CUPRINS nr. 126-127

ARHIVA

Raportul Tismăneanu: ecouri


Comisia Tismăneanu Repere Internaţionale

 

LAVINIA STAN

This article analyses the significance of the setting-up of Tismaneanu Committee for Analysing the Communist Period in an international as well as an historical context. Tismaneanu Committee was the fist ever presidential committee set-up within Eastern Europe to investigate crimes committed by communism, the only one precedent being the parliamentary committee of the German Parliament. If one compare it with similar bodies Romanian committee is different in two respects: bigger number of members and the fact that the composition was established by the leader of the committee rather than being established by its initiator.

Keywords: Tismaneanu Report, general evaluation of communist rules,
truth commissions, transitional justice, condemnation of the communist regimes


În decembrie 2006, preşedintele Băsescu a condamnat oficial crimele regimului comunist în baza unui raport pregătit de comisia prezidenţială condusă de prof. Vladimir Tismăneanu. În 2005, presa din Bucuresti atrăgea atenţia că România ar fi fost singura ţară din Europa de Est ce nu condamnase încă regimul comunist, un motiv în plus pentru constituirea comisiei prezidenţiale în regim de urgenţă. Un an mai târziu, raportul final al comisiei era elogiat ca fiind singurul exerciţiu de acest fel din întregul fost spaţiu comunist. Vehement contestat chiar în timpul prezentării sale în faţa camerelor reunite ale parlamentului, raportul a continuat să stârnească critici relativ la imparţialitatea, acurateţea, oportunitatea, necesitatea şi utilitatea sa. Însă niciunde această dezbatere nu a juxtapus Comisia Tismăneanu condamnărilor comunismului adoptate de alte ţări est europene sau comisiilor similare înfiinţate în alte părţi ale lumii.

Condamnarea comunismului
În această categorie pot fi menţionate eforturile germane. În mai 1992, Bundestag-ul a creat Comisia pentru Investigarea şi Evaluarea Istoriei şi Consecinţelor Dictaturii Partidului Uniunii Socialiste în Germania, având ca mandat investigarea trecutului în beneficiul victimelor dictaturii comuniste şi în vederea „solidificării conştiinţei democrate şi a dezvoltării unei culturi politice comune în Germania”1. Două cincimi dintre cei 27 de membri ai comisiei erau istorici independenţi politic, restul fiind deputaţi reprezentind grupurile parlamentare în mod proporţional. Comisia a fost chemată să contribuie la „analiza istorico-politică şi evaluarea politico-morală” a structurilor, strategiilor şi instrumentelor dictaturii Partidului Uniunii Socialiste, analizarea responsabilităţilor pentru violarea drepturilor omului şi distrugerea naturii, evaluarea semnificaţiei ideologiei, a factorilor de integrare, a practicilor de disciplină, a nerespectării acordurilor internaţionale de protejare a drepturilor omului şi a modalităţilor de represiune, identificarea victimelor şi considerarea posibilităţilor de restituţie materială şi morală, investigarea formelor de rezistenţă şi opoziţie, a rolului bisericilor, a importanţei factorilor internaţionali şi a influenţei sovietice, a relaţiilor dintre Germania Democrată şi Germania Federală şi pentru identificarea continuităţilor dintre comunism şi naţional-socialism2.

Dată fiind natura crimelor comuniste, ce nu se limitau la omoruri şi tortură, mandatul comisiei germane prezidate de Rainer Eppelman a fost mai larg conceput decât cel al comisiilor menţionate mai jos, care s-au concentrat asupra crimelor soldate cu pierderea vieţii, mutilare, dispariţie sau incapacitare. Comisia germană a fost împuternicită să examineze în principal resorturile controlului exercitat de partidul-stat şi de braţul său represiv, forţele de securitate internă (Stasi). Deşi i s-a permis să audieze victime, comisia a preferat să-şi conducă activitatea în principal pe baza analizei de documente, comisionind peste o sută de rapoarte pe teme diferite scrise în mare parte de istorici ce au făcut uz de accesul la arhivele secrete recent deschise publicului. Aceste rapoarte au fost prezentate în peste 44 de conferinţe publice. În jur de 100 victime au depus mărturie privind propria lor persecuţie, însă majoritatea foştilor demnitari invitaţi să ofere depoziţii au refuzat de frică că informaţia furnizată va fi ulterior folosită împotriva lor în tribunal. Raportul final al comisiei, dat publicităţii la sfârşitul sesiunii parlamentare din 1994, cuprinde 18 volume cu un total de peste 15.000 pagini detaliind toate documentele produse sau adunate de comisie în timpul activităţii sale. Raportul a fost privit ca fiind un produs de cercetare academică mai mult decât un text menit să fie accesibil publicului larg, capabil să genereze o dezbatere viguroasă pe tema crimelor trecute. Cu toate acestea, comisia a fost declarată un succes deplin. La recomandarea sa, o altă Comisie de Investigare şi Eliminare a Consecinţelor Dictaturii SED în Procesul Unificării Germane a fost constituită tot ca organism parlamentar pentru a continua activitatea de investigare a trecutului şi pentru a estima impactul economiei centralizate, a educaţiei de tip comunist şi a vieţii cotidiene asupra unificării.

Comisiile germane au răspuns în primul rând unei nevoi didactice de educare a publicului, de rescriere a istoriei recente prin înglobarea punctelor de vedere ale victimelor lipsite de voce şi, în multe cazuri, de nume şi renume, de împiedicare a romantizării în scop electoral „marilor realizări” ale regimului Honecker de către Partidul Socialist Democrat, succesorul Partidului Unităţii Socialiste. Susţinătorii celor două comisii parlamentare au insistat asupra nevoii populaţiei germane de a-şi accepta vina pentru colaborarea activă sau pasivă, de a internaliza crimele şi esecurile comunismului şi de a se purifica moral prin aflarea şi recunoaşterea adevărului. Iniţial, autorităţile au fost precaute în a reconsidera trecutul, datorită apelurilor lansate de iniţiatori în sprijinul constituirii şi de tribunale cetăţeneşti speciale în Germania de Est pentru interogarea foştilor lideri de partid, o procedură care viola normele juridice. Însă odată ce societatea civilă a susţinut constituirea unei comisii mai permanente şi mai impersonale sub auspiciile Bundestag-ului, clasa politică vest-germană a fost de acord3.

În fostul spaţiu comunist condamnarea totalitarismului a luat şi alte forme, unele mai explicite decât altele. O prima categorie ar fi reprezentată de scuzele şi condamnările prezentate oficial sau personal de către şefi de stat (presedinţi, în speţă), metode care au avut un impact simbolic şi moral mai mult decât unul procesual sau legislativ. În 1970, cancelarul vest-german Willy Brandt a îngenunchiat în faţa monumentului victimelor din ghetoul Varşoviei, cerându-şi scuze evreilor şi polonezilor pentru atrocităţile comise de regimul nazist. În 1995 prim-ministrul japonez a cerut scuze tuturor celor ce suferiseră ca urmare a invaziilor nipone. Un deceniu mai târziu, în mai 2005, cancelarul Gerhard Schroeder a cerut scuze Rusiei pentru suferinţele cauzate în cel de-al doilea război mondial de trupele germane. În 1993, preşedintele polonez Aleksander Kwasniewski, ministrul sportului în ultimul guvern comunist, a cerut iertare poporului polonez pentru crimele comuniste. Si in România, preşedintele Emil Constantinescu a oferit un gest similar, chiar dacă contextul acestuia a fost lipsit de ceremonia ce a însoţit „soluţia Băsescu”.

O a doua categorie este formată din legi de condamnare, mai greu de adoptat datorită dificultăţilor în a obţine majorităţile legislative necesare, însă mai eficiente în ce priveşte impactul lor atât asupra clasei politice, cât şi a cetăţenilor. Pe data de 9 iulie 1993, Cehia a adoptat o lege recunoscind regimul comunist din Cehoslovacia (instaurat pe 9 februarie 1948 şi prăbuşit pe 17 noiembrie 1989) drept criminal, ilegal şi condamnabil, condamnind în acelaşi timp şi Partidul Comunist drept organizaţie criminală4. În 2001, parlamentul Bulgariei a adoptat o rezoluţie ce condamna regimul comunist, rezoluţie care nu a rezultat în reluarea lustraţiei abandonate la mijlocul deceniului trecut, ci la o deschidere mai largă a arhivelor secrete. O rezoluţie adoptată la începutul lui 2006 de către Parlamentul European condamna regimurile totalitare comuniste şi cerea statelor fostului bloc comunist să reevalueze istoria comunistă şi să condamne fără ambiguitate regimurile trecute. Încă şi mai recent, în noiembrie 2006 parlamentul ucrainian a votat o lege ce recunoştea drept genocid politica stalinistă de înfometare în urma căreia în jur de zece milioane de oameni şi-au pierdut viaţa în anii 30.

Comisiile pentru Adevăr şi Reconciliere
Importanţa Comisiei Tismaneanu poate fi înţeleasă pe deplin numai contrastând soluţia romanească cu alte comisii similare organizate în America Latină, Africa sau Asia. Aşa-numitele Comisii pentru Adevăr şi Reconciliere au început a fi folosite prin anii ’70 de diferite regimuri politice (nu întotdeauna democraţii incipiente) pentru a investiga abuzurile trecutului, a rescrie istoria prin recuperarea suferinţelor victimelor, a identifica victimele şi victimizatorii, a dezvălui natura crimelor, a răspunde presiunilor comunităţii internaţionale, sau a oferi legitimitate politicienilor, partidului, guvernului sau regimului politic care le-a organizat. Toate comisiile au avut drept motivaţie primară necesitatea politică, însă toate au răspuns în acelaşi timp, măcar parţial, unor necesităţi istorice. Nici una nu a pretins să răspundă unei necesităţi ştiinţifice, deşi majoritatea au încercat să prezinte raporturi finale cât mai acurate. Voi aminti aici doar cele mai importante comisii constituite pentru investigarea crimelor trecutului.

Africa
Oarecum paradoxal, prima comisie de acest fel a fost realizată în 1974 la insistenţele comunităţii internaţionale de dictatorul ugandez Idi Amin Dada, auto-desemnat drept „Regele Scoţiei” şi „Excelenţa Sa, Preşedintele pe Viaţa, Mareşalul Al Hadji, Doctor Idi Amin, Stăpânul Tuturor Animalelor Pământului şi a Peştilor din Mări şi Cuceritorul Imperiului Britanic în Africa în General şi în Uganda în Particular”. Mandatul acelei comisii prezidenţiale, formată din patru membri nu tocmai independenţi, a fost de a investiga dispariţiile ce au însoţit expulzarea forţată a peste 50,000 de rezidenţi indieni, ordonată de însuşi Amin ca urmare a unui vis în care chiar Dumnezeu i-ar fi comandat-o. Comisia şi-a desfăşurat activitatea în limitele stricte impuse de un dictator care nu urmărea nici aflarea adevărului, nici reconcilierea cu populaţia terorizată. Raportul final, ce a prezentat 308 cazuri de dispariţie documentate pe baza a 545 mărturii, nu a fost făcut public şi nici nu a inspirat guvernul, poliţia sau serviciile secrete să respecte drepturile fundamentale ale omului. Comisia de Investigarea Dispariţiei Unor Persoane în Uganda după 25 Ianuarie 1971 a fost repede dată uitării, reuşind nu atât să marcheze viitorul politic al ţării, cât să împiedice negarea sau escamotarea unei importante pagini istorice pătate de abuz şi teroare. Ea nu a servit nici ca reper, nici ca model în 1986, când noul guvern al lui Yoweri Museveni a decis să reevalueze crimele tuturor regimurilor politice ce conduseseră ţara începind cu 1962, anul câştigării independenţei. Comisia de Investigare a Violării Drepturilor Omului a fost constituită de Ministrul Justiţiei, având în componenţa sa cinci membri şi ca obiect de studiu cazurile de arestare arbitrară, detenţie, tortură şi omor executate de către securitatea de stat şi de către poliţie. Bucurindu-se de atenţia publicului în primii săi ani de activitate, comisia s-a văzut ulterior constrânsă de lipsa de fonduri (colectate prin bunăvoinţa guvernelor occidentale), de mandatul său mult prea larg, de opoziţia fată de deconspirarea publică a abuzurilor şi de lipsa unei date ferme de publicare a rezultatelor. Raportul final a fost prezentat guvernului în 1995, însă acesta din urmă a refuzat constant să-l publice şi să-l disemineze.5

Un număr de alte ţări africane au constituit comisii de adevăr, printre acestea numărindu-se Zimbabwe (1985), Ciad (1990), Burundi (1993), Nigeria (1999), Sierra Leone (2000) şi Liberia (2006). În 2004, Maroc a pus bazele Comisiei de Egalitate şi Reconciliere pentru a reevalua moştenirea regimului nedemocratic al fostului rege Hassan II. Însă poate cele mai importante comisii au fost organizate în Africa de Sud după căderea regimului de apartheid. Mai întâi, în 1992 cele două organisme pe care Congresul National African le-a constituit pentru investigarea abuzurilor din propriile centre de detenţie în timpul luptei sale cu Inkata, o altă formaţiune ce reprezintă interesele majorităţii negre. De departe Congresul African a fost singura formaţiune paramilitară care a căutat sistematic să-şi sorteze proprii membri şi să-i identifice pe cei care au violat drepturile omului. Aceste două comisii au stat la baza Comisiei de Adevăr şi Reconciliere devenită celebră sub presedinţia arhiepiscopului anglican Desmond Tutu. Formată din 17 membri, comisia a funcţionat între aprilie 1996 şi octombrie 1998 în trei comitete diferite, audiind 28.750 de victime şi stabilind vinovăţia atât a forţelor de securitate conduse de minoritatea albă, cât şi a formaţiunilor politice care reprezentau interesele majorităţii negre (Congresul Naţional African şi Inkata).

America Latină
Cele mai cunoscute comisii au fost constituite în anii ’80 în America Latină pentru investigarea abuzurilor comise de regimurile militare ale deceniului precedent. În 1983, Comisia Naţională a Dispăruţilor (aşa-zisul CONADEP-ul argentinian) a fost constituită de preşedintele Raul Alfonsin sub conducerea cunoscutului scriitor Ernesto Sabato pentru a examina cele 30.000 de dispariţii care avuseseră loc în „războiul murdar”, campania anticomunistă de eliminare a subversivilor condusă de regimurile civile ale Generalului Peron şi ale soţiei sale Isabel până în 1976 şi de regimul armat al lui Jorge Rafael Videla după aceea. Cei zece membri ai comisiei au lucrat în cinci comitete diferite şi au colectat informaţie dintr-o varietate de surse, inclusiv prin vizitarea fostelor centre de detenţie şi prin intervievierea supravieţuitorilor şi a familiilor celor dispăruţi. În total, comisia a obţinut în jur de 7.000 de depoziţii, detaliind dispariţia a 9.000 de dispăruţi. Fără a fi împuternicită să ordone producerea de informaţie şi să sancţioneze tăinuirea de informaţie, comisia nu a reuşit să beneficieze de suportul armatei şi s-a bucurat doar de susţinere parţială din partea societăţii civile care ar fi dorit o comisie numită de parlament, nu de preşedinte. Deşi nu a nominalizat decât o parte dintre ofiţerii ce se făceau răspunzători pentru crime, raportul său final, Nunca Mas, a rămas un best-seller, fiind reeditat de câteva ori după 1983 şi tradus în câteva limbi de circulaţie internaţională. După ce comisia a trimis toate documentele colectate Procurorului General, amnistia pe care ofiţerii şi-o acordaseră înainte de a renunţa la puterea politică a fost revocată şi o serie de oameni politici şi ofiţeri au fost duşi în faţa tribunalelor. Cinci membri importanţi ai juntei au ajuns la inchisoare. Anul trecut, Isabel Peron, a treia soţie a generalului, a fost condamnată pentru orchestrarea a circa 500 de omoruri şi 600 de dispariţii în timpul mandatului său de preşedintă a Argentinei.

În Chile, mai intâi Comisia Naţională pentru Adevăr şi Reconciliere (CNAR) şi mai recent Comisia Naţională asupra Detenţiilor Politice şi Torturii (CNDPT) au încercat să stabilească adevărul despre regimul lui Augusto Pinochet ca alternativă la ridicarea amnistiei, imposibilă atâta timp cât dictatorul continua să fie susţinut de importante segmente electorale. Majoritatea atrocităţilor au fost comise în primul an de după lovitura de stat din septembrie 1973, când Pinochet a răsturnat guvernul democratic ales şi a lansat o campanie de represiune îndreptată împotriva opozanţilor şi criticilor săi. În jur de 30.000 persoane au „dispărut” şi între 50.000 şi 200.000 au fost torturate de forţele armate. Pinochet şi-a acordat amnistie în 1978, iar în 1990 a pierdut presedinţia în faţa lui Patricio Aylwin, continuind să fie recunoscut drept comandat suprem al armatei şi, din 1998, senator pe viaţă. În ciuda numeroaselor restricţii impuse asupra noii democraţii, în primele săptămâni ale mandatului său Aylwin a constituit prin decret prezidenţial CNAR ca fiind formată din opt membri, dintre care patru suporteri şi patru opozanţi ai regimului Pinochet, ajutaţi de un personal de 60. Raportul comisiei, acceptat unanim de toţi membrii comisiei, s-a bazat pe materialele primite de la societatea civilă, în particular de la grupurile catolice care au documentat minuţios fiecare caz de dispariţie, şi pe depoziţii luate rudelor celor ucişi. Pe baza raportului de aproape 1.800 de pagini, preşedintele Aylwin a cerut iertare victimelor pentru atrocităţile comise şi a subliniat atât necesitatea reconcilierii şi a iertării din partea victimelor, cât şi „recunoaşterii suferinţelor cauzate” de armată. În replică, Pinochet a criticat raportul, insistind ca prin lovitura de stat din 1973 armata „a salvat libertatea şi suveranitatea ţării”6. Lipsa de diseminare şi o succesiune de atacuri teroriste comise de forţele de stânga au aruncat raportul în desuetudine.

Chile a încercat din nou să stabilească adevărul asupra regimului Pinochet şi să adreseze nevoia de recunoaştere a victimelor torturii ce nu-şi pierduseră viaţa, categorie nemenţionată în primul raport, în anul 2000 când o nouă comisie prezidenţială de opt membri a fost constituită sub conducerea episcopul Sergio Valech. Mandatul acestei comisii a fost lărgit pentru a cuprinde investigarea întregii perioade 1973-1990, însă depoziţiile au rămas secrete şi clasificate pentru primii 50 de ani şi de aceea nu vor putea fi folosite pentru intentarea de procese contra foştilor militari. Comisia a pregătit două rapoarte publicate în 2004 si 2005, documentind 28.000 mărturii veridice şi 1.201 cazuri noi, incluzind 86 de copii sub 12 ani. Ca urmare a raportului, victimele au primit prime de sănătate şi pensii echivalind cu veniturile minime, însă familiile celor aproape 3.000 victime decedate deja nu au primit nimic. Comisia Valech a fost criticată pentru că a examinat numai detenţiile mai lungi de cinci zile (ignorind aproape 24.000 de cazuri de detenţie în sediile poliţiei) operate în centre recunoscute (nu în vehicule, alte locuri sau alte ţări), pentru că asociaţiile victimelor nu au fost reprezentate în comisie, pentru că a lucrat o perioadă de timp insuficientă pentru a detalia toate cazurile aduse la cunoştinţa sa, pentru că nici un fel de asistenţă psihologică nu a fost oferită celor care au depus mărturie şi de aceea au trebuit să retrăiască ororile trecutului.

În 2001 o Comisie pentru Adevăr şi Reconciliere a fost constituită în Peru pentru a investiga crimele comise în anii 80 si 90. Comisia şi-a incetat activitatea în 2003, când i-a înmânat Preşedintelui Alejandro Toledo raportul său final ce condamna atrocităţile comise atât de forţele armate, cât şi de grupurile revoluţionare antiguvernamentale, stabilind numărul total de victime la 69.280 morţi şi 43.042 orfani şi deplângind campania masivă de omoruri, dispariţii şi tortură, şi indolenţa, incompetenţa şi indiferenţa celor care ar fi putut împiedica aceste abuzuri. Formată din 12 membri, comisia a fost lipsită de suportul grupurilor politice de stânga, a ofiţerilor şi a parlamentarilor catolici. Raportul său final l-a criticat şi pe arhiepiscopul catolic Juan Luis Cipriani, membru Opus Dei, pentru lipsa de înţelegere a importanţei drepturilor omului şi acceptarea tacită a masacrelor.

Guatemala (1997), Bolivia (1982), Uruguay (1985), Panama (2001), Ecuador (1996) şi El Salvador (1991) au experimentat şi ele cu comisii de adevăr şi reconciliere, fie la intervenţia comunităţii internaţionale, fie la presiunea societăţii civile, fie la iniţiativa unor noi guverne dedicate construirii unui stat democratic. Comisiile din Bolivia şi Ecuador s-au dizolvat la câteva luni după înfiinţare fără a putea cădea de acord asupra versiunii finale a raportului activităţii lor şi fără a putea identifica foşti torţionari. În Uruguay, comisia a schimbat în ultimul moment concluziile raportului, refuzând să admită că numeroasele „iregularităţi” ce avuseseră loc în timpul dictaturii militare echivalau cu o politică constantă şi conştientă de represiune.

Asia
Exemplele din Asia sunt puţine şi nu neapărat constituie modele de urmat pentru ţările comuniste. Începind cu 2004 parlamentul din Fiji a dezbătut crearea unei comisii de acest gen, fără a putea cădea la o înţelegere. Comisiile nepaleze constituite în 1990 sub auspiciile guvernului interimar al premierului Krishna Prasad Bhattarai pentru a examina validitatea acuzaţiilor de tortură, dispariţii şi execuţii în perioada 1961-1990 au eşuat în misiunea lor. Prima comisie s-a desfiinţat după numai câteva săptămâni ca urmare a criticilor societăţii civile, care i-a contestat vehement preşedintele, perceput drept un colaborator al fostei dictaturi. A doua comisie şi-a văzut mandatul drastic redus la a stabili geografia centrelor de detenţie şi a identifica victimele, însă nu şi pe torţionarii acestora. Raportul său, finalizat în 1991, a fost dat publicităţii doar trei ani mai târziu la intervenţia comunităţii internaţionale, însă nici una dintre recomandările sale nu au fost transpuse în viaţă. Sri Lanka a adoptat o soluţie unică. În noiembrie 1994, preşedinta Chandrika Bandaranaike Kumaratunga a format trei comisii pentru investigarea atrocităţilor comise atât în lupta guvernului împotriva tamililor separatişti din nord-vest, cât şi a Frontului Liberării Populare din sudul ţării. Comisiile au avut acelaşi mandat şi aceleaşi responsabilităţi, însă au funcţionat în trei zone diferite ale ţării, având prin urmare acces diferit la resurse, victime, centre de detenţie şi documente oficiale. Nu este surprinzător, prin urmare, că aceste comisii au produs rapoarte total diferite atât calitativ, cât şi cantitativ, diferenţe ulterior adresate de o nouă comisie constituită pentru a finaliza investigaţia pornită de primele trei. Ca şi în alte tări, preşedinta a dat publicităţii rapoartele finale doar ca urmare a presiunilor internaţionale.

Concluzie
Comisia Tismăneanu a fost prima comisie prezidenţială constituită în Europa de Est în vederea investigării crimelor comunismului, fiind precedată doar de comisia parlamentară a Bundestag-ului. Chiar dacă legitimitatea sa a fost contestată de opozanţii preşedintelui Băsescu, care a constituit-o, ai prof. Tismăneanu, care a format-o şi a condus-o, ai alianţei de la guvernare (în speţă, reprezentanţii opoziţiei) şi chiar ai unor partide membre ale acestei alianţe, comisia a reuşit să redacteze un (prim) raport privind crimele comise sub regimul comunist şi să-i permită preşedintelui Băsescu să condamne oficial vechiul regim. Faţă de alte comisii similare, comisia românească se distanţează prin numărul mare de membri (20, faţă de trei în El Salvador şi Guatemala, 17 în Africa de Sud şi Maroc, dar 27 în Germania), mandatul său foarte scurt (şase luni, comparativ cu un an în Nepal, Nigeria, Guatemala, Ciad, Peru, doi ani şi jumătate în Africa de Sud, trei ani în Sri Lanka). De asemenea, ea s-a aflat printre puţinele comisii a cărui componenţă a fost stabilită nu de iniţiator (preşedintele Băsescu), ci de cel desemnat să o conducă. În lipsa unui mecanism de selectare nediscreţionară a membrilor, prof. Tismăneanu a încercat să augmenteze legitimitatea comisiei prin includerea unui număr mare de lideri de opinie. Pentru opoziţia social democrată şi pentru simpatizanţii lui Corneliu Vadim Tudor însă selectarea s-a făcut mereu în cadrul aceleiaşi mari categorii de opozanţi şi dizidenţi anticomunişti, fără a se încerca includerea unor voci dispuse spre iertarea regimului comunist.

Tot spre deosebire de alte comisii, mandatul său a fost larg conceput. Astfel, a fost de competenţa comisiei să determine dacă va publica sau nu numele torţionarilor, cum îsi va duce lucrările si care va fi baremul agreat pentru stabilirea adevărului privind evenimente trecute. Dacă toate celelalte comisii au folosit o combinaţie de materiale scrise şi interviuri pentru a ajunge la adevăr, comisia Tismăneanu a folosit doar o combinaţie de documente mai mult sau mai puţin secrete, animată parcă de credinţa că va putea stabili adevărul exclusiv prin pătrunderea celor mai ascunse colţuri ale arhivelor deţinute de organele statului. Probabil că această alegere a fost normală, având în vedere mandatul său nespecificat şi prezenţa masivă a istoricilor şi a scriitorilor printre membrii săi. Însă lipsa completă de mărturii culese din partea victimelor a pus comisia în situaţia delicată de a raporta informaţie falsă în cel puţin un caz (cel al lui Constantin Dobre, liderul minerilor din Valea Jiului). Rămâne de văzut dacă recomandările comisiei vor fi transpuse în viaţă, în ciuda faptului că în alte ţări comisiile prezidenţiale au generat puţină legislaţie şi puţine procese.

 

1 Priscilla B. Heyner (1994), „Fifteen Truth Commissions - 1974 to 1994: A Comparative Study,” Human Rights Quarterly, vol. 16, nr. 4, pp. 597-655.
2 Textul legii se poate găsi la http://www.usip.org/library/tc/doc/charters/tc_germany.html.
3 A. James McAdams (2000) „Reappraising the Conditions of Transitional Justice in Unified Germany”, East European Constitutional Review, vol. 10, nr. 1.
4 Vezi, Zakon o protipravnosti komunistickeho rezimu.
5 Priscilla B. Heyner (2002), Unpeakable Truths. Facing the Challende of Truth Commissions, New York: Routledge, pp. 51-52 şi 56-57.
6 Raportul este cunoscut drept „raportul Retting”, după numele preşedintelui comisiei. Vezi, Neil Kritz (ed.), „Transitional Justice” How New Democracies Reckon with Their Dictatorial Past, Washington, DC: US Institute of Peace, pp. 19-171, si Human Rights Watch, „Politics of Agreement”, pp. 32-3.


LAVINIA STAN
- Associate Professor, Departamentul de ştiinţe politice, St. Francis Xavier University, Director, Center for Post-Communist Studies, St. Francis Xavier. Ultime apariţii editoriale: Religion and Politics in Post-Communist Romania (în colaborare), Oxford University Press, 2007;  Leaders and Laggards: Governance, Civicnes and Ethnicity in Post-Communist Romania, Columbia University Press, East European Monographs, 2003.

Google

 

Web

Sfera Politicii

 sus