Raportul Tismăneanu: ecouri

Raportul Tismăneanu
 

Nicolae Drăguşin

The article aims to outline the impact of the first official report denouncing the communist government that ruled Romania, well-known as Tismaneanu Report, in the comments as one of the main columnists during the first two months. Basically, its structure is drawn up on three levels: the confusion between „denouncing the Romanian communist government” and „denouncing the communism”, the impact on the Social-Democrat Party and its echo at the international level. In this sense, the report might be seen as precedent for other communist governments. The author comments are confronted with several anticommunist dissidents or scholars such as: Alexandre Zinoviev, Vladimir Bukovski and, respectively, Stéhpane Courtois.

Keywords: Tismaneanu Report,
condemnation of the crimes of Romanian communist regime

Pe 18 decembrie 2006, în faţa celor două camere reunite ale Parlamentului, preşedintele României a dat citire Raportului Final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Este un gest unic nu doar în România, ci în întreaga Europă care a avut de înfruntat în mod direct contactul cu ideologia marxist-leninistă, cu sau fără adaosuri suplimentare de stalinism sau comunism naţional. Solemnitatea momentului a fost întărită de prezenţa Regelui Mihai I, martorul instalării şi căderii comunismului, a cărui indiscreţie a devenit evidentă deopotrivă prin gesturile de nesupunere şi opoziţie din anii ‘40 în calitate de şef al statului şi prin mesajele adresate românilor după exilarea sa şi a oaspeţilor străini, al căror nume are ecou în istoria recentă a evenimentelor din deceniile anterioare: Jelio Jelev şi Lech Walesa.

În siajul solemnităţii acestui moment, rămâne o zvâcnire a societăţii româneşti făcută din multiple perspective pe care doar trecerea timpului creează avantajul distanţării şi analizei critice. Încă de dinaintea citirii mesajului, nu era deloc dificil de constatat clivajul societate civilă - clasă politică în raport cu trecutul nu doar recent, ci şi comun. Faptul că în sine Comisia s-a născut, în baza petiţiei semnate de peste 700 de intelectuali şi înaintată preşedintelui României în martie 2006, cu ocazia împlinrii a 16 ani de la Proclamaţia de la Timişoara, cerându-se condamnarea „regimului comunist din România ca nelegitim şi criminal printr-o declaraţie solemnă în faţa celor două Camere reunite ale Parlamentului” este un lucru notabil. Dacă societatea civilă a exprimat un comportament coerent şi chiar uşor predictibil de-a lungul celor 17 ani de exerciţiu al libertăţii câştigate în 22 decembrie 1989, nu acelaşi lucru se poate spune despre clasa politică care a avut o atitudine nuanţată, mergând de la susţinere şi până la dezavuare. Deşi nu a vizat-o în mod direct, lectura celei mai mari părţi a comentariilor şi analizelor de după 18 decembrie 2006 arată foarte limpede că efectele directe ale acestei declaraţii în zona politică trebuie căutate. Este un lucru cu totul natural ţinând cont de faptul că între trecutul recent şi prezentul factual biologia cu toate atributele ei (memorie, voinţă, capacitate de schimbare/adaptare la nou) este o punte care face cele două maluri imposibil de separat. Comportamentul critic al clasei politice este, la rândul său, un amestec de poziţii raţionale sau pretins-raţionale şi emoţionale.

Aceeaşi lectură a presei arată nivelul confuziei între modul de interpretare a actului prezidenţial. Deşi raportul final recomandă recunoaşterea caracterului „nelegitim şi criminal al regimului comunist din România (1945-1989)”, cele mai multe comentarii s-au făcut din prisma condamnării comunismului, lucru care poate conduce către concluzii diferite de cele care s-ar aştepta. De fapt, poate nici nu ar fi cazul să se vorbească de concluzii în această din urmă situaţie atâta vreme cât rămân în continuare întrebări care nu şi-au găsit un răspuns clar. Pe lângă chestiuni precum justeţea condamnării unui concept, unele întrebări au fost formulate chiar de către disidenţii regimului: poate exista comunismul ca fenomen social, ca exerciţiu teoretic asumat parţial, indiferent de tabloul politico-economic al statului?¹ Dacă răspunsul este afirmativ, atunci ce impact ar putea avea asupra democraţiei? Răspunzând la această întrebare, Vladimir Bukovski, un alt disident rus, subliniază că gândirea comunistă nu doar că nu a dispărut, dar s-a şi topit în proiectul vestic de (re)construcţie politică a continentului făcând ca Uniunea Europeană să ia primejdios de mult chipul şi asemănarea defunctei URSS². Dacă răspunsul este negativ, atunci ce sens ar mai avea asumarea unei declaraţii dezavuante la adresa comunismului ţinând cont că revoluţia în sine este o condamnare a sa (teza susţinută, la noi, de PSD), dar şi că sunt încă ţări unde regimul comunist este oficial la putere, chiar dacă practica politică se aseamănă mai mult sau mai puţin cu cea de dinainte de 1989-1991 (China, Coreea de Nord sau, mai aproape de noi, Republica Moldova).

Raportul evită această perspectivă, propunând o abordare a spaţiului românesc în ciuda faptului că - trebuie să recunoaştem - vocaţia teoretică a comunismului originar, aşa cum reiese din scrierile părinţilor fondatori Marx şi Engels sau Lenin („Statul şi revoluţia”) depăşeşte graniţele statelor naţionale (demolarea ideii de comunism naţional este una din concluziile raportului care subliniază că „nici Dej, nici Ceauşescu nu au nutrit sentimente patriotice”, ei rămânând „fideli preceptelor de bază ale leninismului ca tehnică de control şi menţinere a unei dictaturi ideocratice”³), lucru care poate conferi o anumită consistenţă dezbaterii privind condamnarea comunismului la nivel global. Restrângerea orizontului de analiză uşurează lectura şi înţelegerea demersului, însă responsabilizează foarte mult voinţa de a respecta recomandările din concluzia raportului, devenite în mod implicit angajamente prin asumarea textului. Clivajul dintre clasa politică şi societatea civilă chiar dacă natural este periculos din perspectiva angajamentelor. Dacă raportul este un demers susţinut şi redactat în bună parte de societatea civilă, atunci revine clasei politice datoria de aşeza în termeni concreţi recomandările sale care se circumscriu următoarelor procese: 1. condamnare; 2. memorializare; 3. legislaţie şi justiţie; 4. cercetare şi arhive; 5. educaţie⁴. Potrivit eseistului Traian Ungureanu, cele mai importante efecte ale raportului sunt: „fixarea în lege a caracterului imprescriptibil al crimelor comuniste”, „lege a lustraţiei”, „abrogarea pensiilor faraonice ale activiştilor şi securiştilor”⁵. „Dacă raportul va fi urmat de inacţiune - continuă eseistul - asta va arăta că noua noastră clasă politică este nepregătită pentru convieţuirea cu adevărul şi consecinţele lui”.

Partidului Social Democrat este obiectul politic spre care atenţia comentatorilor s-a îndreptat cel mai intens, în lumina comportamentului faţă de raport. Acest lucru nu doar pentru că PSD este „încă singurul partid mare din România”⁶, dar este şi singurul care ocupă spectrul stângii politice. Miza este aşadar mare: reflecţia asupra PSD este de fapt reflecţia asupra stângii româneşti şi a purităţii pe care imaginea sa o are în contactul cu regimul comunist. Discursul identitar al PSD a avut în centrul său obsesia afirmării continuării social-democraţiei interbelice, chiar în condiţiile în care, după cum se ştie, România are o foarte firavă tradiţie politică de stânga. Faptul că PSD a asumat mai mult sau mai puţin vizibil poziţia preşedintelui său de onoare, Ion Iliescu, el însuşi un personaj aşezat printre stâlpii comunismului, deşi ideea că legitimitatea politică de până la primele alegeri din mai 1990 i-a fost conferită de cursul evenimentelor revoluţionare este nucleul central al cărţilor sale⁷, demonstrează că PSD „a ratat ocazia despărţirii elegante de trecut”⁸ şi că „avem o stânga care nu vede în comunism un inamic ireductibil şi un strămoş inavuabil”⁹. Potrivit comentatorilor, asumarea raportului de către PSD ar fi putut face dovada revendicării de la social-democraţie, câtă vreme printre victimele consemnate de raport se află şi social-democraţii interbelici Titel Petrescu, Iosif Jumanca sau Ion Flueraş. Aşadar, portretul politic al PSD nu se construieşte altcumva decât prin modul său de raportare ultimul veac sintetizat de raportul final în care decizia s-a împărţit între acceptare şi implicit asumarea continuării social-democraţiei şi respingere şi deci reconfirmarea ataşamentului faţă de membrii săi, incriminaţi în document.

Rezonanţa internaţională a discursului prezidenţial nu s-a dovedit doar prin prezenţa câtorva dintre liderii-disidenţi ai fostului bloc comunist sau prin modul în care presa de larg tiraj a reflectat acest eveniment („The Guardian”, „New York Times”, „Le Figaro”), ci prin impactul pe care l-ar putea avea „asupra atitudinii politice europene faţă de comunism, până acum ambiguă”¹⁰. De acest lucru ne putem convinge dacă ne întoarcem cu un an în urmă, când la Strasbourg, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a înregistrat un succes pe jumătate: din propunerea parlamentarului suedez Goran Lindblad privind „necesitatea condamnării internaţionale a crimelor comise de regimurile comuniste totalitare” în cadrul unei Recomandări şi a unei Rezoluţii, doar aceasta din urmă a trecut votului, cea dintâi neîntrunind majoritatea solicitată de două treimi.

Creându-se un precedent, repetarea demersului României în toate celelalte state foste membre ale sferei sovietice de influenţă (cel puţin cele care sunt membre actualmente în Uniunea Europeană) ar putea avea un puternic efect asupra discursului identitar al construcţiei europene prin repoziţionarea faţă de un sistem de gândire pe care nu puţin sunt cei care-l văd bun în esenţă, dar greşit aplicat. Acesta nu este discursul tipic al occidentalilor, în special francezi, ci şi al celor recent ieşiţi din comunism (un recent sondaj, cu toate riscurile pe care acest demers sociologic le incumbă, arată că 53% dintre români gândesc în acest fel). Polemica pe care raportul a iscat-o între Dragoş Bucurenci şi Andrei Pleşu, ca exponent al generaţiei „încă active, chiar foarte active” pe care tânărul editorialist o vede „întreţinând cu bună ştiinţă o confuzie ce maculează la nesfârşit ideile de stânga şi comunismul ca filosofie politică în numele destinelor frânte de regimul totalitar din România” se poate multiplica la scară europeană, cu toate că astfel de dezbateri nu sunt străine Franţei care dincolo de orice pasiune de stânga a dat un Raymond Aron, Jean Francois Revel sau Jean Paul Sartre. Aceast tip de reflecţie care propune reîntoarcerea la origini pentru a vedea ideile umaniste ale comunismului este eronată de start atâta vreme cât se acceptă că baza ideologică a comunismului se construieşte în opoziţie fundamentală cu natura omului. Este îndeajuns să luăm cazul proprietăţii private. Confiscarea acesteia în numele colectivismului proletar este, în fapt, o lovitură dată omului ca fiinţă socială. Cu toate că marxismul schimbă în mod radical paradigma, nuanţele sale se construiesc în funcţie de liderul care le exprimă. Doar menţinerea la putere este o şansă de a le aplica. Primul care şi-a dat seama de acest lucru a fost nimeni altul decât Lenin¹¹. Deci, în cazul de faţă, separaţia gândire - instrument este imposibilă. Meritul raportului este că, potrivit lui Vladimir Tismăneanu, preşedintele comisiei care l-a redactat, defineşte „sistemul ideologic drept unul din pilonii dictaturii comuniste”. Altfel spus, recuplează tandemul ideologie - teroare. Decuplarea acestuia după 1989 a fost nucleul discursului de autolegitimare în noul context politic a ceea ce unii văd drept „eşalonului doi al comunismului”. Mai mult, raportul distruge mitul celor două securităţi, bună şi rea şi reconfirmă faptul că deşi au existat momente de distanţare, securitatea a rămas braţul înarmat al partidului. În condiţiile în care Partidule Comuniste fie au fost interzise prin lege, fie prezenţa lor este nesemnificativă, recunoaşterea unităţii dintre partid şi securitate poate ridica o problemă destul de intens dezbătută: cum şi cât au preluat serviciile de securitate şi informaţii (SRI, SIE în cazul României) după 1989 - 1991 din infrastructura umană şi logistică lasată de securitatea de partid? Ruptura voită dintre partid şi securitate care a înlăturat (cel puţin temporar) extinderea oprobiului şi asupra securităţii, a creat premisele scepticismului şi neîncrederii pe care Bukovski bunăoară îl exprimă faţă de bucuria învingerii democraţiei occidentale în conflictul cu comunismul la sfârşitului Războiului Rece. Deşi este încă prematur de dat un verdict, ancheta cazului morţii lui Alexandr Litvinenko vine să sprijine această ipoteză.

Faptul că gândirea comunistă este o creaţie a occidentului este un argument în plus pentru responsabilizarea vestului. Alexandr Zinoviev vede un comunism teoretic, născut în occident şi unul revoluţionar, născut în Rusia¹² şi impus până la limita cortineri de fier. Întâlnirea dintre comunismul teoretic şi rămăşiţele celui revoluţionar este dublată de diferenţa percepţiei asupra comunismului: în timp ce estul îl vede criminal, vestul îl vede o ideologie umanistă. În aceste condiţii, discursul identitar este şubrezit de însăşi germenii contradicţiei dintre cele două percepţii. Ca atare, se impune o viziune comună la fel cum fascismul şi dictatura de dreapta, în general, este egal privită atât de vest, cât şi de către est.

Raportul Tismăneanu, privit din perspectivă imediată este uşor vulnerabil. Privit însă din perspectivă îndepărtată, devine o construcţie menită nu să închidă un capitol în relaţia cu trecutul recent, ci, dimpotrivă, să-l deschidă plecând însă de la premise care prin complexitatea lor să conducă către noi orizonturi de analiză.

 sus