Recenzie

Prezente romaneşti
 

* Sergiu Miscoiu, Le Front National et ses répercussions sur l’échiquier politique francais 1972-2002, EFES, Cluj-Napoca, 2005, 125 p..

Vitregite in perioada comunista, stiintele sociale, cu precadere stiintele politice, erau asteptate sa renasca si sa se integreze in peisajul cercetarii si cel academic. Din pacate, revirimentul acestora s-a lasat asteptat. Desi fenomenul partidist a inregistrat o dezvoltare fulminanta, studiul partidelor si a sistemului de partide romanesc, a partidelor in general, a ramas, cu putine exceptii, la cote modeste. Numarul scazut al studiilor despre partide reeditate este doar un exemplu in acest sens. Literatura existenta abordeaza viziuni generale, cu precadere doar despre sistemul de partide, o marota fiind in acest sens, calculul numarului efectiv de partide.

Atat ca tematica, cat si ca modalitate de abordare, cartea lui Sergiu Miscoiu constituie o exceptie notabila in tabloul zugravit anterior. Textul in limba franceza analizeaza, intr-o maniera amanuntita, aparitia si dezvoltarea unei adevarate “vedete” a esichierului politic francez: Frontul National.

Mult timp la periferia vietii politice franceze, atat ca pondere electorala, cat si ca imagine mediatica, fenomenul Frontul National a dinamizat de cativa ani sistemul politic francez. In fapt, asta este una dintre frazele cheie ale studiului: fenomenul Frontul National. Caci, dupa cum bine a sesizat universitarul clujean, FN nu este un simplu partid cu succese izolate: ascensiunea Frontului semnaleaza existenta unei Frante nemultumite, iritate, ignorate. Daca scorurile electorale ale acestei formatiuni politice au fost ignorate pentru o buna perioada, intrarea liderului FN in turul doi al alegerilor prezidentiale din 2002 a fost receptata corespunzator si semnalul de alarma tras.

De ce fenomen politic? Pentru ca, argumenteaza Sergiu Miscoiu, FN a reusit sa produca mutatii de amploare pe esichierul politic: scufundarea Partidului Comunist, a accelerat reorganizarea dreptei, dar si remanierea socialismului. Iar in doua ocazii, alegerile din 1998 si cele din 2000, a provocat adevarate socuri electorale. Si doar sistemul electoral (majoritar uninominal cu doua tururi) a impiedicat FN sa devina un partid parlamentar, cu potential de santaj, dupa terminologia lui Giovani Sartori.

Plecand de la premisa ca Frontul National este un fenomen politic complex, autorul propune un set de ipoteze indraznete. Astfel, una dintre ele priveste dispartia sau cel putin, dilutia bipolarismului ce a dominat scena politica franceza timp de decenii. Locul bipolarismului a fost luat de tripolarism (atentie, nu tripartidism!), format din stanga si dreapta clasice, carora li s-a alaturat ceea ce autorul numeste “contra” politica sau zona contestatara, pluton de curente politice condus electoral de FN, incadrat de ecologistii radicali, trotkisti sau grupuri antiglobalizare. Alegerile prezidentiale din 2002, votul negativ acordat Constitutiei Europene sau, iata, mai nou, revoltele din suburbiile Parisului sunt doar cateva dintre manifestarii aceste zone a protestului.

Un alt argument al cartii este legat de eticheta “extrema-dreapta” aplicata Frontului. Originat, intradevar, in acesta zona cu doua decenii in urma, dispunand de o larga paleta de mesaje nationaliste sau xenofobe, FN a reusit sa depaseasca rigorile clivajului stanga-dreapta. Daca in chestiuni privind imigrarea sau UE, Frontul a ramas fidel dreptei extreme, in probleme sociale, formatiunea franceza s-a deplasat spre stanga esichierului politic. De altfel, indica autorul, citand cateva sondaje, multe dintre voturile acordate FN au venit din partea unor grupuri presupuse a fi de stanga, ba chiar traditional comuniste: somerii si muncitorii necalificati.

Cartea este structurata pe trei mari sectiuni. In prima dintre ele, este analizata Franta ultimilor 30 de ani. O Franta care dupa acei Trente glorieuse, a alunecat spre criza. O criza politica, economica si sociala. O criza ce a fost creuzetul perfect pentru aparitia unei formatiuni ce punea sub semnul intrebarii vechiul establishment si valorile propuse de celelalte partide. Autorul insista pe ezitarile si greselile acestora, identificand in multe dintre ele fermenti ai Frontului.

Capitolul cel mai consistent este dedicat fondarii si dezvoltarii Frontului National. O suita de analizele istorice, doctrinare, ale dinamicii intrapartinice sau a celei electorale ajuta la compunerea acestui tablou complex al dinamicii acestei formatiuni politice. De mare interes par a fi nu analiza mesajelor sau cea electorala, decriptate de catre mass-media, ci cea a genezei si cea a explicarii dinamicii acestui partid. Grupuscule sau mesaje de extrema-dreapta au existat in permanenta in Franta postbelica (vezi, de pilda, poujadismul). Insa, amintirea regimului de la Vichy si a ocupatiei naziste au impiedicat coagularea acestora. Odata ce acestea au intrat in uitare, mai ales in randul celor nascuti dupa razboi, o miscare extremista a putut penetra si supravietui in sistemul de partide. Nu intamplator, multi dintre liderii primelor structuri ale FN proveneau dintre partizanii regimului de la Vichy. Nu doar conditiile istorice au permis aparitia acestui partid. Anii ’60-’70 au reprezentat o perioada de efervescenta a ideilor politice, dintre care, pot fi amintite in acest context, cele care au dus la aparitia curentului Noii Drepte. Toate acestea au asigurat Frontului National o serioasa fundamentare ideologica. De altfel, acesta s-a nascut ca o derivatie a unui grup sau mai degraba club politic, Ordre Nouveau, fondat de un grup de intelectuali de dreapta si traditionalisti.

Fara o legatura directa cu spatiul politic romanesc, studiul lui Sergiu Miscoiu (o dezvoltarea a dizertatuiei sale de master de la Paris) prezinta senzatia de deja vu: dinamica acestui partid, tipul de mesaje, importanta liderului carismatic, toate acestea aduc cu cele ale unui partid de factura asemanatoare din Romania, iar din acest punct de vedere, al deslusirii mecanismelor care stau in spatele unui partid extremist, textul se reliefeaza ca un instrument util si actual pentru politologul roman. “Perfidia sociologica” (raspunsurile false date la chestionarele sondajelor de opinie, de catre repondentii suporteri ai partidelor respinse de opinia publica sau media, p. 82), colectarea voturilor din randul tuturor grupurile socio-profesionale, simpatia manifestata din motive de protest mai degraba decat din ratiuni economice sau culturale sunt alte elemente care aseamana FN cu partidele echivalente din Romania.

Faptul ca sunt prea putine referinte la relatia din Frontul National si Europa (mai ales in contextul in care FN a reprezentat pentru multi un model) sau desele trimiteri la capitole anterioare sau viitoare nu diminueaza cu nimic din meritele acestei analize. Analiza ce a fost realizata printr-o metodologie prea putin folosita in cercetarea politica romaneasca: studiul de caz. Metoda, dar si acribia cu care au fost colectate si insumate datele, fac ca acest studiu sa poata constitui, macar ca model, un punct de plecare pentru studiile individuale asupra partidelor politice actuale din Romania.
 

Ovidiu VAIDA

 sus