România şi Uniunea Europeană

Kosovo, pe drumul către „statutul final”
 

George Surugiu

This article shows up what are the difficulties encountered throughout the process of working out the international status the region of Kosovo as a result of confrontation between the stand points of Belgrade on one side and the ones of the Albanian leadership in Kosovo on the other side. For Belgrade, participating in the negotiations chaired by Martti Ahtisaari constitutes, in line with a real politik outlook, going for the smallest evil if one would compare that with refusing any involvement at all. While the majority of Albanian politicians who stay under pressure of public opinion and language excesses of radical elements, avoid to make any significant compromises to addressing the demands of Serbia and international pressures, and prefer to postpone any firm commitment.

Keywords: Kosovo international status,
international pressures, Albanian politicians, Serbs politicians

 

La 21 mai 2006, 55,53 la sută dintre alegătorii muntenegreni care au participat la referendumul privind independenţa republicii (86,49% dintre alegătorii înregistraţi pe liste) au votat pentru ieşirea din Uniunea Serbia-Muntenegru. Rezultatele referendumului au fost primite, la Podgorica, cu focuri de artificii şi manifestări de bucurie ce au durat toată noaptea. În acest timp, dezamăgirea şi tristeţea îşi făceau loc la Belgrad, unde oficialii sârbi au avut nevoie de aproape două zile pentru a se acomoda cu şocul şi pentru a face declaraţii formale de recunoaştere a rezultatului.

Din păcate pentru sârbi, atmosfera de stupoare amară simţită la Belgrad a doua zi după anunţarea rezultatelor referendumului din Muntenegru are mari şanse să nu rămână unică în amintirea contemporanilor. Două evenimente cu valoare de şoc pentru societatea sârbă se apropie de deznodământ. Unul este legat de cei doi suspecţi de crime de război, foşti lideri ai sârbilor bosniaci (acum doar fugari) - Ratko Mladic şi Radovan Karadzic - ale căror posibilităţi de a se mai sustrage justiţiei Tribunalului Internaţional pentru Fosta Iugoslavie de la Haga scad pe zi ce trece. Al doilea ţine de procesul de negociere a statutului final al provinciei Kosovo, coordonat de Emisarul Special al ONU, finlandezul Martti Ahtisaari, proces care nu merge deloc în direcţia sperată de oficialii de la Belgrad şi, probabil, de numeroşi sârbi, inclusiv aceia care trăiesc în provincia administrată în prezent de Naţiunile Unite.

Momentul în care ne aflăm - decembrie 2006 - oferă o oportunitate unică în a analiza poziţia şi direcţiile de acţiune vizibile şi/sau posibile ale fiecăreia dintre cele trei părţi implicate în negocierile asupra statutului final al provinciei Kosovo¹.

Comunitatea internaţională şi Kosovo, „cartoful fierbinte” din Balcani

În martie 2004, la patru ani de la sfârşitul bombardamentelor NATO care au forţat retragerea trupelor sârbe din Kosovo, tensiunile dintre majoritatea albaneză (aproximativ 80% dintre locuitorii provinciei) şi minorităţi, îndeosebi cea sârbă, au răbufnit în violente lupte de stradă. Kosovarii albanezi, frustraţi ca urmare a lipsei de perspective economice şi radicalizaţi de ritmul lent în care provincia avansa către independenţă, au declanşat un val de violenţe soldat, după trei zile de haos, cu 19 morţi, aproape o mie de răniţi, 30 de biserici ortodoxe sârbeşti şi mai multe sute de case locuite de sârbi şi romi distruse, respectiv peste 4.500 de oameni (majoritatea sârbi şi romi) siliţi să-şi părăsească locuinţele. Dincolo de discuţiile privind caracterul premeditat sau accidental al evenimentelor din martie 2004, rapoartele ulterioare ale organizaţiilor internaţionale active în Kosovo au subliniat nevoia de a accelera procesul de reglementare a statutului final al provinciei, ca o garanţie a prevenirii unor astfel de incidente şi, implicit, a rezolvării finale a conflictului. Recomandarea oficială în acest sens a fost făcută de Emisarul Special al ONU ambasadorul Kai Eide, în al său raport A comprehensive review of the situation in Kosovo (S/2005/635, publicat la 7 octombrie 2005). Raportul lui Eide sublinia că, deşi autorităţile kosovare (predominant albaneze) instalate prin alegeri democratice la Priştina mai au încă multe de făcut în ceea ce priveşte asigurarea standardelor de protecţie a minorităţilor din provincie, începerea discuţiilor pentru statutul final al acesteia nu trebuie să mai întârzie.

La 24 octombrie 2005, Consiliul de Securitate al ONU l-a autorizat pe Secretarul General Kofi Annan să numească un Emisar Special care să supervizeze negocierile privind statutul final al provinciei Kosovo. Emisarul a fost ales în noiembrie acelaşi an în persoana fostului preşedinte al Finlandei, Martti Ahtisaari, care a primit o marjă de manevră destul de ampă din partea statelor care formează aşa-zisul Grup de Contact pentru fosta Iugoslavie (format în 1994): Statele Unite, Marea Britanie, Rusia, Franţa, Germania şi Italia. Practic, Ahtisaari are ca mandat să ghideze negocierile dintre Belgrad şi Priştina către o soluţie finală - ideal, acceptată de ambele părţi - care să salvgardeze stabilitatea regională şi să contribuie la dezvoltare firească, paşnică şi durabilă, a Kosovo-ului şi statelor vecine (incluzând aici Macedonia, Albania şi, desigur, Serbia).

În octombrie 2005, membrii Grupului de Contact au făcut clar tuturor părţilor implicate că odată pornit, negocierile nu vor fi blocate, lucru care pune o serioasă presiune atât asupra sârbilor cât şi asupra albanezilor; în acelaşi timp, marile puteri au subliniat că nu vor accepta decizii unilaterale şi nici folosirea violenţei de către oricare dintre actorii implicaţi în proces. Kosovo, aşa cum va rezulta după încheierea negocierilor, va trebui să aibe un caracter multietnic, în care drepturile minorităţilor sunt respectate la nivelul standardelor europene.

Pentru comunitatea internaţională, priroritatea numărul unu este evitarea unui exod masiv al sârbilor din Kosovo, precum şi a oricăror noi izbucniri de violenţe, care ar compromite procesul de stabilizare a regiunii şi ar radicaliza ambele părţi. În timp ce Belgradul respinge categoric ideea independenţei, sârbii din Kosovo, presaţi inclusiv de comunitatea internaţională să coopereze cu majoritatea albaneză, continuă să acuze condiţiile de viaţă cu care se confruntă, mai ales în enclavele aflate la sud de Ibar, în zona centrală a provinciei. Cât despre albanezii majoritari, opiniile acestora oscilează între declaraţii liniştitoare, majoritatea la timpul viitor, privind multietnicitatea Kosovo-ului, şi respectiv ameninţări voalate cu declararea unilaterală a independenţei şi alungarea „internaţionalilor”.

Planurile Belgradului pentru Kosovo - între ambiţii şi realism

Potrivit analiştilor politici din Balcani, ieşirea Muntenegrului din uniunea cu Serbia poate fi considerată ca având un efect colateral previzibil dar imposibil de împiedicat: înverşunarea oficialilor sârbi în legătură cu dosarul Kosovo. Belgradul a reacţionat cu evident resentiment şi amărăciune la deznodământul referendumului muntenegrean, deşi acceptase procesul politic care, sub supervizarea Uniunii Europene, a dus la rezultatul în cauză. Potrivit experţilor International Crisis Group, „o situaţie haotică se manifestă în cercurile guvernamentale sârbe, ca urmare a dificultăţilor politice şi administrative provocate de independenţa Muntenegrului. Dacă această reacţie poate constitui un indicator, autorităţile belgrădene ar putea intra într-o accentuată stare de confuzie ca urmare a independenţei Kosovo-ului”².

Şocul pe care îl prognozează analiştii ţine de nivelul aşteptărilor induse populaţiei sârbe de cercurile politice de la Belgrad, în ceea ce priveşte rezultatul negocierilor privind viitorul provinciei Kosovo. Practic, în Serbia, a vorbi despre acceptarea independenţei provinciei Kosovo înseamnă sinucidere politică, iar această axiomă nu şi-a pierdut valabilitatea în cei cinci ani de la încetarea bombardamentelor NATO. Dincolo de discursul oficial privind suveranitatea Belgradului asupra întregului teritoriu al Serbiei, impresia multor observatori, jurnalişti şi responsabili implicaţi în probemele regiunii este că, pentru politicienii sârbi, Kosovo reprezintă un subiect folosit mai degrabă ca instrument în luptele politice interne. Viitorul şi problemele sârbilor din Kosovo sunt, cel mai adesea, trecute pe planul al doilea - iar aceasta este o opinie pe care o împărtăşesc, mai mult sau mai puţin vocal, din ce în ce mai mulţi sârbi din provincie.

Pentru Belgrad, participarea la negocierile prezidate de Martti Ahtisaari reprezintă, în perspectiva unei atitudini de tip real politik, alegerea răului cel mai mic, în comparaţie cu refuzul implicării. Inflexibilitatea cu care autorităţile sârbe au respins permanent ieşirea Kosovo-ului din graniţele republicii dă indicii serioase privind speranţele nedeclarate ale Belgradului: fie prevenirea adoptării, la capătul negocierilor, a oricărei noi rezoluţii a Consiliului de Securitate al ONU care ar menţiona independenţa provinciei (rezoluţie care ar înlocui-o, într-o logică normală, pe cea cu numărul 1244 din 1999), fie măcar amânarea şi întârzierea unei astfel de eventualităţi sine die, în speranţa ivirii unor circumstanţe mai favorabile pe plan internaţional.

Până atunci, sloganul Belgradului pare să fie „mai mult decât autonomie, mai puţin decât independenţă” - o formulă destul de vagă, dar care a permis unor oficiali sârbi să propună o serie de concesii, în ultimele săptămâni ale lui 2005. Astfel, după ce preşedintele Boris Tadic a subliniat, la sfârşitul lui septembrie 2005, că Serbia nu poate abandona leagănul poporului său şi nici pe cei o sută de mii de sârbi care mai locuiesc încă în provincie³, ministrul sârb de externe Vuk Draskovic declara unui ziar german, la 15 noiembrie⁴, că atâta vreme cât graniţele actuale ale Serbiei rămân neschimbate, albanezii din Kosovo ar putea primi dreptul de a decide independent cu privire la propriile forţe armate, poliţie, parlament, impozite, precum şi statut de membru cu drepturi depine în majoritatea organismelor internaţionale (inclusiv Fondul Monetar Internaţional) cu excepţia ONU.

O altă propunere a fost făcută de Tadic însuşi la sfîrşitul lui noiembrie 2005, în timpul unei vizite la Moscova. Propunerea viza posibila împărţire a provinciei Kosovo în două entităţi separate pe baze etnice, similar organizării Republicii Bosnia-Herţegovina (în care există Republica Srpska şi Federaţia Croato-Musulmană). Sugestia a fost respinsă vehement de premierul albanez de la Priştina, Bajram Kosumi⁵, care a profitat de ocazie pentru a reafirma pricipiul conform căruia independenţa provinciei faţă de Serbia este în afara oricărei discuţii⁶.

Poziţia Serbiei faţă de statutul final al Kosovo-ului se bazează, în esenţă, pe argumente ce ţin de dreptul internaţional. Astfel, la 25 octombrie 2005, în faţa Consiliului de Securitate al ONU, premierul Vojislav Kostunica afirma că a dezmebra un stat democratic împotriva voinţei sale va crea un caz fără precedent în istoria relaţiilor internaţionale şi a Naţiunilor Unite, afectând principiile ce stau la baza ordinii internaţionale, respectiv inviolabilitatea graniţelor şi suveranitatea tuturor statelor. Observatori externi ai situaţiei din Kosovo atrag însă atenţia că albanezii se pot simţi îndreptăţiţi să pună la îndoială buna-credinţă a Belgradului, câtă vreme suveranitatea acestuia asupra provinciei nu a ţinut seamă, până în 1999, şi de responsabilitatea sa în a-i proteja pe toţi cetăţenii proprii, indiferent de origine etnică.

Poziţia Serbiei rămâne la fel de inflexibilă şi atunci când vine vorba despre posibilele compensaţii de care ar putea beneficia în schimbul unei atitudini conciliatorii. Printre aceste avantaje se detaşează promisiunea unei integrări în Uniunea Europeană on the fast track, însă liderii de la Belgrad s-au simţit destul de confortabil în ceea ce priveşte opinia generală a electoratului sârb pentru a respinge astfel de propuneri. Potrivit unui politician sârb, intervievat de International Crisis Group, doar 100.000 de alegători ar fi motivaţi de perspectiva integrării europene⁷; această perspectivă îi determină pe analiştii think thank-ului sus-menţionat să concluzioneze că „atitudinea şi politica Serbiei faţă de Kosovo se manifestă într-un mediu mult mai pătimaş decât unul în care «bastoanele şi morcovii» comunităţii internaţionale pot avea efect”⁸. Oricum, relaţiile dintre Belgrad şi Bruxelles au intrat într-o nouă fază la 3 mai 2006, când Uniunea a întrerupt negocierile în vederea unui acord de asociere cu Serbia, după ce autorităţile acesteia nu au reuşit să îl aresteze pe Ratko Mladici, inculpat pentru crime de război de către Tribunalul Penal Internaţional pentru Fosta Iugoslavie de la Haga.

Pe lângă dezinteresul şi chiar opoziţia faţă de proiectul integrării europene, electoratul sârb pare să resimtă tot mai puternic oboseala provocată de necontenita discuţie pe seama soartei provinciei Kosovo. Un sondaj de opinie efectuat în Serbia în noiembrie 2005 a arătat că aproape jumătate dintre cei chestionaţi consideră că un Kosovo independent este cel mai probabil rezultat al negocierilor demarate la Viena. Mai mult, doar 21% dintre repondenţi s-au pronunţat pentru o aşa-numită „împiedicare prin luptă a independenţei provinciei”, în timp ce 45% acceptau pierderea acesteia. Cu toate acestea, este de aşteptat ca unii politicieni sârbi să continue să se raporteze la Kosovo prin prima posibilului sprijin popular adus de o poziţie radical-naţionalistă, aşa cum fac, de exemplu, reprezentanţii Partidului Radical Sârb (formaţiune care se bucură în sondaje de aproximativ 40% din simpatiile alegătorilor sârbi⁹).

Priştina - speranţe mari, eforturi puţine

Poziţia oficială a albanezilor din Kosovo a fost expusă cât se poate de clar de noul preşedinte Fatmir Sejdiu, ales de Adunarea Parlamentară după decesul lui Ibrahim Rugova: „Independenţa Kosovo-ului nu este negociabilă. Pentru noi este foarte important ca procesul de obţinere a independenţei să fie unul rapid”¹⁰. Cuvintele lui Sejdiu reflectă convingerea cvasitotalităţii albanezilor¹¹ potrivit căreia anul 2006 este hotărâtor pentru viitorul provinciei. La Priştina, a accepta orice altceva mai puţin decât deplina independenţă înseamnă sinucidere politică. Separarea provinciei de Serbia a ajuns să fie văzută de populaţia albaneză drept o soluţie pentru toate problemele din Kosovo, inclusiv cele economice şi de dezvoltare - lucru pe care oricât de hazardat l-ar considera, puţin reprezentanţi ai comunităţii îndrăznesc să-l contrazică. Lupta politică şi discuţiile în jurul acestui subiect au fost şi continuă să fie atât de importante pentru albanezii kosovari încât acum liderii lor politici nu mai pot da înapoi de teama de a nu fi acuzaţi de trădare. Confruntaţi cu presiunea opiniei publice dar şi cu excesele de limbaj ale elementelor radicale, majoritatea politicienilor albanezi ezită în a face concesii semnificative faţă de cererile Serbiei şi presiunile internaţionale, preferând să amâne angajamentele ferme.

Mulţi dintre liderii albanezi sunt conştienţi de inflexibilitatea electoratului lor în privinţa separarării de Serbia. În ultimii şase ani, acesta a fost subiectul care a dominat masiv discursul politic de la Priştina, sincronizat cu o vizibilă tendinţă de a arunca responsabilitatea pentru eşecuri şi problemele de zi cu zi ale oamenilor fie în curtea Belgradului, fie în cea a comunităţii internaţionale. Sloganul „independenţei” a fost repetat într-atât de mult încât s-a golit de sens, în acelaşi timp în care atributele formale ale acesteia - loc la ONU, ambasade, armată proprie şi sportivi care, la Olimpiade, să poarte tricouri pe care să scrie „KOSOVO” - au intrat în conştiinţa albanezilor drept lucruri fără de care nu pot concepe viitorul. Oamenii politici ştiu, pe de altă parte, că de obţinerea unor astfel de trofee atârnă viitorul lor politic, în condiţiile în care economia şi infrastructura provinciei sunt doar cu puţin mai sus decât nivelul de colaps.

Toate acestea explică limita autoimpusă de liderii albanezi, anume de a nu negocia sub nici-o formă independenţa Kosovo-ului. Ei se aşteaptă ca tratativele coordonate de Marrti Ahtisaari să rezulte mai întâi în recunoaşterea formală a suveranităţii Kosovo-ului, şi abia apoi să abordeze probleme precum descentralizarea şi aranjamentele practice privind protecţia minorităţilor ori accesul la lăcaşurile de cult ortodoxe sârbe. În plus, ideea acordării de puteri sporite autorităţilor locale - recte, şi celor din enclavele sârbeşti - stârneşte nervozitate la Priştina, care se teme de o posibilă divizare a Kosovo-ului pe criterii etnice (propunere deja avansată de Belgrad în noiembrie trecut), după modelul Bosniei-Herţegovina.

Un lucru important, în acest context, ţine de faptul că voinţa politică a albanezilor dinKosovo merge către construirea unui al doilea stat albanez, şi nu către o ipotetică „Albanie Mare”. Există o serie de argumente în acest sens, printre care şi sprijinul redus, la nivelul populaţiei, pentru un proiect de unificare a teritoriilor locuite de albanezi. Acesta este, poate, şi unul dintre puţinele subiecte de dezbatere politică extrase din tradiţia istorică a poporului albanez pe care liderii de la Priştina îşi permit să le dezavueze public¹². Există însă suspiciunea că acest al doilea stat albanez se vrea a fi, neoficial, unul monoetnic. Deşi puţini politicieni albanezi admit deschis o astfel de perspectivă, oamenii de rând sunt mult mai deschişi: 72% dintre albanezii din Kosovo se declară convinşi că „ar fi mai bine dacă, sub auspiciile Comunităţii Internaţionale, noi graniţe are fi stabilite pe teritoriul fostei Iugoslavii astfel încât fiecare naţionalitate să trăiască într-o ţară separată”¹³. Aceasta înclinaţie către un Kosovo etnic-omogen explică, parţial, şi faptul că nu doar sârbii din Kosovo, ci şi celelalte minorităţi din provincie - roma, ashkalia, turci, bosniaci, gorani - se simt ameninţate şi lăsate deoparte politic, posibil vizate de asimilare în următorii ani. Un semnal negativ a fost transmis de Priştina şi atunci când minorităţilor nu le-a fost acordat nici-un loc în delegaţia albaneză la negocierile privind statutul final al provinciei.

În noiembrie 2005, premierul albanez al Kosovo, Bajram Kosumi, a declarat public că sârbii din provincie nu trebuie să plece, viitorul lor fiind mult mai bun aici decât în Serbia, unde ar putea fi consideraţi „cetăţeni de gradul al doilea” şi trataţi ca atare.”¹⁴. Nu a fost nici prima şi nu va fi, cu siguranţă, nici ultima declaraţie conciliatoare a unui lider albanez, adresată sârbilor kosovari. Aceştia din urmă însă, rămân pesimişti şi suspicioşi. Ei acuză faptul că, dincolo de declaraţii, albanezii nu dau nici-o dovadă palpabilă că ar fi interesaţi în mod sincer să găsească o soluţie viabilă pentru perpetuarea existenţei celorlalte grupuri etnice existente în Kosovo. Incapacitatea minorităţii sârbe de a găsi o voce separată de a Belgradului este văzută de albanezi drept o dovadă de permamentă ingerinţă a Serbiei, însă comunitatea majoritară în Kosovo s-a dovedit la rândul ei incapabilă de a oferi motive convingătoare care să-i determine pe sârbii din provincie să-şi ia soarta în mâini.

Lipsa unei strategii pentru acomodarea minorităţii sârbe - cea mai numeroasă¹⁵ - ridică un serios semn de întrebare cu privire la sinceritatea declaraţiilor responsabililor albanezi privind „statul multietnic” pe care afirmă că doresc să îl creeze. Există suspiciunea că albanezii nu fac altceva decât să aştepte ca sârbii să vândă proprietăţile pe care le deţin şi să plece - proces care a luat proporţii până într-atât încâtmai mulţi reprezentanţi ai comunităţii internaţionale s-au văzut nevoiţi să reamintească Priştinei că multietnicitatea Kosovo-ului nu trebuie privită ca o pretenţie a „internaţionalilor”, ci ca însăşi o garanţie pentru menţinerea graniţelor actuale ale provinciei şi refuzul partiţionării acesteia între sârbi şi albanezi.

Cu toate acestea, atitudinea clasei politice de la Priştina continuă să sufere de pe urma lipsei de iniţiativă şi a impresiei că problema independenţei se va rezolva de la sine, poate cu ajutorul Statelor Unite (pe care mulţi albanezi le văd mult mai apropiate decât ţările mari din Uniunea Europeană). Politicienii albanezi nu par să fi înţeles că inflexibilitatea la masa negocierilor (sau cel puţin lipsa de efort creativ în a identifica şi propune soluţi viabile spre dezbatere) este ultimul lucru de care are nevoie echipa de negociatori a lui Ahtisaari, confruntată cu la fel de dura poziţie a Belgradului.

Absenţa compromisului de natură să pună lucrurile în mişcare aduce vânt în pânzele corabiei radicalilor. Astfel, mişcarea „Vetevendosje!” (Auto-determinare) condusă de militantul radical Albin Kurti¹⁶ a reuşit, în ultimii doi ani, să catalizeze în mod vizibil energiile şi emoţiile tinerilor albanezi cu ajutorul unei platforme politice maximaliste şi iluzorii, dar care a reuşit să monopolizeze atenţia mass-media cerând nici mai mult nici mai puţin decât plecarea „internaţionalilor” şi recunoaşterea independenţei Kosovo-ului fără alte negocieri şi pertractări. Gruparea nu s-a sfiit să picteze maşinile UNMIK din faţa sediului Misiunii ONU de la Priştina, la 19 octombrie 2005, cu literele „F” şi „D”, înainte şi respectiv după sigla „UN”, rezultatul („FUND”, „sfârşit” în limba albaneză) sugerând ideea că prezenţa internaţionalilor în provincie a ajuns la capăt¹⁷. Recent, la 8 iunie 2006, aproape o mie de persoane s-au adunat la chemarea grupării „Vetevendosje!” în faţa cartierului general al UNMIK de la Priştina, pentru a cere plecarea administraţiei internaţionale din Kosovo, acuzată că „face rău” provinciei. Manifestarea a luat sfârşit a doua zi, când poliţia locală a dispersat manfestanţii, arestând mai multe persoane, eliberate după câteva zile¹⁸.

Indiferent cât de slabă ar fi priza la public a unor astfel de manifestări, un lucru este sigur: tensiunile şi frustrările populaţiei albaneze din Kosovo nu vor scădea sub limita de avarie câtă vreme politicienii de la Priştina nu vor obţine ceea ce ei văd ca „rezultatul minimal” al negocierilor de la Viena: anularea suveranităţii Serbiei asupra provinciei. Iar pentru a obţine aşa ceva, negociatorii albanezi vor trebui să cadă la învoială cu partea sârbă în privinţa a cel puţin trei chestiuni fundamentale: i) sistemul de includere şi reprezentare a minorităţilor în administraţia centrală şi mai ales în domenii-cheie precum cultura şi învăţământul (în care Serbia ar trebui să primească dreptul de a se implica); ii) descentralizarea administraţiei astfel încât comunităţile locuite de sârbi în Kosovo să abandoneze „starea de asediu” în care se găsesc acum şi să poată să se gospodărească în interesul cetăţenilor lor; iii) negocierea cu Biserica Ortodoxă Sârbă a unui mecanism care să asigure protecţia mănăstirilor, bisericilor şi siturilor religioase din provincie, în beneficiul patrimoniului cultural internaţional şi al tuturor comunităţilor din Kosovo. Reglementarea acestor trei probleme va deschide calea spre discuţia finală, aceea asupra statutului viitor al provinciei. Însă responsabilitatea orientării negocierilor către găsirea unei soluţii durabile, indiferent de costurile ei diplomatice de moment, va continua să fie împărţită între toţi cei implicaţi: sârbi, albanezi şi, nu în ultimul rând, repezentanţii comunităţii internaţionale.

George Surugiu - Cadru didactic asociat la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti.

 sus