi se înscrie în scepticismul asumat şi la nivelul raportului înaintat Congresului SUA legat de precauţia anumitor state ale UE de a nu folosi NATO pentru dezbaterea şi gestionarea problematicii energetice din teama unui semnal eronat dat statelor cu interese senzitive în regiune-acela al contemplării opţiunii securizării militare a input-output-ului energetic în spaţiul Marii Negre: „Any thought of NATO taking on a military role in securing supplies is dangerous folly. In the end, these are political and economic issues (best addressed through a diversification of supply), not military ones.”³¹

   Pe acest fond, al imposibilităţii securizării consensului politic la nivelul Consiliul Nord Atlantic asupra asumării de către NATO a unui rol de nişă în gestiunea problematicii energetice în sensul proiecţiilor asumate public de către administraţia Băsescu, considerăm concluzia prezentată opiniei publice de către preşedintele Traian Băsescu conform căreia NATO îşi asumă textual prin Declaraţia Summit-ului de la Riga „implicarea..în protejarea infrastructurilor energetice (linii mai libere de transport, porturi şi infrastructura in mod direct)”, drept o afirmaţie hazardată ce developează disparitatea, distanţa imensă dintre proiecţiile fantasmagorice ale diplomaţiei noastre şi ceea ce s-a obţinut practic în urma summit-ului de la Riga.

OCTAVIAN MANEA - Masterand în Relaţii Internaţionale, Facultatea de Ştiinţe Politice (Universitatea Bucureşti); licenţiat în Ştiinţe Politice (Universitatea Bucureşti); bursier pentru un semestru la Facul­tatea de Ştiinţe Politice din Bologna.

 sus