Opinii

Integrarea europeana si resentimentul “omului recent”
 

SORIN BORZA

This essay debates the various themes presented in the pro-European public discourse, form the perspective of Eastern Europe, defined as a space of the historical resentment. The essays warns upon the negative processes from the modern culture’s levels, and invites to expressing a critical attitude towards such processes.

Retorica pro-occidentala se insinueaza tenace de mai bine de un deceniu intre temele inevitabile din discursului politic si cultural est-european. Subiectul este vascularizat de o serie de conceptualizari lejere (detasat-critice) ale binomului (deocamdata suspect) democratie functionala-culturi majore. Pentru “culturile minore” – asa cum e cultura romanilor spre exemplu, democratia pare un mecanism labirintic. Democratia este (fortand o parafraza) un cuvant mare care trimite la lucrurile cele mai simple. Noile democratii incep prin a vorbi pe inteles despre felul in care functioneaza democratia consolidata in Occident. Dar a vorbi despre democratie nu inseamna ca democratia a fost instituita. Europa vrea decenta si pragmatism din partea celor care trebuie sa converteasca politic si institutional o idee spirituala si, de la o vreme, dezordonat prolixa. Sufocat de “expertize tehnice” si monitorizari principalul proiect al Europei sec. XXI apare demonetizat de exigenta de mediocra rating. Uniunea Europeana si-a incropit cu greu o identitate publica trans-nationala. O acceptam mai degraba in virtutea obisnuintelor conformiste de a nu “brusca” discursiv istoria. Vehicularea insistenta a unor clisee publicitare comune nu re-formeaza o societate si nu produce automat solidaritate, ci mai degraba iluzia pretentioasa a consensului.

Democratia de vitrina, disimularea si resentimentul

Democratia occidentala parea temporar dispusa sa mimeze atrofia instinctelor sale istoric-legitimabile  si asta de dragul unor valori pe care “stomacul politic” al Uniunii nu e in stare sa le cuantifice in sume nete. Dincolo de retorica prevenitoare a diplomatiei de la Bruxelles teoriile unificarii s-au trezit incapabile sa gestioneze spiritual un paradox: populatia din Europa civilizata s-a exprimat in cateva randuri (inclusiv la urne) contra Tratatului Constitutional (Franta, Olanda), dar ramane principalul promotor al proiectelor de Integrare. Sunt integrabile doar pietele de marfuri sau poate fi integrata si mana de lucru mult mai ieftina  din Est? Dilemele socio-mentalitare ale omului european nu pot fi considerate simple detalii ale unui proces eminamente politic. Ele cer clarificari si solutii validate intr-un orizont competitional al perspectivelor rationale. “Criza umanitatii europene” a ramas de la Husserl pana in zilele noastre, leit-motivul “depresiei metafizice” a unei filosofii cu apetit abia camuflat pentru intoleranta (explicabila pe alocuri) si dogmatism. Ideea husserliana pare azi tot mai seducatoare: “…sunt sigur de faptul ca numita criza europeana isi afla radacinile intr-un rationalism care a pierdut drumul adevarat. Aceasta nu autorizeaza insa parerea ca rationalitatea ca atare sau in intregul existentei umane ar avea numai o importanta subordonata.”¹ Europa contemporana tanjeste dupa miracole, dar s-a trezit incapabila sa creada in ele si prea comoda ca sa le managerieze corect.

Din Estul Europei, spatiu traditional al resentimentului istoric, tematica Unificarii² e mai degraba un pretext comod menit sa tergiverseze dezbaterea pe fond a arhitecturii doctrinare care sustine intregul proiect. Sunt cateva intrebari a caror raspuns e amanat politicos sub motivatii dintre cele mai simpliste. Ele disconforteaza institutional si reactualizeaza la nivelul candidatilor la Integrare ostilitati de principiu. Aceste intrebari nu apar spectaculoase prin ineditul lor, dar pot deveni constructive in masura in care raspunsul la ele poate fi reformulat in afara orizontului inconsistent a unei culturi a disimularii. Retorica ideii “care da bine” are un trecut notabil in tara unde virtutile non-actiunii au prins patina de arhiva istorica si alura de impertinenta. In Europa de Est politicul e vertebrat prin pofta de comisioane istorice. Si in surdina fiecarei intalniri decisive ramane nepusa si totusi imperativa intrebarea: Si noi ce castigam din afacerea asta?

Intre timp, Europa civilizata fandeaza sprinten printre aluzii critice si resentimente. Noua clasa³ ridica osanale capitalismului inept patentand subversiv Libertatea Autoritatii in dauna Liberului Arbitru. “Democratia de vitrina” nu e un produs autohton suta la suta. “Politicienii raman concentrati asupra propriilor scandaluri sau obsesii”⁴ nu doar fiindca le convine, ci si pentru ca o societate in deriva le ofera tot concursul. Acest simptom confirma devitalizarea masiva a fibrei morale a politicului si vadeste o lipsa covarsitoare de disciplina a constiintei identitare. Cetateanul Europei noi e, pana la alte ordine, un contras de circumstanta. El trece resentimentar peste diferenta si devine cu fiecare zi care trece tot mai vulnerabil la repetitie. Pentru acest tip de “om recent” urmeaza sa achizitionam si noi drepturile de copyright. Europa de Est a pornit “in cautarea timpului pierdut” si isi pedepseste trecutul prin excesul de prudenta. Abunda justificarile, explicatiile si interpretarile acolo unde vinovatiile n-au avut timp sa moara. In tara unde informatorii fostei Securitati predau lectii de morala capitalismul e inconsistent si participarea civica minimala.

Trauma istorica provocata de comunism induce sentimente contradictorii. Dincolo de regimul infantil al starii de revolta ineficace lucreaza fara incetare o retea incoerenta de resentimente (anti-american, anti-comunist, anti-robotizare) care isi amana maturizarea prin diverse manevre de temporizare. De la Rousseau incoace e de bonton sa detesti coruptia “sistemului” in timp ce, cu distinsa detasare, iei cina cu administratorii sai. Aratand cu degetul catre maladiile stangii intelectualii romani cocheteaza inexplicabil cu populismul. Agorafobia primului secretar comunist a fost schimbata pentru ideofobie. Ca politicienii au iesit din birouri nu deranjeaza pe nimeni. Din pacate simpla “baie de multime” nu schimba nimic daca ramane o manevra electorala. Camuflajul pitoresc (cizme de cauciuc si obligatoriu, fes) nu-i aduce pe noii lideri mai aproape de oameni. Ei nu sunt “mai recenti” decat erau tovarasii de la Centru trimisi de primul secretar sa dubleze productivitatea muncii pe santierele patriei. Un cliseu nu poate fi dinamitat prin alte clisee noi. Ele cumuleaza si intaresc resentimentul public fata de mastile tranzitiei. Nu intamplator scena politica din Romania si din Est in general cunosc putine infruntari si tot mai frecvente “demascari”. Tehnicile de demascare s-au diversificat si s-au adaptat admirabil la context: daca initial adversarii erau doar incompetenti ei sfarsesc azi prin a fi agenti ai unor forte oculte sau pur si simplu mafioti. Printr-o ironie a sortii am devenit occidentali avant la lettre. Destinul Europei pare sa fie, inca din stadiul legendar al  inceputurilor, o consecinta a unor exercitii de dedublare. Cum altfel ar fi ajuns Zeus la frumoasa fiica a regelui Feniciei⁵?

Europa si incestul

Stim cu totii prea bine ca Europa produce in mod traditional mitologii imperiale. Ce poate fi, politic vorbind, Uniunea Statelor Europei cata vreme economia vorbeste clar germana ori, mai rar, franceza? Integrarea europeana nu se poate rezuma la efuziuni si declaratii comune, caci Europa nu crede (o fi crezut vreodata?) in indulgente restaurative sau complicitati dezinteresate. Europa este structural pragmatica, decenta cu metoda si venal interesata. Seamana tot mai mult cu o afacere de familie. Ea si-a ales drumul, dar pretinde pentru neinitiati, ca ar ezita meditativ si inocent intre “credinta in Dumnezeu si un sistem bun de asigurari”.⁶

Catolica de complezenta si aristocrata din inertie Europa civilizata contabilizeaza atent excesele politicilor publice americane. A devenit brusc constienta de propriul libido si cere imperios “microfonul” intr-o lume unde America (lipsita de orice inhibitii naturale) interpreteaza solist partitura democratiei cu doua viteze: una pentru proprii cetateni (buni platitori de impozite dar si privilegiati detinatori de mega-imunitate), iar alta pentru “fundamentalisti” si inclasabili. Tocmai de aceea in sanul aliantei Euro-Atlantice, America (cea a rachetelor intercontinentale, dar si a kitsch-ului patriotard) e acuzata deocamdata cu perdea de impertinenta si ingratitudine⁷. In ochii nostri mijiti intransigent “America incarneaza amenintarea compromisului...”⁸

Europa nu e azi vindecata de orgolii si nu intelege sa-si reprime frustrarile. Are nostalgia prim-planului si orice alta oferta compensativa i se pare un afront degradant. Dimensiunea primitiv-eroica propriului trecut compromite imaginea de sine a omului recent. Culturile majore ale Occidentului european (seduse de consumatorism) si-au devorat copii. Nimic mai traumatizant acum decat degenerescenta virilitatii unui continent care a fixat masuri definitive si universale pentru istorie. Batranul continent mai spera. El sarjeaza nostalgic resuscitand discret mitologii virile. Si are, incontestabil, stil. Poate administra dezinvolt doze de dispret si poate descumpani prin rafinamente si magisterii complicate principalul pol de securitate planetara. Se teme, si nu fara motive, ca asta nu e suficient intro-o lume unde armele tac politicos doar la comanda. Intr-o vreme in care pretul petrolului cauzeaza depresii colective intelepciunea a devenit un accesoriu negociabil. Nu cred ca se impune prea multa perspicacitate intelectuala pentru a constata ca in momentele de forcing ale istoriei retorica diplomatilor e doar un artificiu de tehnica a devoalarii unui raport de forte. Pentru strateg excesul de diplomatie se transforma in temporizare si conduce la handicap pozitional. Istoria post-modena nu are apetit pentru preludii cultural-spirituale elaborate si nici nu tolereaza frigiditati diplomatice. Subzista cel care actioneaza decis (uneori impulsiv) fara a se lasa prada proceselor de constiinta ori remuscarilor. America e candidatul ideal pentru fotoliul de lider intr-o lume unde comportamentele post-moderne risca sa submineze istoria. Omul european isi traieste deocamdata sincopa istorica profitand de scuzele pe care i le ofera cu darnicie “culturile majore”. El si-a pierdut apetitul pentru competitie creatoare si consuma lenes ramasitele renascentiste ale unei arte fara mostenitori.

In Europa de Est poti intalni ultimele modele exemplare de “om european”: insul traversat de revelatii inutile si ratari explicabile. Anesteziat sub efectul invaziv al tehnologiilor omul european nu a devenit mai pragmatic in actiunile sale, ci in mod paradoxal, mai dezorientat. Actiunea pragmatica nu a fost niciodata “specialitatea” omului est-european (dostoievskian si idelist prin structura). Dar el are indiscutabil un ascendent fata de omul occidental: stiindu-se ratat poate asuma, in ultimul ceas, un proiect care sa-i ingaduie sa-si converteasca creator ratarea.

Noua Europa e, fie ca ne place, fie ca nu, fructul unui “razboi” al  paradigmelor. “Cei satisfacuti in mod conservativ in traditie si cercurile filosofice umane se infrunta reciproc, aceasta repercutandu-se in planul fortelor politice. Inca la inceputurile filosofiei se declanseaza si persecutia: oamenii care traiesc in aceste idei sunt proscrisi. Si totusi: ideile sunt mai tari decat toate fortele empirice.”⁹ Omul est-european si-a depasit inabilitatea politica si daca a fost marele absent de la victoriile profitabile ale tehnologiei nu a incetat sa se bucure in taina de “nesabuinta” de a consuma intens drama asteptarii lor. (Nu e un secret pentru nimeni faptul ca nimic nu e mai dulce-ispititor decat “fructul oprit”)

In plan cultural, penuria mijloacelor e o forma de provocare. Si Estul a produs idei ori carti uimitoare in parte fiindca i-a fost interzis sa se exprime liber in formele cele mai comune. Uniunea Europeana odata ce va prinde viata in noile frontiere, va trai ca rezultat al ciocnirii unor tipuri simptomatice de productie de cotidianitate. Se infrunta “cele doua Europe”¹⁰, cea a constientului (partea iluminista si liberala) si cea a subconstientului european (Romania, Grecia, Bulgaria-spatiul violentelor si a exceselor). Ca proces eminamente politic, Unificarea Europei e o consecinta a unor acte tensionate de vointa. Fara infruntare a fortelor nu exista certitudini politice. Si fara certitudini nu raman urme in istorie. Asa cum s-a tot spus, istoria mare se afirma si se impune. A te impune se traduce in termenii rationalitatii occidentale prin “a actiona si a reactiona competitiv”.

Pentru moment, Europa de Est ezita sa actioneze decisiv si reactioneaza atipic intr-un orizont imprevizibil si guvernat de o serie de cutume noi. Omul est-european e timorat de penuria reperelor morale si excesiv prevazator. El dezvirgineaza cu pasiune tampa “mireasa mecanica” livrata pe credit de piata de capital. Si seamana ingrozitor cu bunul salbatic care isi schimba acum cateva sute de ani aurul sau pentru margelele de sticla colorata ale nemilosilor conquistadori...

La fel cu Vestul european, America speculeaza oboseala si lacomia unei lumi convalescente dispuse sa-si vanda ieftin complicitatea. Dar America nu seamana prea bine cu Europa de Vest desi, intr-un anume sens, ii este fiica. “America nu a fost insa in nici un fel o simpla copie europeana, macar pentrui faptul ca europenii ajunsi aici erau marginalii si proscrisii Lumii Vechi. Ei veneau in acest fel cu un enorm bagaj de frustrare, dornici sa reinceapa totul de la capat, pe un pamant virgin.”¹¹ Ideea unei axe Bucuresti-Londra-Washinton, catalogata in mod repetat drept o idee neinspirata a presedintelui Romaniei, e incarcata o legitimitate psihanalitica subiacenta: Estul Europei si America poarta deopotriva un bagaj conflictual consistent. Frustrari camuflate dupa cum s-a potrivit mai bine, prin universalizarea culturii de consum (America) ori, exhibarea unei culturi a disimularii (Europa de Est) ne solidarizeaza conjunctural.

Noua cruciada

Cultura traditional europeana si poate catolicismul social devenite intre timp detalii logistice ale cruciadei tehnologice si-au pierdut cumva relevanta. America a provocat cultura clasica la o infruntare inegala: i-a cerut, cu primitiva siretenie, sa “ia la ochi” cotidianul. Defularea prin consum apare drept singurul “sport” respectabil. Si bineinteles cotidianul a corodat fara mila exclusivismul rafinamentului culturii europene. O intreaga “industrie culturala” a inflorit rapid si consecvent dinamitand viziunea pur spirituala a actului de cultura. Principala urma a Europei s-a concretizat in principal ca un export de rationalism si ideologie si, doar in plan secund, ca o tentativa de insanatosire morala a cotidianului. Europa nu poate renunta la nimbul etic al actului de cultura. E singura formula care i-ar permite reluarea dialogului cu o lume careia i-a dat viata. “America incearca sa se dezica o data pentru totdeauna de o anume Europa pe care, totusi, o poarta in sange si a infiltrat-o in institutii.”¹² America si Europa se detesta reciproc dar isi sunt reciproc indispensabile. E invederat ca nu principiul responsabilitatii le pastreaza impreuna, ci teama ca, pentru prima data de cand ne stim, am ajuns sa fim cu totii amenintati, nu de puterea naturii asupra noastra, ci de puterea noastra asupra naturii.

In tot acest timp Rusia se comporta ca un ciclop ranit pentru ca nu poate renunta la pretentia de a scrie istoria in Europa si nu poate accepta sa fie doar martor mut al declinului propriei puteri.¹³ In acest context perspectiva Integrarii Europene nu e, asa cum unii par dispusi sa creada, o simpla formalitate. Fie ca ne place, fie ca nu, drumul Romaniei si Bulgariei spre vest trece prin estul extrem. E usor de inteles cum, acolo unde am fi tentati sa inchipuim transee, avem nevoie sa construim poduri. Cum o vom face intr-o vreme cand “europenismul” a devenit suspect deopotriva pentru asiatici, arabi si americani?

Fara un exercitiu tenace de luciditate formula Uniunii Europene risca sa devina alaturi de termeni imprecisi precum “mondializare”, “globalizare” “terorism transnational” o formula si un pretext pentru dezbateri academice sterile. Raman importante cateva intrebari care asteapta in Europa contemporana un raspuns serios. Daca e vorba de Integrare in ce fel e preconizata ? Iar daca e vorba de Unificare cine si de ce ar dori-o ?

Orice proiectie a raporturilor socio-politice post-integrare a Romaniei si Bulgariei in Uniunea Europeana poate fi pentru moment doar un scenariu calificat. Scenariile prefigureaza tendinte. Viitorul Europei se sprijina azi pe stocurile de indulgenta dialectica livrate conspirativ pe traseul Universitati – Guvern – Administratii locale.

Occidentul trateaza cu interes saracia care a produs la scara industriala rebuturi staliniste, dizidenti patetici si metrese imbecile. Si toti conteaza in primul rand fiindca profitul nu are miros. O istorie exigenta si banuitoare sufla fara rusine in ceafa unui prezent care si-a repudiat cu eleganta perdantii. De la Metternich (pentru care Orientul incepea negresit cu Landstrasse) la teoreticienii mileniului III paradigma occidentalismului nu a suferit modificari de esenta.¹⁴ Natiile banuite de inconcludenta si evazionism sunt privite cu superioara ingaduinta de un Occident civilizat prin traditie si mai nou, prin santaj consumatorist. Solidaritatea e in Europa un slogan fara varsta. Cu maniere ireprosabile si moravuri inclasabile batranul continent isi vinde bine infidelitatile istorice. Si cere ascultare neconditionata in numele unei experiente pentru care, de la Platon incoace, depun marturie o intreaga pleiada de drept povatuitori. Europa e o familie, dar una care a cunoscut tradarea si pacatul. Plina de taine pe care cei inteligenti le inteleg prea bine, nevoind, tocmai de aceea sa devina partasi.¹⁵

In aceste conditii vechea idee de “Europa de la Atlantic la Urali” pare a fi o formula politica complet neprecauta imbratisata candva cu oarecare entuziasm, dar lipsita de perspectiva. Uniunea Europeana e un proiect cu o istorie si dimensiuni notabile. Dar dimensiunile lui nu garanteaza nimic in ceea ce priveste aplicabilitatea. Cum se poate vertebra istoric un asemenea proiect? Ce liant poate asigura o atare constructie politica ? Exista pentru “noua pace eterna” un pret pe care natiunile din Europa sunt dispuse sa-l plateasca?

Noblesse oblige

Ecuatia belsug contra docilitate nu e o formula infailibila. Sunt o serie de voci critice care acuza consumerismul din interior. “Cand esueaza capitalismul ne revolta prin mizeria pe care o aduce sau o mentine; cand reuseste, ne oripileaza printr-o profunzime de uratenie si de marfa proasta. Ingramadire de marfuri inutila (…) niste indivizi centrati asupra lor insisi, slab interesati de lume si nevazand in politica decat o anexa a gestionarii intreprinderilor numite Franta, Germania, Italia, Spania.”¹⁶ Chiar si cei care gasesc aceasta critica nejustificat de severa vor recunoaste totusi existenta problemelor generate prin autocentrarea obsesiva a individului intr-un sistem care nu-si mai poate mentine sub control patologiile.

De ce ar trebui sa functioneze reteta consumerista in orizontul inform (oarecum dostoievskian) al Estului nu se stie. Se inregistreaza numeroase disfunctionalitati in chiar Vestul prosper, aparute in parte tocmai sub presiunea transferului de “aplomb social” excedentar din orizontul Estului “infometat”. Si ne e vorba doar de foamea de produse de consum, ci mai ales de setea de putere, de recunoastere si de “istorie mare”. Europa de Est nu mai poate suporta “ipoteza lumii juste”¹⁷. Putem identifica un set de conjuncturi nefericite in virtutea carora am ajuns dincolo de Cortina de Fier. Dar nu mai vrem sa ne teoretizam libertatea, de vreme ce tot avem sansa sa o traim pur si simplu. Pentru asta ar trebui sa vrem si noi “in Vest”, chiar de ar fi sa platim pentru asta mai mult decat ne putem permite in actuala etapa.

Ispita americana a “Vestului salbatic” (Wild west) a devenit in Europa contemporana tentatia “abundentei occidentale”. Din pacate oamenii accepta foarte greu faptul ca vorbind despre “cornul abundentei” istorisim mituri. In actuala etapa a istoriei Europa de Est nu mai poate fi angajata politic resuscitand mitologii si nici prin manipularea unor sentimente de culpabilitate. Asta fiindca soarta Uniunii Europene nu se poate desprinde de evolutia contemporana a ceea ce Max Weber definea drept “spiritului capitalismului”. Optimismul fortat care “impacheteaza” pentru public racilele sistemului ascunde adesea un miez penibil moral si o deriva identitara. Capitalul lucreaza, nu gandeste. Iar capitalismul e pentru moment numai un sistem suportabil pe care lumea il accepta fara sa mai ia in serios miturile¹⁸.

In Est regimul totalitar comunist a refuzat metodic sa recunoasca public legitimitatea rezervei firesti si a ironiei fata de utopiile oficiale. Si nu e de mirare ca au fost unii dispusi sa concedieze logica elementara intr-o lume unde evazionismul (constiintelor) era o forma sociala de terapie. Tocmai de aceea Occidentul se bucura azi de o serie de “cecuri in alb”. “Un zvon despre Coranul injosit provoaca mania, o Biblie expusa intr-un bazin cu urina e o admirabila opera de arta contemporana.”¹⁹ Nici macar simptomele depresiunii post-totalitare nu au temperat tonul pro-occidental in Europa de Est. Deocamdata nu s-a inchis “formidabilul targ de pacaliti”²⁰ si  nu se inregistreaza nemultumiri semnificative.

Reflectia sistematica asupra productiei de mitologii ar putea oferi o perspectiva asupra repercusiunilor unui proces despre care vorbim foarte mult si stim efectiv putine. In imprejurarea in care expertii se rezuma la un amestec de detasare si suficienta academica procesul Unificarii Europene a fost privit mereu ca un fruct al gandirii si civilizatiei moderne.²¹ Exista riscul ca aceasta privire extrem codificata sa livreze un concept redutabil (dar aproximativ) despre ce ar trebui sa fie Uniunea Europeana si cateva instrumente inutilizabile de legitimare a lui. Faptul ca olandezii si francezii nu au agreat Tratatul Constitutional e un bun argument in acest sens. Si nu e doar un refuz al nuantelor, asa cum unii analisti ne indeamna sa credem.²²

Impasul procesului de unificare ar trebui sa conduca la anumite repozitionari conceptuale. Europa trebuie sa aleaga degraba daca recurge la un “truc” administrativ sau relanseaza dezbateri pe un proiect care poate schimba istoria lumii. Pentru inceput trebuie stabilite regulile sub care poate fi regandit intregul proces. Modernitatea, care “gandeste juridic”²³, forjeaza ontologii normative. Pentru noi este mai putin important cum am dori sa arate Uniunea Europeana. Conteaza cum pot fi gestionate structurile si realitatile care decurg din concretizarea unui proiect atat de consistent care promite sa fie, pentru ceva vreme de aici inainte, o idee in mers. Deocamdata Europa unita e un proiect mito-etic²⁴ plin de intentii bune dar, subminat constant de retusuri politice inacceptabile si amendat periodic prin lipsa de sustinere comunitara.

Cultura docilitatii si viclenia totalitara

Statele candidate reactioneaza disciplinat, pe de o parte pentru ca au prioritati si interese care nu se implinesc decat sub umbrela Uniunii si, pe de alta parte, pentru ca istoria Europei de Est e dominata de un exercitiu politic-guvernamental de extractie autoritarista ale carui reflexe se disting limpede pana in zilele noastre.²⁵ Pe fondul acestui apetit totalitar al puterii a proliferat in comunism o cultura a docilitatii care i-a incurajat pe oameni sa traiasca “disciplinat”. Comunismul (ca orice totalitarism) secreta continuu reguli si ierarhii pentru ca ierarhiile legitimeaza supunerea.  Prinsi sub apasarea fricii civile oamenii si cultura au tacut sincron in schimbul privilegiului relativ de a fi “lasati in pace”. Frica civila nu a produs doar “literatura de sertar” ci si colaborationisti. Colaborarile cu securitatea sau numai cu regimul comunist pot parea infidelitati benigne (prin prisma consecinte-lor) doar celor care nu inteleg nici in ziua de azi necesitatea unei legi a lustratiei.

La nivelul culturii tacerea e expresia publica a complexelor istorice. Estul a ramas prizonierul propriei vocatii a minoratului. Iar minoratul cultural, pe filiera culpei, intretine frustrarile si minoratul politic. Ceea ce a permis Vestului sa remodeleze politic si civic Europa de Est a facilitat deopotriva si revenirea in forta la putere a giruetelor ideologice: fostii activisti de linia a II-a, comunisti insignifianti, au vazut in schimbarea de regim ocazia unei relansari a carierei personale. Fara angajamente ideologice sau etice de esenta noii lideri dezvolta strategii extreme de supravietuire: migreaza de la stanga la dreapta spectrului politic cu dezinvoltura unor scamatori. Si e usor de inteles cum s-a ajuns ca in Romania politica sa fie comparata frecvent cu un circ.²⁶

Frustrarile au stimulat apetitul public pentru aluzie si implicit. Exercitiul dublei lecturi a devenit o a doua natura. Discursul public al politicienilor ramane suculent pentru ca subconstientul colectiv prelucreaza mesajul intr-o cheie traditionala. Mai precis, demagogia practicata tenace de regimul comunist a fixat o serie de reflexe imposibil de anulat. Nu exista terapii-miracol contra maladiilor spiritului. Comunismul a imbolnavit cultura stiind ca asta va sfarsi prin a imbolnavi pe om. “Omul recent” isi poate diagnostica impecabil maladiile spiritului insa refuza sa accepte faptul ca vindecarea lui nu e posibila fara tratamentul prealabil al maladiilor culturii. Defectul major al culturilor minore ramane lipsa virilitatii. Omul est-european are multe de detestat (si pe buna dreptate). Handicapul lui cultural si civilizational se inradacineaza la nivelul prejudecatii  (totalitare) potrivit careia ceva ar fi demn de respect public daca isi poate proba valoarea in conditii de piata. Principiul conform caruia “valorile se vand intotdeauna bine” e o reminiscenta a propagandei. Private de apetitul pentru eroism si implicare culturile minore au patentat insidiosul si au rafinat pana la perfectiune viclenia totalitara. Fortand lectura realitatii intr-un cifru defensiv (asa numita receptare “printre randuri”) culturile minore se prevaleaza mereu de un soi “eroism latent”, de acea pretentie suspecta de “rezistenta din interior la sistem”. “Ma gandesc la intelectualii cu figuri sobre care spun ca ei au facut rezistenta prin cultura. Ce rezistenta domnule, sa strecori cate o soparla care scapa de cenzura si dupa aia sa-ti freci mainile satisfacut de cat de curajos ai fost ? Regimul stia de toate astea si le dadea voie cu ingaduinta controlata. Intelectualii sunt fiinte ieftine; repede ii poti cumpara cu o iluzie marunta, daca ea le maseaza eul.”²⁷ Totalitarismele se hranesc din lasitatea comuna a supravietuitorilor de profesie, spre deosebire de democratie care “contrar despotismului sau monarhiei, este regimul care se hraneste cu dusmanii sai…”²⁸. Dictatura traieste atata vreme cat frica majoritara biruie public. In Romania “eroismul cu delegatie” a devenit o moda printre intelectualii cu opera care au facut concesii majore vechiului regim. Prea grabiti sa se bucure de avantajele statutului de colaborationist o serie de intelo-crati²⁹ si oameni de litere cauta scuze (argumente) pentru “umanizarea” unei culpe care, nu-i asa, implica doar o “imoralitate fireasca”, proba a adaptabilitatii individuale nefericit insurubata intrun orizont abnorm si totusi respirabil. Ideea lor ar fi ca intr-o societate totalitara nimic nu se preteaza la expertize care sa certifice moralitatea ori josnicia cuiva. Etica se suspenda de drept intr-o lume unde se smulg unghii si convingerile sunt “re-educate” sistematic sub forta persuasiva a bastoanelor de cauciuc. Ramane stabilit doar faptul ca, de la cronicari incoace, “sta bietul om supt vremi, iar nu vremurile supt om”. Dar expertii “eroismului complezent” uita tactic faptul ca au existat oameni pentru care convingerile proprii nu isi aveau radacinile la nivelul stomacului. Dar nu va fi nimeni atat de orb incat sa nu vada ca, de la Christos incoace, nu traieste omul numai cu paine”...Cultura docilitatii a produs in Romania insutit mai multe victime decat tortionarii din beciurile Securitatii. “Tara asta e atat de saraca si napastuita nu numai pentru ca a avut politicieni cretini si muncitori lenesi, ci mai ales pentru ca a avut intelectuali impotenti.”³⁰

Vocea dizidentilor anticomunisti se aude azi tot mai sters in conditiile in care o serie de intelectuali colaborationisti ai regimului Ceausescu ocupa fotolii in Parlamentul si in Guvernul Romaniei. Deconspirarea colaboratorilor fostei politii politice e un demers amanat sine die. Ei sunt o parte importanta a corpului politic care gireaza procesul de Integrare. Si daca oamenii au drept masura a fiintei faptele trecutului, Europa nu are prea multe motive sa jubileze. Estul vine cu entuziasmul, dar si cu frustrarile sale. Infantil si tenace, iritant si macinat de complexe Estul isi petrece asteptarea la portie Uniunii disimuland consecvent o trauma.

Vrem sa pedepsim cincizeci de ani de ingratitudine fata de “excelenta” noastra, prea incovoiata de inacceptabila discretie. Spirite efeminate, otravite de complexul ratarii prin lipsa de vizibilitate istorica am invatat sa convertim ura in duplicitate culturala. Si cum pentru estici asumarea normei occidental-europene este astazi o conditie de relevanta culturala si, poate mai acut, de supravietuire viclenia a fost ridicata la rangul de virtute. Vrem atat de mult sa traim (sa supravietuim) si aceasta vointa epuizeaza orice dram de orgoliu cultural si politic. A dori sa traiesti nu e un defect. El devine viciu in clipa in care nu mai constientizezi faptul ca esti cu atat mai om cu cat nu vrei sa traiesti oricum.

Uniunea Europeana e pentru noi un fel de arca a lui Noe. De aici si disperarea cu care mimam consensul si angajarea fara a zabovi prea mult asupra conditiilor in care merita sa subscriem la valorile pe care Europa le pune in joc.

Estul si consensul

Din pacate ramanem cantonati in etapa in care judecatile noastre prefera sa aproximeze efectele de perspectiva ale acestui proiect. Dezbaterile actuale evita subiectele etichetate drept “delicate” luand in considerare imprejurarea ca pot reactiva divergentele si se lasa directionate in mod covarsitor pe culoare “linistite” unde isi fac veacul consensualitatea previzibila si acordul de conjunctura. Exista in mod cert o arhitectura triviala a intereselor Europei amenintata de discernamantul exclusivist al bancherilor. “In timp ce modernitatea in principiu, nu inchide pe nimeni in conditia sa si decreteaza drept nule si neavenite frontierele de clasa, de sex, de rasa, de nastere, zidul banilor creeaza din nou, in mod inevitabil bariere de casta.”³¹ Cu asta se incheie, de regula, inventarul amenintarilor imediate pe care le contabilizeaza euroscepticismul. Consemnate in literatura constructiei Uniunii Europene ca pericole ale “totalitarismului liberal” cinismul marelui capital si “mcdonaldizarea” cotidianului sunt privite drept pierderi colaterale detalii suficiente compensate prin infuzia semnificativa de capital occidental. Nimeni nu protesteaza contra debilitatii de esenta a bazelor unui proiect comunitar atat de serios, de vreme ce el incurajeaza si sustine o lipsa confortabila implicare a maselor. Democratia inseamna domnia majoritatii si, prin derapaj negativ, a lucrurilor care merg oarecum de la sine.

Uniunea Europeana e ocazia de a dezangaja responsabilitatea individuala a natiunilor in favoarea unei ipotetice fraternizari. Chestiunea identitatii nationale e o tema oarecum derizorie si care descalifica si greveaza asupra calitatii abordarilor. Oare cat de important poate fi ceea ce ne apropie daca nu avem curajul sa vorbim deschis despre ceea ce ne-ar putea desparti ? “Democratizarea” care ingroapa culturi are alura unei gnoze adaptate spiritului insipid-previzibil al epocii. Mimam cu asemenea tenacitate consensul incat indoielile au devenit un stigmat. “Vointa de a depasi fragmentarul a murit, iar acolo unde nu a murit inca, e timorata de opinia generala, care o suspecteaza de perversitati politice antidemocratice.”³² Recent Andrei Plesu fin observator a dinamicii europene si fost ministru de externe a Romaniei) spunea ca “Se face, in acest sens, incercarea de a inlocui vechea uniformitate religioasa a continentului, cu un soi de religie profana, aceea a drepturilor omului si a guvernarii democratice.”³³

S-ar parea ca omul european trebuie aparat cu orice pret, daca va fi nevoie chiar si impotriva lui insusi. El isi consuma preocupat vina de a fi parintele unei culturi care a dat singurul set convingator de norme de civilizatie. Orice contestare a acestei preeminente apare ca un abuz. Occidentul reia periodic in discutie o serie de probe menite sa confirme “teoria complotului”: Europa care nu-si mai poate gestiona imaginea de “mater mundi” traieste sentimentul unei deposedari. Leagan al civilizatiei grecesti si principala arena a razboaielor mondiale Europa trebuie sa faca dovada ca nu are nimic de recuperat (in planul vietii cotidiene dar si a istoriei mari) si e straina oricarei forme de resentiment.

NOTE
¹ Husserl, Edmund, Criza umanitatii europene si filosofia, trad. rom. Alexandru Boboc, Ed. Paideia, Bucuresti 2003, p. 52
² Unii prefera termenul Integrare celui de Unificare cu argumentul ca ultimul implica o prealabila si subiacenta ruptura. A se vedea si in continuare.
³ Si nu am aici in vedere atat “birocratii” lui Milovan Djilas, cat “reziduurile active” ale nomenklaturii
⁴ Pasti, Vladimir, Miroiu, M., Romania - starea de fapt, Ed Nemira, Bucuresti, 1997, p.127
⁵ Potrivit legendei grecesti, Europa a fost fiica regelui Feniciei, a carei frumusete a trezit iubirea lui Zeus. Travestit in taur, acesta a rapit-o si a dus-o in Creta, unde Europa i-a daruit trei fii, ce aveau sa devina regi sau printi: Minos al Cretei, Radamantus al insulelor Ciclade si Sarpedon al Luciei. Mai tarziu, ea s-a casatorit cu regele Asterion al Cretei, care i-a adoptat copiii. Poporul a venerat-o mai apoi sub numele de Hellotis, organizand sarbatori in cinstea ei.
⁶ Formularea apartine lui Peter Sloterdijk
⁷ Declaratiile cancelarului german Schroeder au reusit sa irite Washintonul asa cum rar s-a intamplat in iulie 2005
⁸ Finkielkraut, Alain, Imperfectul prezentului, trad. Rom. Alice Georgescu, Ed. Hasefer, Bucuresti 2005, p. 175
⁹ Husserl, Edmund, Criza umanitatii europene si filosofia, trad. rom. Alexandru Boboc, Ed. Paideia, Bucuresti 2003, p. 49
¹⁰ Pecican, Ovidiu, Romania si Uniunea Europeana, Ed. Eikon, Cluj, 2003, p. 102
¹¹ Pecican, Ovidiu, idem, p. 34
¹² Pecican, Ovidiu, idem,
¹³ Zinoviev spunea ca Moscova nu e si nu va fi niciodata cosmopolita, ci imperialista. Rusia, vadit incomodata de bazele americane si de trupele stationate in Romania, priveste cu ostilitate abia disimulata sub eticheta imperiala, desfasurarile de trupe din fosta aliata a blocului sovietic. Si, de aceea, s-a apucat deja sa construiasca (incepand cu 2005) doua baze navale militare la Marea Neagra, in replica la actiunea SUA.
¹⁴ In 1938 Richard von Weizsäcker afirma fara prea multe menajamente retorice: “fireste, sunt de parere ca Europa se sfarseste la Zidul Berlinului”, iar in aprilie 1996, Nicole Catala, deputata a dreptei din Franta declara: “Astept cu neliniste modalitatile de aderare a anumitor tari din Est, Romania si Bulgaria in special. Putem oare acorda libertatea de miscare cetatenilor si bunurilor din aceste tari, unde diferenta, in ce priveste nivelul de viata, fata de Europa occidentala este colosala?”.
¹⁵ Refacerea familiei europene sub cupola unui edificiu regional numit “Statele Unite ale Europei” e o idee care a prins in mod surprinzator la un lider care nu-si dorea in vreun fel sa fie parte a acestui construct. In septembrie 1946 la Universitatea din Zurich, Winston Churcill pronunta celebrul sau discurs in care propunea o uniune a statelor europene in jurul Frantei si Germaniei, limitand insa granitele acesteia la Europa Occidentala.
¹⁶ Bruckner, Pascal, Mizeria prosperitatii. Religia economismului si dusmanii sai, trad. rom. Vasile Zincenco, Ed. Trei, Bucuresti, 2002, p. 16
¹⁷ Distorsiune a gandirii prin care atribuim o cauzalitate fireasca asupra a ceea ce se intampla.
¹⁸ Ne confruntam in continuare cu acea décomposition des grandsrécits despre care vorbea J. F. Lyotard
¹⁹ Ungureanu, Traian, revista Idei in dialog, nr. 6 (9), iunie 2005, p. 4
²⁰ expresia ii apartine lui Pascal Bruckner
²¹ Jurgen Habermas, noul Ratzinger al revelatiei eurocratice a publicat o serie de scrisori deschise despre viitor
²² Disputa intre functionalisti si federalisti e mai inactuala ca oricand. Rougemont distingea candva o doctrina ortodoxa a federalismului, care inca mai sustinea termenii de natiune, de unificare nationala sau de aparare impotriva unuia dintre cele doua blocuri, si federalismul ca ordine politica ce colaboreaza cu cei care o accepta din motive care nu le apartin, pentru ca nu exista o victorie totala a unei doctrine care nu se vrea, macar in subsidiar, una totalitara. Aceste formule apar, pentru moment lipsite de orice relevanta. Unificarea e conceputa prioritar ca un proces cu accente etico-juridice pronuntate. Cu toate acestea interesul comunitar nu e o sintagma de care cineva sa se poata prevala atunci cand se ia o decizie pe care o natiune, oricare ar fi insemnatatea ei istorica si statistica, nu o impartaseste.
²³ Patapievici, Horia-Roman, Omul recent, ed. Humanitas, Bucuresti, 2001, p. 36
²⁴ Etic si mitic deopotriva
²⁵ Acest exercitiu a fost lipsit de caracterul pasional al dictaturilor din America de Sud, cat si de profetismul vizionar al tarilor sovietici. Mai putin spectaculos, totalitarismul comunist a fost incomparabil mai temeinic.
²⁶ Nimic mai dezamagitor decat inversunarea cu care multi vor sa devina populari, in speranta ca vor prinde ceva resturi de la mesele celor mari, de la Strasbourg.
²⁷ Miclea, Mircea, R’Estul si Vestul, ed. Polirom, Iasi, 2005, p. 116
²⁸ Bruckner, Pascal, Mizeria prosperitatii. Religia economismului si dusmanii sai, trad. rom. Vasile Zincenco, Ed. Trei, Bucuresti, 2002, p. 37
²⁹ Daca exista un limbaj al puterii, limbajul encratic, exista si intelocratii, cei care l-au elaborat si l-au diseminat public.
³⁰ Miclea, Mircea, R’Estul si Vestul, ed. Polirom, Iasi, 2005, p. 33
³¹ Bruckner, Pascal, Mizeria prosperitatii. Religia economismului si dusmanii sai, trad. rom. Vasile Zincenco, Ed. Trei, Bucuresti, 2002, p. 19
³² Patapievici, Horia-Roman, Omul recent, ed. Humanitas, Bucuresti, 2001, p. 127
³³ Plesu, Andrei, Europa - numele unui admirabil proiect, spatiul catorva sumbre esecuri, articol in revista Dilema Veche, ian. 2005

SORIN BORZA - Doctor in filosofie, preda stiinte politice la Facultatea de Stiinte Politice si Stiintele Comunicarii, Universitatea din Oradea.

 sus