România şi Uniunea Europeană

Jurnalism european. Corespondenţi români la Bruxelles
 

LIANA IONESCU

The present study, based on the research carried out with the Adequate Information Management in Europe (AIM) Project, provides an important perspective on the factors influencing the type of news media coverage the European Union receives. The news being produced in terms of quality, depth and variety is dependent on a wide variety of factors, evident in the interview materials, as following: Media Organisations’ Commitment and Interest in European Union Affairs, Experience and Resources of Press Corps, Relationships with Home Newsrooms and Perceptions of Audience Needs, Relationships with the Sources, The Sophisticated Information Planning and News Management of the European Commission. The analysis of the nine interviews with the Romanian correspondents in Brussels draws some initial conclusions on the communication environment in Brussels, highlights certain trends in reporting, and assesses the development of a „European journalism”.

Keywords: European journalism,
mass media and public opinion

 

Introducere

Uniunea Europeană, organizarea, supranaţională şi multinaţională, a Europei este un proiect extrem de amplu, care angajează energiile naţionale ale celor (acum) 27 de ţări. Pe de altă parte, conform sondajelor de opinie, majoritatea cetăţenilor din ţările membre ale Uniunii nu par foarte interesaţi de problematica Uniunii Europene.¹ Tot sondajele de opinie relevă realităţi descuranjante sub acest aspect: în urmă cu doi ani, doar 7% dintre intervievaţi se considerau atât cetăţeni ai ţării lor, cât şi cetăţeni europeni, şi numai 4% îşi vedeau viitorul ca fiind, în primul rând, cetăţeni europeni.² Un sondaj din 2006 relevă: cunoaşterea şi înţelegerea modului de funcţionare a instituţiilor europene şi a rolului acestora în rândul cetăţenilor ţărilor membre ale UE este cvasinulă.³

Mass media neglijează, în general, şi ea, problematica UE: numărul relatărilor despre UE este încă scăzut în toate ţările membre, iar acoperirea temelor UE este adesea lipsită de detalii şi de profunzime.⁴

Absenţa dezbaterii publice şi a informării privind problematica UE este descrisă ca un fenomen structural şi ca un serios deficit de comunicare şi de politici în domeniu. Analizele ştiinţifice privind cauzele acestui deficit de comunicare structural sunt subsumate perspectivelor teoretice privind sfera publică europeană. Nu este însă clar dacă proasta funcţionare sau chiar inexistenţa unei sfere publice europene este cauzată de un deficit democratic sau dacă deficitul democratic este rezultatul absenţei unei sfere publice europene. Dezbaterea publică din ţările care au organizat referendumuri privind Constituţia Europeană în 2005 arată că existenţa unei sfere publice europene şi şansele de participare democratică sunt dependente reciproc.

Rolul central al mass media în crearea unei părţi importante a realităţii europene cotidiene, în măsură să-i facă pe „cetăţenii din Europa” să se simtă „cetăţeni europeni”, este dincolo de orice îndoială. Numeroase cercetări acreditează acest rol.⁵ Mai mult, se consideră că mass media nu doar informează publicul despre UE, ci este şi un element al controlului public necesar asupra puterii. Funcţionarea mass mediei este, de aceea, importantă pentru politicile europene şi pentru aducerea Europei mai aproape de cetăţean.

Care sunt însă structurile şi mecanismele ce asigură circulaţia informaţiei europene prin mass media? Pe ce criterii este selectată şi cum devine ştire o informaţie privind UE? Ce rol joacă audienţa şi aşteptările pieţei? Dar dinamicile naţionale şi culturile profesionale jurnalistice? Ce influenţă exercită instituţiile europene asupra procesului de selecţie şi transformare a unei informaţii în ştire? Sunt numai câteva din aspectele pe care şi-a propus să le clarifice un amplu proiect european de cercetare academică, Adequate Information Management in Europe (AIM), derulat pe parcursul a trei ani (2004-2007), ca parte a Programului-Cadru 6 al Comisiei Europene „Cetăţenii şi guvernarea într-o societate bazată pe cunoaştere”. Proiectul AIM este coordonat de Institutul Erich Brost, din Dortmund (Germania), şi realizat de un consorţiu de universităţi şi institute de cercetare din 11 ţări europene: Belgia, Estonia, Finlanda, Franţa, Germania, Irlanda, Italia, Lituania, Norvegia, Marea Britanie şi Romania, reprezentată prin Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, Universitatea din Bucureşti. Studiul de faţă foloseşte o parte din rezultatele cercetării desfăşurate în cadrul proiectului AIM, la obţinerea cărora autoarea a contribuit în mod direct.

Conceptul central al cercetării este cel de „management al ştirilor”. Acesta trebuie înţeles nu în sens tradiţional, unidirecţional, ca strategie de PR sau campanie politică, ci multidirecţional, ca procese de management şi de producţie a ştirilor, desfăşurate de jurnalişti şi de purtători de cuvânt ai instituţiilor europene, care acţionează, împreună, într-un mediu de standarde profesionale, aşteptări reciproce şi rutine de lucru. Această abordare presupune concentrarea pe aspectele factuale ale structurilor şi proceselor de lucru de la Bruxelles, considerat ca loc/spaţiu de producere a ştirilor. Rapoartele iniţiale, bazate pe cercetări de teren, prezintă, în primă instanţă, reconstrucţia activităţii zilnice a managementului ştirilor, din perspectiva tuturor actorilor implicaţi: instituţiile UE, organizaţii de media, corespondenţi de presă. Este o perspectivă nouă de analiză în câmpul cercetării, prin care se încearcă mai întâi înţelegerea proceselor şi practicilor cotidiene, apoi angajarea într-o interpretare generală şi în construirea teoriei.

Studiile efectuate la Bruxelles au fost precedate de o primă etapă a cercetării, referitoare la managementul ştirilor privind UE în redacţiile din ţările participante la proiect.⁶

 

Repere metodologice

Bruxelles, ca locaţie de presă, diferă de alte asemenea locuri din mai multe puncte de vedere, relevate în literatura de specialitate.⁷ O primă trăsătură definitorie este că la Bruxelles există un „cartier european”: instituţii ale UE, ca şi multe alte organizaţii, grupuri de lobby, jurnalişti îşi au birourile în zona clădirii Berlaymont (sediul Comisiei Europene). Politicieni, anagajţi civili, lobbyşti, jurnalişti se întâlnesc acolo pentru scopuri profesionale şi private. Corespondenţi şi purtători de cuvânt se întâlnesc, şi ei, cu regularitate în timpul briefing-ului de la amiază al Comisiei Europene, care pentru mulţi dintre ei este un ritual sau un punct central de interes. În fiecare zi la prânz, între 50 şi 200 de jurnalişti se reunesc în sala de presă pentru a asculta declaraţiile purtătorilor de cuvânt despre activităţile prezente şi viitoare ale Comisiei şi pentru a pune întrebări. Cum toţi acei oameni care lucrează profesionist cu temele UE locuiesc acelaşi spaţiu, Bruxelles este adesea considerat ca un „microcosmos” populat de „europeni”.⁸

Interviurile relevă opiniile acestor „europeni” despre propria activitate zilnică, despre modul în care răspund aşteptărilor redacţiilor şi ale audienţei, despre cum interacţionează cu actorii UE şi cu sursele, şi în final, despre identitatea europeană şi sfera publică europeană. Ele au fost realizate în martie/aprilie 2006, echipa de cercetători intervievând în total 142 de corespondenţi din cele 11 ţări participante la proiect, 14 (din 24) purtători de cuvânt ai Comisiei Europene, precum şi purtători de cuvânt ai reprezentanţelor UE în ţările participante la proiect şi purtători de cuvânt/diplomaţi ai reprezentanţelor ţărilor respective la UE. Analizele interviurilor au fost publicate de curând în AIM Research Consortium (ed.).⁹

Scopul principal al acestei etape a cercetării fiind acela de a configura opiniile personale ale corespondenţilor şi ale purtătorilor de cuvânt asupra proceselor de management al ştirilor şi al informării la nivelul instituţiilor europene, ca şi experienţa lor în acoperirea problematicii UE, s-a recurs la o metodologie specifică studiului calitativ: interviul provocat şi observaţia directă. Aşa cum arată D. Silverman¹⁰ „Autenticitatea, mai degrabă decât certitudinea este tema cercetării calitative”. Cum scopul a fost de a dobândi o înţelegere autentică a experienţelor persoanelor implicate, s-a recurs la întrebări deschise, semistructurate pe baza unui ghid comun. Interviul semistructurat asigură cercetării un coeficient de siguranţă suficient de mare, întrucât repondentul trebuie să se exprime în limitele unor anumite rigori, şi, totodată, o necesară ancorare în datele concrete. Pe de altă parte, cercetătorul beneficiază de o anumită autonomie, având libertatea de a schimba ordinea întrebărilor din ghidul de intervievare, de a furniza explicaţii pe marginea unor întrebări, de a solicita, în unele cazuri, răspunsuri mai ample. Această flexibilitate generează o atmosferă favorabilă comunicării deschise şi nedistorsionate, încurajând repondentul să împărtăşească experienţe, percepţii, opinii şi să formuleze sugestii.¹¹

Interviurile au fost realizate faţă-în-faţă, înregistrate audio şi apoi transcrise. Fiecare interviu a durat aproximativ o oră, jurnaliştii arătându-se, în general, deschişi şi dispuşi să împărtăşească din experienţa lor de corespondent la Bruxelles.

Ghidul de interviu a fost structurat pe următoarele direcţii:
• Profilul profesional al corespondentului (studii, carieră, experienţă).
• Procesul de socializare profesională la Bruxelles şi specificul acestei locaţii de presă.
• Organizarea activităţii de acoperire a problematicii UE şi relaţiile cu redacţia din ţară.
• Criteriile de selectare a ştirilor şi rolul audienţei în acest proces.
• Sursele de informare folosite de corespondent, evaluarea rolului acestora, modalităţi de îmbunătăţire a comunicării realizate de Comisia Europeană.
• Valorile împărtăşite de jurnaliştii specializaţi pe problematica UE. Rolul jurnaliştilor în procesul de integrare europeană, de conştientizare a existenţei unei identităţi europene şi în constituirea unui spaţiu public european.

Interviurile au fost completate cu observaţiile directe făcute de cercetători la conferinţele de presă de la amiază (midday briefing), de la sediul Comisiei Europene. Scopul observaţiilor a fost de a vedea cum decurge procesul elaborării ştirilor în mediul în care corespondenţii îşi desfăşoară activitatea, în ce măsură midday briefing influenţează agenda corespondenţilor, ce informaţii trezesc interesul jurnaliştilor şi ce informaţii sunt ignorate, care sunt modalităţiloe de comunicare ale Comisiei şi cum interacţionează purtătorii de cuvânt şi jurnaliştii.

Profilul profesional al corespondenţilor români

Din cei 142 de jurnalişti intervievaţi, nouă sunt corespondenţi pentru media din România. Un număr mai mare de intervievaţi au avut: Germania-50, Italia-20, Spania-13, Marea Britanie-12, Franţa-10. Un număr mai mic decât România au avut: Finlanda şi Norvegia-câte 7, Irlanda-6, Lituania-3, Estonia-2.

Numărul jurnaliştilor acreditaţi anual - temporar sau permanent - la instituţiile europene de la Bruxelles a sporit în ultimii ani, odată cu extinderea Uniunii Europene, dar şi cu creşterea semnificativă a importanţei construcţiei europene (Raeymaeckers, K., Cosijn, L., 2006). Comisia Europeană face publică anual lista jurnaliştilor acreditaţi. De exemplu, în 2004 au fost acreditaţi la instituţiile UE 1012 jurnalişti, între care 775 din ţările membre ale UE. În acelaşi an, în sălile de presă ale instituţiilor UE erau reprezentate 65 de naţionalităţi. Cei mai mulţi corespondenţi erau germani-131, englezi-97, belgieni-90, italieni-65, francezi-56, spanioli-64. Lor li s-au adăgat jurnalişti din ţări care nu fac parte din spaţiul UE: americani-43, elveţieni-32, japonezi- 23, turci, chinezi etc.¹²

În 2006, la Comisia Europeană au fost acreditaţi 1147 de jurnalişti. 11 dintre ei figurau ca jurnalişti acreditaţi permanent pentru mass media din România. Doar puţini erau/sunt trimişi de redacţiile din ţară. Cei mai mulţi au job-uri la Bruxelles, chiar cariere de succes, de obicei în mass media de prestigiu, şi trimit corespondenţe pe baza unor înţelegeri (contracte) cu redacţiile. Pe lângă cei 11, există jurnalişti acreditaţi pentru alte media decât cele româneşti, dar care colaborează cu redacţii din ţară.

În total, pot fi consideraţi corespondenţi permanenţi la Bruxelles (şi) pentru mass media în limba română 13 jurnalişti, dintre care nouă au acceptat să fie intervievaţi în cadrul proiectului AIM: Magdalena Anghel (TVR), Daniela Filipescu (cotidianul „Adevărul”), Mihaela Gherghişan (RFI Romania), Gabriela Langada (Radio România Actualităţi), Dan Luca (cotidianul „Adevărul de Cluj”), Oana Lungescu (BBC), Sonia Rusu (TVR), Dana Spinanţ (la momentul intervievării, PROTV), Dragoş Tăbăran (TVR). Lor li se cuvin mulţumiri pentru interesul manifestat şi pentru răspunsurile detaliate şi utile cercetării.

Majoritatea corespondenţilor intervievaţi sunt tineri, au studii universitare şi competenţe în domeniul problematicii UE şi lucrează în calitate de corespondenţi străini de mai mulţi ani. Şapte dintre intervievaţi lucrează în domeniul audiovizual - patru pentru televiziune şi trei pentru radio-, iar doi în domeniul presei scrise. Nici unul nu lucrează pentru o agenţie de presă din România. Această dispunere preferenţială pentru audiovizual diferă de configuraţia generală, pe tipuri de media, a totalităţii jurnaliştilor acreditaţi la Bruxelles: aproape jumătate dintre corespondenţi, 48,8%, sunt jurnalişti pentru presa scrisă; 26,3% lucrează pentru audiovizual; 22,4% - pentru agenţii de presă; 2,4% -pentru media pe internet. (European Commission, 2004). Opţiunea organizaţiilor de media din România de a avea corespondenţi mai ales pentru audiovizual se pliază, însă, pe o realitate evidenţiată, an de an, de Eurobarometru, şi anume că televiziunea este principala media de informare a cetăţenilor despre problematica UE.¹³

Corespondenţii pentru televiziune lucrează: trei - pentru televiziunea publică şi unul - pentru o televiziune comercială. De precizat că cei trei reporteri ai televiziunii publice nu se află concomitent la Bruxelles, ci, câte unul, prin rotaţie la fiecare trei luni. Sistemul rotaţiei a fost introdus în 2006, anterior televiziunea publică având un singur corespondent permanent. Dintre cei trei corespondenţi pentru radio, unul lucrează pentru radioul public, unul pentru un post comercial, iar corespondentul BBC World Service realizează corespondenţe şi pentruBBC Romanian Service. Cei doi corespondenţii pentru presa scrisă lucrează: pentru un cotidian naţional şi pentru un cotidian regional.

Corespondenţii români nu acoperă doar problematica UE, ci şi a NATO, iar doi dintre ei, relaţia bilaterală Germania-România (radioul public) şi Belgia-România (televiziunea publică). În timp ce problematica UE este acoperită cu regularitate, subiectele legate de NATO şi cele de politică a unor ţări europene sunt tratate punctual, atunci când apare ceva important.

Dintre cei nouă corespondenţi, numai patru sunt delegaţi de redacţiile din ţară, între care trei lucrează, cum am arătat deja, prin rotaţie. Practic, potrivit cercetării, România are la Bruxelles doi corespondenţi permanenţi delegaţi de media din ţară: unul al radioului public şi unul al televiziunii publice. Ceilalţi cinci corespondenţi intervievaţi sunt fie freelanceri, fie angajaţi ai altor organizaţii media decât cele din România (Dana Spinanţ, redactor şef al săptămânalului „European Voice”, Dan Luca, director PR la EurActiv.com).

Din acest sistem de lucru decurg avantaje şi dezavantaje privind acoperirea problematicii UE pentru România. Avantajele ţin mai ales de faptul că jurnaliştii stabiliţi în Bruxelles, fiind profesionişti de succes şi reprezentând instituţii media de prestigiu, sunt foarte bine informaţi, au o reţea de contacte bine pusă la punct, obţin mai uşor declaraţii, interviuri de la înalţi oficiali ai UE. Un alt avantaj ar fi că spiritul de competiţie este mai accentuat între jurnaliştii care lucrează mai degrabă ca individualităţi, decât ca membri ai unei echipe. Iar competiţia face ca ştirile să nu fie atât de „şablonizate”. Dezavantajul major este, aşa cum au subliniat unii dintre intervievaţi, că România nu are la Bruxelles un grup de presă naţional, ai cărui membri să interacţioneze şi să fi fost un factor de influenţă pentru România în perioada de preaderare la UE. Cu privire la rolul activ pe care corespondenţii îl pot avea în procesul de aderare la UE, doi dintre intervievaţi au citat modelul Poloniei, ţară comparabilă ca mărime cu România, care în perioada negocierilor de aderare a avut la Bruxelles o echipă numeroasă şi foarte activă de jurnalişti. „Aceştia au influenţat chiar, în anumite momente, cursul negocierilor şi evoluţia procesului de extindere a UE” (O.L).

Motivul esenţial al absenţei unui corp de presă închegat ţine de costurile ridicate necesare întreţinerii unui corespondent la Bruxelles. Un alt motiv de natură economică este permanenta preocupare a mass media de sporire a audienţei, lucru mai greu de realizat cu subiecte în general abstracte şi mai puţin populare, cum sunt cele privind UE. Unul dintre intervievaţi este însă de părere că, dincolo de considerentele economice, politica redacţională a instituţiilor media din România este marcată, în general, de un dezinteres faţă de problematica UE, materializat în fraze de tipul: „Bruxelles e departe, ce ne interesează pe noi, şi, oricum, tot intrăm în UE, ce ne trebuie la Bruxelles un jurnalist specializat, cu relaţii etc., etc.”

Priorităţi şi valori ale agendei europene în media din România

Producerea ştirilor privind UE, în termeni de calitate, profunzime, varietate depinde de o multitudine de factori. De mare importanţă este agenda naţională, care, aşa cum rezultă din interviuri, dictează, agenda ştirilor pe teme europene, stabileşte priorităţile, valorile care determină ca o informaţie să fie considerată adecvată pentru România. Toţi corespondenţii români intervievaţi au afirmat că prioritatea absolută în materie de ştire de la UE sunt informaţiile – iniţiative, luări de poziţii, decizii, declaraţii, rapoarte - care se referă la România sau au consecinţe directe în plan naţional. Interesul naţional dă valoare ştirii şi structurează agenda. O corespondentă pentru TVR susţine că acesta este criteriul sigur de „vindere” a ştirii: „Dacă subiectul priveşte România, este exclus să nu fie acceptat în redacţie”(S.R.).

Decupajul naţional este impus atât de factori din interiorul media (organizaţionali şi individuali), cât şi de factori extra-media: politici, sociali, economici, culturali. În primul caz, interesele editoriale invocă aşteptările audienţei, care ar merge, exclusiv, în direcţia ştirilor care implică România. Din a doua categorie de factori, cei politici, demersurile privind aderarea României la UE erau în momentul efectuării cercetării, prioritatea naţională în stabilirea agendei. Alături de contextul politic naţional, agenda ştirilor mai poate fi influenţată de interesul social faţă de unele teme discutate la Bruxelles: decizii, legi, norme la care România trebuie să se alinieze şi care vor afecta categorii largi de oameni. Este vorba, în special despre măsuri care vor schimba practici, obiceiuri în probleme concrete, cum ar fi: tăierea porcului sub anestezie, dezinfectarea ugerului vacii înainte de mulgere, etichetarea produselor alimentare.

Unul dintre criteriile care intervin în procesul de selectare a ştirilor este reducerea incertitudinii din sistemul public.¹⁴ În cazul ştirii pe teme europene adecvate contextului românesc, incertitudinea se referea în momentul realizării cercetării la aderarea României la UE şi la data aderării. „Scrii despre steguleţele roşii pe care le mai are România şi ştirea intră sigur” (corespondent pentru presa scrisă). Referindu-se la acelaşi criteriu de selectare a ştirilor, corespondenta pentru televiziunea comercială a remarcat o relativă schimbare în cerinţele redacţiei sale, chiar dacă, în esenţă, exigenţe privind acoperirea problematicii respective rămân aceleaşi: „Până de curând, treceau mai ales ştirile negative legate de pregătirea României pentru aderare: rapoartele negative, declaraţiile negative, criticile, dar în ultimul timp, situaţia s-a mai echilibrat. Rămâne însă o predispoziţie pentru critici şi pentru senzaţionalul unei ştiri, în dauna informaţiei care ar putea fi utilă şi interesantă pentru omul de rând”(D.S.).

În structurarea agendei, proximitatea, înţeleasă nu atât spaţial, cât simbolic¹⁵, este un alt criteriu operaţional. O problematică relativ îndepărtată, cum era cea privind Europa, a devenit, o dată cu Uniunea Europeană apropiată românilor. În acest sens, majoritatea intervievaţilor ne-a mărturisit preocuparea de a apropria această problematică, de a o „umaniza”, de a prezenta informaţia prin prisma consecinţelor economice, dar şi a felului în care o decizie sau lege adoptată la Bruxelles va afecta viaţa de zi cu zi a cetăţenilor. De exemplu, în perioada când a fost făcută cercetarea de teren, Comisia Europeană a dezbătut teme cum ar fi: tarifele ridicate de roaming la telefonia mobilă, introducerea permisului european de conducere a maşinii, norme privind transportatorii pe drumuri europene. Aceste teme au fost primite cu interes şi în media din România.

Referindu-se la criteriile de selectare a temelor, o corespondentă a semnalat diferenţa semnificativă dintre interesant şi important. „Există ştiri şi informaţii care sunt importante, decizii ale UE, dar care au un aer arid sau neatractiv pentru omul de rând. Redacţia admite că ele sunt importante, dar îmi semnalează că nu sunt interesante. Deci, din acest motiv, nu vor trece” (D.S).

Când sunt prezentate teme care nu se referă strict la România, ele privesc mai ales controverse, conflicte, crize care au loc în interiorul Uniunii. Definiţia dominantă a valorii de ştire devine : ştiri „fierbinţi”, crize, scandaluri. „Cum intervine o declaraţie care inflamează spiritele, telespectatorul este mai interesat” (S.R.). Dar chiar şi în aceste cazuri, interesul redacţiilor este limitat. O altă corespondentă pentru televiziunea publică şi-a amintit de încercarea - eşuată- de a convinge redacţia de importanţa dezbaterilor privind bugetul Uniunii, de la sfârşitul anului trecut. Dezbaterile, aprinse, ar fi oferit o imagine despre implicarea concretă pe care fiecare stat membru este dispus să o aibă în construcţia europeană, despre poziţiile faţă de cuantumul ajutoarelor pentru noii veniţi şi în fiecare zi ar fi fost ceva de dat pe această temă. Editorul şef i-a spus însă jurnalistei: „Ne-am săturat de problema asta cu bugetul. Lasă-i să se certe, şi când s-or înţelege, atunci să dai ştirea” (M.A.).

Noutatea este, şi în cazul informaţiei europene, un criteriu esenţial de ştire. Noutate şi, dacă se poate, exclusivitate. „Aceleaşi criterii care acoperă relatarea cu ştiri în general, interne şi externe, se aplică şi Bruxelles-ului”, afirmă o corespondentă pentru televiziune. Proeminenţa este un alt criteriu important de ştire. „Pentru a da greutate ştirii şi a o publica cu succes pe prima pagină a ziarului este nevoie ca informaţia să fie însoţită de poziţia unui oficial european cu nume important”, spune o corespondentă pentru presa scrisă. Pentru o corespondentă a televiziunii publice, lucrurile sunt şi mai clare: „Dacă am o declaraţie cu imagine a Comisarului Olli Rehn, în momentul acela subiectul este ca şi vândut. Chiar dacă informaţia nu este cu totul nouă” (M.A.). Agenda ştirilor europene se structurează şi în funcţie de concreteţea, evenimenţialitatea informaţiei. Redacţiile cer şi publicul aşteaptă ştiri orientate pe eveniment, şi nu pe conţinuturi, pe background-uri, pe dezbateri ample, pe legi care se vor implementa în 10-20 de ani. Acoperirea problematicii europene devine factuală: ştiri simple, la obiect, cu impact pe termen scurt.

Toate aceste criterii care structurează agenda europeană în media din România determină, prin interacţiunea cu cele două mecanisme de producere a ştirii- organizaţiile de media şi sursele de informare – standarde şi reguli profesionale specifice, proceduri de rutină în selectarea informaţiilor şi fabricarea ştirilor privind Uniunea Europeană.

Interacţiunea cu redacţia. Aşteptările audienţei.

Un alt factor important care influenţează producerea ştirilor privind UE sunt considerentele de ordin editorial-organizatoric din cadrul instituţiilor de media şi, implicit, aşteptările, estimate, ale audienţei. Interviurile au pus în evidenţă că, pentru un corespondent la Bruxelles, cea mai mare constrângere ţine de eforturile zilnice de a convinge redacţia de importanţa subiectului propus. O expresie a conflictului clasic relevat de studiile de specialitate, dintre jurnalistul de teren (field journalist) şi jurnalistul de birou (desk journalist), sau jurnalistul în picioare (debout) şi jurnalistul de birou (assis).¹⁶

În general, jurnaliştii s-au plâns de interesul scăzut pe care îl au redacţii şi în rândul audienţei ştirile despre UE. Pretutindeni, nu numai în România, ştirea de la Bruxelles se „vinde” greu. Prea „rece”, „tehnică” şi „instituţională”, ea nu se încadrează în concepţiile despre valoarea de ştire care prevalează în instituţiile de media şi care urmăresc să atragă un public cât mai larg posibil.¹⁷

Iată cum prezintă o jurnalistă oferta-standard: „Vorbim despre instituţii, bărbaţi în costume negre sau gri, care discută despre lucruri abstracte şi iau decizii care se aplică, adesea, în luni şi ani. Deci, discutăm despre ceea ce se numeşte proces. Nu sunt lucruri spectaculoase, în general. Sunt paşi mici, care se fac într-o anumită direcţie. Astea nu sunt lucruri uşor de vândut într-un peisaj mediatic care devine tot mai obsedat de spectaculos” (O.L.).

Unii corespondenţi, cu excepţia celor ai televiziunii publice, au semnalat absenţa unei politici redacţionale clare, coerente de tratare a temelor privind Uniunea Europeană. Chiar dacă, spun ei, în ultima vreme s-au făcut unele progrese sub aspect cantitativ, se merge încă prea mult pe eveniment şi prea puţin pe educarea cetăţenilor pentru a deveni cetăţeni europeni.

Spaţiul (sau timpul) alocat temelor privind UE este considerat ca insuficient, mai mulţi jurnalişti evidenţiind dezechilibrul dintre spaţiul/timpul afectat ştirilor interne şi cel afectat ştirilor externe. „Ponderea informaţiei europene este diminuată din cauza unei reflectări la maximum a actualităţii interne. Nu pentru că actualitatea internă ar fi întotdeauna importantă, dar există acea tendinţă, sau prejudecată, că internul prevalează, chiar dacă acel intern se repetă de cinci ori pe zi, la fiecare emisiune informativă” (G.L.).

Concentrarea maximă a informaţiei este un alt factor de constrângere editorială pentru corespondentul la Bruxelles. În special jurnaliştii din audiovizual s-au plâns de faptul că este greu să vorbeşti într-un minut sau un minut şi jumătate despre o problemă complexă, şi să te faci şi înţeles. „Din păcate, la noi se merge pe pastiluţe: un minut şi ceva, în care trebuie să mai intre şi sincroane. Ar trebui să se mai umble la acest aspect şi să se înveţe de la alţii. De exemplu, la BBC, jurnalul de ştiri are 10-12 subiecte, care sunt disecate pe toate părţile şi omul înţelege la sfârşit. La noi se dau multe subiecte, poate sunt peste 20 în jurnal, dar sunt superficial tratate. Asta este boala de care suferă televiziunile în România. Există teama că plictisim publicul” (M.A). O consecinţă a concentrării informaţiei este aceea că declaraţiile (statements) reprezintă modul cel mai frecvent de a transmite informaţia europeană, iar genurile jurnalistice precumpănitoare sunt ştirea, relatarea şi uneori interviul. Foarte puţine comentarii şi analize. Jurnaliştii intervievaţi sunt de părere că informaţiile singure nu sunt suficiente pentru ca o problemă să fie înţeleasă sau pentru a crea, în rândul cetăţenilor, opinii, convingeri, atitudini pro-europene. Totodată ei consideră că ar trebui mai mult antrenaţi, de redacţii, în realizarea de analize şi comentarii, dat fiind că ei se află în miezul problemelor.

   Audienţa constituie un important un factor constrângător, care-l determină pe jurnalist să se adapteze în permanenţă aşteptărilor publicului. Confruntat cu publicul ca „arbitru” al succesului unui subiect, corespondentul la Bruxelles trebuie să ţină seama, pe de o parte, de dificultatea receptării temelor europene, iar pe de alta, de nivelul relativ scăzut de cunoaştere a acestor teme în rândul audienţei. În realizarea ştirilor, toţi corespondenţii au în vedere nivelul de cunoaştere al audienţei: „Întotdeauna când redactez un subiect, mă gândesc la nişte personaje standard din oraşul respectiv. Mă gândesc cum priveşte articolul un profesor universitar, un muncitor care cumpără eventual ziarul şi e tentat să citească politică, un student. Trebuie să «vizualizezi » omul de rând care ia publicaţia, un director de companie care răsfoieşte pentru 5-10 minute cotidianul respectiv” (D.L.). În aceste condiţii, modalităţile de procesare a informaţiei vizează, în primul rând, inteligibilitatea şi accesibilitatea. Iar modul cel mai sigur ca mesajul să ajungă la audienţă este de a prezenta consecinţele practice ale unei decizii asupra omului de rând.

Gradul de autonomie în selectarea şi impunerea subiectelor depinde de experienţa şi de vechimea în serviciu a fiecărui corespondent. Decizia finală de a publica sau difuza o ştire aparţine exclusiv editorului şef sau producătorului jurnalului, întrucât se consideră că acesta are o viziune globală asupra ziarului/jurnalului de ştiri şi cunoaşte cel mai bine interesele şi aşteptările audienţei. După negocieri asupra unui subiect cu factorii de decizie din redacţiile din ţară, se ajunge la un consens între corespondent şi editorul din ţară. Adesea, consensul are la bază criterii de selecţie a ştirilor cum ar fi: proximitatea, personalizarea, conflictul, informaţia negativă. Uneori conflictul între ceea ce corespondentul consideră ca fiind important şi ceea ce redacţia din ţară consideră că este important pentru audienţă este ireconciliabil, şi atunci ştirea un intră.

Relaţia cu sursele. Politica de comunicare a UE

În procesul procurării, selectării, organizării şi semnificării informaţiei, punctul de răscruce se află în relaţia dintre jurnalist şi sursele de informare Specificul Bruxelles-ului este acela că sursele oficiale, autorizate, credibile oferă informaţii din abundenţă şi sunt consultate de toţi corespondenţii, indiferent câtă informaţie valorifică, până la urmă. Confruntat cu un surplus de „materie primă”, corespondentul are de făcut faţă dificultăţilor legate de selectarea informaţiei, mai degrabă decât de căutarea ei. Pentru majoritatea corespondenţilor, timpul de selecţie a informaţiei este, sub acest aspect, principala constrângere.

Selectarea informaţiei este îngreunată de complexitatea sferei politice europene, ca şi din mecanismul de funcţionare a instituţiilor europene: structuri instituţionale complexe, procese decizionale complicate. Acoperirea corectă a informaţiei europene, reclamă, în opinia jurnaliştilor intervievaţi, cunoaşterea temeinică şi înţelegerea mecanismelor de funcţionare şi de decizie ale UE. De aceea, ei sunt de părere că familiarizarea cu mediul politic, instituţional, jurnalistic de la Bruxelles durează între şase luni şi un an. „Trebuie să înţelegi un sistem şi să-ţi faci loc în acest sistem. Contează foarte mult să înţelegi mecanismul, să înţelegi de unde poţi să culegi informaţia şi, după aceea, să înţelegi ce informaţie îţi este utilă” (D.L.).

Aproape la fel de importantă ca buna cunoaştere a problematicii UE, este, în opinia intervievaţilor, cunoaşterea persoanelor care îţi oferă acces la informaţie. Selectarea unei reţele de contacte relevante, înţelegând prin aceasta oameni care să îţi ofere informaţia atunci când ai nevoie, care să îţi explice ceva atunci când soliciţi, care să aibă încredere în tine, este pentru jurnalist un obiectiv foarte important. „Nu contează atât de mult ce ştii, cât pe cine poţi să accesezi să-ţi dea knowledge-ul despre un anumit subiect” (D.L.).

Corespondentul la Bruxelles se confruntă cu problema tradiţională: surse formale- surse informale. Sursele formale (oficiale) sunt considerate de intervievaţi necesare şi utile şi recomandate să fie folosite ca informaţie primară. „Informaţiile oficiale sunt ca o schelă pe care îţi construieşti reportajele” (S.R.). Conferinţele de presă zilnice ale Comisiei Europene (midday briefing) sunt apreciate drept un canal important de informare şi procurare de documente. Indiferent câtă informaţie preiau de la aceste conferinţe de presă, corespondenţii se concentrează pe ceea ce se întâmplă acolo. Foarte apreciate sunt briefing-urile tehnice (on background), în care se prezintă istoricul unei probleme, se explică modul cum s-a ajuns la o lege, decizie. În acest sens intervine o constrângere: respectarea regulii jocului, ceea ce este off the record, să rămână ca atare.

Referindu-se la sursele formale, majoritatea corespondenţilor români au semnalat dificultatea de obţine informaţie detaliată cu privire la relaţiile României cu UE. Şi mai greu, consideră unii dintre intervievaţi, este de a contacta pe această temă înalţi oficiali ai UE. Se consideră, în general că accesul la informaţie, inclusiv la înalţi oficiali ai UE, depinde organizaţia de media pe care o reprezintă corespondentul.

Sursele informale sunt considerate indispensabile şi sunt utilizate frecvent. După cum observa o corespondentă pentru televiziune, „Bruxelles este un loc în care este foarte uşor să fii ziarist, sau foarte greu. Este foarte uşor, dacă vrei să acoperi problematica UE cu surse oficiale, on the record. Este foarte greu, dacă vrei să mergi dincolo de linia oficială, să sapi şi să vezi ce este în culise, care sunt tendinţele care se dezvoltă” (D.S.). Pentru aceasta, sunt necesare surse informale. O altă corespondentă, cu 10 ani de experienţă la Bruxelles, a fost şi mai categorică: „Numai pe căi informale obţine cineva, ceva, aici” (O.L.).

A fi corespondent la Bruxelles înseamnă a acţiona ca un intepret. A traduce limbajul tehnic „de tip Bruxelles” într-o relatare comprehensibilă şi interesantă pare a fi una dintre sarcinile care îi răpesc cel mai mult timp corespondentului la UE. Este o impresie împărtăşită nu numai de jurnaliştii români, ci de majoritatea celor intervievaţi.

Uniunea Europeană şi-a lărgit, în ultimii ani, activităţile informative şi de comunicare şi poate fi considerată cea mai mare instituţie de PR din lume.¹⁸ Cu toate acestea, informaţia europeană este greu asimilată şi asimilabilă, principala cauză fiind maniera prea tehnică de comunicare a informaţiei. Limbajul oficialilor şi al comunicatorilor, ca şi al materialelor pentru presă este considerat de intervievaţi ca birocratic, conţinând prea mulţi termeni de specialitate, din jargon. Comunicatele de presă sunt prea descriptive, nu merg în profunzime. Uneori mesajul este criptic şi greu de explicat: „E greu să spui: e albă sau e neagră, pentru că în UE sunt tot felul de nuanţe” (S.R.). În aceste condiţii, jurnalistul este supus unui dublu efort: de a înţelege ceea ce i se comunică şi de a transpune mesajul în cuvinte simple, pe înţelesul publicului larg.

Pentru corespondentul la Bruxelles, există modalităţi diferite de comunicare cucele trei instanţe europene: Comisia Europeană, Consiliul şi Parlamentul European.

Comisia Europeană este percepută drept cea mai bună sursă de informare, chiar dacă, subliniază unii jurnalişti, comunicarea la acest nivel este „bine structurată în formă, dar nu şi în conţinut”. Ceea ce înseamnă că este facilitat accesul la informaţii cu caracter general, nu însă şi la informaţii precise, exacte, referitoare, de exemplu, la un raport sau o decizie. Mai mult, afirmă unii jurnalişti, la conferinţele de presă pot fi puse întrebări, dar multe răspunsuri sunt de procedură, şi puţine de substanţă. La insistenţele jurnalistului de a obţine detalii, clarificări, răspunsul invariabil al unor purtători de cuvânt este: „Vă reamintesc Comunicatul X, în care instituţia zice Z”. Calitatea informaţiei depinde de competenţa fiecărui purtător de cuvânt: unii par a înţelege mai bine solicitările jurnaliştilor şi răspund acestor solicitări. Cu excepţia comisarilor europeni, purtătorii de cuvânt sunt singurele persoane care vorbesc on the record. Unii intervievaţi consideră că ca şi oficiali CE de rang mai mic - directori simpli, şefi de departamente - ar trebui să răspundă on the record întrebărilor jurnaliştilor, considerând acest lucru o parte a job description-ului lor, şi nu să îi trimită la oficialul lui superior.

Comunicatele de presă ale Comisiei sunt descrise ca fiind, de multe ori, foarte generale, evitând punctele nevralgice. În schimb este apreciat faptul că Comisia are o strategie de comunicare pe termen lung.

Comunicarea cu Consiliul UE este considerată ceva mai dificilă decât cu Comisia, mai ales pentru că nu există un singur mesaj, ci un mesaj al Preşedinţiei şi mesajele ţărilor membre.

Comunicarea cu Parlamentul European implică şi ea dificultăţi, chiar dacă Parlamentul European este apreciat de jurnalişti drept cea mai deschisă dintre instituţiile UE. Parlamentarii au interesul de a fi vizibili, vorbesc întotdeauna on the record, dar de foarte multe ori ceea ce spun îi reprezintă numai pe ei înşişi. Jurnalistul trebuie să diferenţieze între mesajele care vin de la Parlamentul European, ca instituţie, unde s-a luat o decizie pe bază de vot, şi mesajele venite de la parlamentari, care exprimă, de multe ori, doar poziţii individuale. Pentru corespondentul român, comunicarea cu Parlamentul European s-a îmbunătăţit odată cu înfiinţarea departamentului de presă în limba română.

Politica de comunicare a instituţiilor europene este privită cu ochi destul de critici. Există însă şi destule cuvinte de apreciere pentru eforturile Comisiei Europene de îmbunătăţire a comunicării cu mass media.

Trei dintre intervievaţi s-au referit la buna comunicare realizată de Misiunea permanentă a României la Bruxelles, apreciind mai ales informaţia de background pusă la dispoziţie de experţii pe domenii care lucrează în cadrul Misiunii. Doi dintre intervievaţi au menţionat buna comunicare realizată de Delegaţia Comisiei Europene în România, mai ales pentru marea cantitate de informaţii pe care o oferă on line.

Identitate europeană şi cultură jurnalistică europeană

Identitatea europeană, concept cheie în discursul despre sfera publică europeană, este percepută diferit de corespondenţii intervievaţi. Unii cred că esenţiale sunt drepturile şi îndatoririle, care ar trebui să fie aceleaşi pentru fiecare cetăţean din toate ţările membre ale UE. Alţii sunt de părere că valorile şi standardele de viaţă dau identitatea europeană. Nu există consens nici în ceea ce priveşte modalităţile de a produce „europenizarea”, de a stimula, cu ajutorul informaţiilor şi al cunoaşterii, dorinţa cetăţeanului de a se considera, înainte de toate, „european”. Toţi cei intervievaţi sunt însă de acord că identitatea europeană nu trebuie şi nu poate fi impusă, ci dezvoltată, şi că în acest proces jurnaliştii au o misiune comună. Între altele, de a arăta care sunt beneficiile integrării, care sunt raţiunile, interesele şi năzuinţele presupuse de construcţia europeană.

Mulţi dintre intervievaţi cred în dezvoltarea unui jurnalism comun european, iar unii consideră că acesta deja există la nivel informal şi este împărtăşit de toţi corespondenţii la Bruxelles. Jurnalismul privind UE s-ar caracteriza printr-un limbaj profesional specific, abordare analitică şi preferinţă pentru temele serioase, practici jurnalistice specifice, rutina şi efortul zilnic de a acoperi problematica UE, un anumit mod de interacţiune cu instituţiile şi oficialii UE. „Jurnaliştii care relatează despre UE se află cu un pas înaintea celorlalţi jurnalişti în înţelegerea procesului de integrare europeană” (D.T.).

Pe de altă parte, relevă unii intervievaţi, dezvoltarea unei culturi jurnalistice europene comune întâmpină obstacole, care ţin de: supralicitarea unghiului de abordare naţional al informaţiei privind UE, cultura politică şi jurnalistică diferită a statelor membre, diferenţele la nivelul limbajului, al angajamentelor organizaţiilor de media (timp, resurse), al interesului acestora de a plasa UE pe agenda ştirilor.

Un corespondent a enumerat câteva argumente care arată că nu se poate vorbi deocamdată despre un jurnalism comun european: Nu există presă europeană, ci doar naţională (90%) şi internaţională, adică branduri naţionale cu audienţă internaţională, cum ar fi BBC World, Financial Times, (5%); doar 5%, adică 10-15 organizaţii de media ar reprezenta presa europeană (EurActiv.com, European Voice, Agence Europe, Europolitique, câteva site-uri de news). Nu există personalităţi europene proeminente pentru audienţă. Lipseşte abordarea europeană echidistantă; presa naţională reflectă punte de vedere naţionale, iar presa internaţională, puncte de vedere anglo-saxone. Limba este un obstacol în câştigarea audienţei internaţionale; pe de o parte engleza câştigă tot mai mult teren, iar pe de altă parte este dificil pentru presa italiană, germană, spaniolă să iasă din spaţiul naţional (D.L.).

Corespondenţii sunt de acord, în majoritate, că este necesar ca în şcolile de jurnalism sau în redacţii să existe forme instituţionalizate de pregătire jurnalistică în domeniul UE.

Concluzii

Agenda europeană a corespondenţilor români la Bruxelles este aproximativ aceeaşi. Ei au de făcut faţă, în general, aceloraşi constrângeri şi provocări.

Dincolo de cadrul naţional, care dictează interese specifice în abordarea problematicii UE, cu accent pe ştirile care se referă la sau implică România, strategiile producerii şi „vinderii” informaţiei privind UE diferă în funcţie de tipul de media căruia jurnaliştii îi aparţin: o televiziune comercială este interesată să acopere problematica UE numai atunci când e ceva foarte important; un ziar local este mai puţin interesat de subiecte privind UE decât unul cu circulaţie naţională; televiziunea are nevoie de mai multă vizualizare, iar presa scrisă, de mai multe relatări de interes uman.

În formularea acestor exigenţe, piaţa de media, procupată de sporirea audienţei, joacă un rol foarte important. De exemplu, o televiziune comercială se adaptează cât mai mult cu putinţă cerinţelor şi aşteptărilor targetului său, pe când televiziunea publică încearcă să îşi asume rolul de educator şi formator la nivel naţional. O serie de constrângeri în selecţia şi procesarea informaţiilor ţine, pe lângă aşteptările audienţei, de nivelul de cunoaştere pe care aceasta îl are despre a problematica UE, nivel încă destul de scăzut. În ciuda acestor diferenţe, corespondenţii operează cu aceleaşi valori, clasice, de ştire: proximitatea, în spaţiu, timp şi simbolică, proeminenţa, impactul, conflictul, factualitatea.

Sursele majore de informare ale corespondenţilor români sunt cele oficiale: Comisia Europeană este o sursă zilnică, iar briefing-ul de la amiază stabileşte, de obicei, agenda corespondenţilor. Dar un material interesant, bine informat şi argumentat presupune, spun ei, aproape obligatoriu, consultarea surselor informale sau/şi a unor specialişti externi.

Cei mai mulţi dintre intervievaţi cred în dezvoltarea unui jurnalism comun european, bazat pe convergenţa dintre diferitele culturi profesionale naţionale. Toţi sunt conştienţi de rolul şi reponsabilităţile ce le revin în configurarea unei identităţi europene, chiar dacă au opinii diferite despre elementele care ar trebui să definească această identitate.

Rezultatele cercetării AIM sunt deschise interpretării. Analiza transnaţională a procesele de management al ştirilor privind UE va permite regândirea şi redefinirea standardelor profesionale dintr-o perspectivă europeană comparativă. Cum miza proiectului este teoretică, cercetarea se va finaliza cu definirea stadiului de dezvoltare a sferei publice europene şi cu trasarea unui cadrul teoretic adecvat de analiză a acesteia.

BIBLIOGRAFIE
AIM Research Consortium (ed.) (2006), Understanding the Logic of EU Reporting in Mass Media. Analysis of EU media coverage and inteviews in editorial offices in Europe, Adequate Information Management in Europe (AIM) – Working Papers 2006/1, Bochum: Projekt Verlag.
AIM Research Consortium (ed.) (2007), Understanding the Logic of EU Reporting from Brussles. Analysis of interviews with EU correspondents and spokepersons, Adequate Information Management (AIM) - Working Papers, 2007/3, Bochum/Freiburg: Projekt Verlag.
Baisnée, Olivier (2002), Can political journalism exist at the EU level? în Raymond Kuhn, & Erik Neveu,  (ed.): Political Journalism. New challenges, New practices,  London  & New York: Routledge.
Baisnée, Olivier (2003), Une actualité „invendable”: Les rédactions françaises et britanniques face à l’actualité communautaire, în Le Torrec, V., Garcia, G., L’Union Européenne et les médias. Regards croisés sur L’information européenne, Paris : L’Harmattan.
Berkowitz, Dan (1997), Social Meanings of News, Thousand Oaks, California: Sage Publications Charaudeau, Patrick  (1997), Le discours d’information médiatique, Paris: Nathan.
Coman, Mihai (2004), Introducere în sistemul mass media, Iaşi :Polirom,  (ediţia a II-a).
European Commission, 2005, Eurobarometer 63, Public Opinion in European Union, Publication: September 2005 (http://europa.eu.int/comm/public_opinion/archives/eb/eb63/eb63_en.pdf).
European Commission, 2006, Eurobarometer 64. Public Opinion in European Union, Publication: June 2006 (http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/eb/eb64/eb64_en.pdf).
Golding, Peter (2006), Comunicare la Conferinţa AIM de la Tartu - Estonia (www.aim-project.net).
Kevin, Deindre (2003), Europe in the Media. A Comparison of Reporting, Representation, and Rhetoric in National Media Systems in Europe, Lawrence Erlbaum Associates, Mahwah & London.
Kopper, Gerd (1997), Journalisten und Europa: Sand im Getriebe, în „Journalist” 4, pp.11-15
Meyer, Christoph O. (2003), Exploring the European Union’s Communication Deficit, Central European Political Science Review, 4 (11).
Raeymaeckers, Karin, Cosijn, Lieven  (2006), The steadily growing number of accredited journalists at European institutions: An historical analysis by medium and national context, (http://www.aim-project.net/index.php?id=107); (http://www.aim-project.net/uploads/media/eu_correspondenten.pdf).
Silverman, David (2001), Interpreting Qualitative Data. Methods for Analysing Talk, Text and Interaction, London/Thousand Oaks/New Delhi: Sage.
Van Cuilenburg, J.J,   Scholten, O.,  Noomen  G. W.(1998), Ştiinţa comunicării, Bucureşti:Humanitas.

LIANA IONESCU - Doctor în filosofie. A lucrat la Radio Europa Liberă, iar în prezent este lector dr. la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, Universitatea din Bucureşti şi la Universitatea Media. Lucrări recente: „Adevărul în metaştiinţa contemporană. Strategii de legitimare a realismului episte­mologic”, Editura Universităţii din Bucureşti, 2006, şi studii în volumul „Understanding the Logic of EU Reporting from Brussles”, AIM Research Consortium (ed.), 2007, Projekt Verlag, Bochum/Freiburg.

 sus