Ceea ce se petrece in prezent sub ochii nostri - unificarea Europei - este un proces care nu a inceput nici cu tratatul de la Maastricht (1992), nici cu cel de la Paris (1945) si nici macar cu schita de Pace perpetua realizata de Kant in 1795 si devenita, pentru secolele care au urmat, “ideea regulativa” a constructiei europene. Acest proces a inceput cu mult timp in urma, printre sustinatori gasindu-se nume de mari poeti si filosofi, de juristi, ca si de politicieni lucizi. Traditia legata de posibilitatea realizarii unui asemenea scop poate fi urmarita, daca avem in vedere exclusiv gandirea politica, cel putin pana la inceputul secolului al XIV-lea, cand poetul Dante Alighieri si juristul Petrus de Bosco scriau primele texte despre cum se poate pune capat razboiului prin mijloace politice.

Desi nu ezita sa plaseze momentul nasterii, aparitiei sau formarii Europei in secolele XII-XIII, istoricii continua sa sustina ca autorii medievali au vorbit rar despre Europa si n-au avut intentii privind o constructie europeana¹. Iar lucrurile par sa stea chiar asa din moment ce abia in 1458, termenul legendar si pagan de “Europa” era folosit de catre Aeneas Silvius Piccolomini (papa Pius II), pentru a desemna fara echivoc nu numai un ansamblu geografic, ci si o entitate umana si istorica in plan economic, social, politic si spiritual²; iar pe de alta parte, este o realitate ca in prezent dispunem de un numar foarte mic de texte medievale in care se vorbeste despre Europa.

Tratatul lui Dante De Monarchia este unul din acele putine texte medievale privind unificarea Europei, cu toate ca termenul “Europa” sau adjectivul “European” nu sunt folosite tocmai in maniera lui Piccolomini. S-ar putea spune ca Europa s-a nascut chiar in perioada cand stramosii nostri nu dovedeau constiinta Europei? Se refera, totusi, Dante la Europa in proiectul sau de “monarhie universala”? Este realist acest proiect ?

Specificul gandirii politice medievale

Sursele noastre pentru gandirea politica medievala sunt foarte diferite de cele ale gandirii politice moderne. Ceea ce se considera discursul autonom al politicii este o dezvoltare care tine de aparitia primelor state moderne in Europa; in cursul Evului Mediu nu exista profesionisti pe care sa-i putem numi “teoreticieni politici”.

Activitatile si problemele despre care noi credem ca formeaza o dimensiune in mod distinct politica a vietii umane nu poate fi izolata, in perioada medievala, de alte dimensiuni ale activitatii umane, in pozitie centrala fiind aceea a religiei. Sfera administratiei lumesti (regnum) constituia numai jumatatea inferioara a intregii guvernari a omenirii, cealalta fiind preotimea (sacerdotium) care ii conducea pe oameni spre transcenderea existentei pamantesti. In timp ce guvernarea lumeasca era exercitata de diferite regate, principate, orase-state si domenii feudale din Europa medievala, guvernarea spirituala era in mainile bisericii si a papei. In alte cuvinte, ceea ce noi numim politica era in acea vreme numai o ramura subordonata a religiei: teologia era stiinta superioara a vietii umane pe pamant, asa cum biserica era – in teorie cel putin – guvernarea superioara.

Pe de alta parte, ganditorii medievali erau capabili si chiar interesati, ca mostenitori ai discursului antic despre politica, sa rezolve problemele fiintelor umane legate unele de altele intr-un spatiu public comun, ca sfera distincta a vietii umane. Teologii medievali nu considerau argumentarea politicii separat de chestiuni ale argumentarii generale despre viata umana, care ii implica imediat in chestiuni de religie si biserica. In sens strict, filosofia politica medievala este parte a scolasticii, adica a invatamantului formalizat din universitatile medievale. Aceasta nu inseamna insa ca discursul politic era limitat la universitatile medievale.

Textele care pot servi drept surse ale gandirii politice medievale sunt productii fie ale teologilor crestini care predau in universitatile sau scolile asociate cu diferite ordine religioase, fie ale filosofilor crestini care predau in facultatile de arte ale universitatilor medievale, fie ale istoricilor crestini adesea atasati de centre monastice, ale birocratilor crestini aflati in serviciul institutiilor temporale si spirituale, ale juristilor crestini specializati in drept roman sau canonic; putem adauga poeti, dramaturgi, cronicari locali, comercianti, credinciosi, oricine a atins un suficient grad de instruire.

Un tratat scolastic de filosofie politica

Atat in ce priveste stilul cat si continutul, De Monarchia este un tratat scolastic³; aici, Dante, cu rigoarea unei minti educate in universitatea medievala, pune chestiunea necesitatii rationale si, in acelasi timp, providentiale a “monarhiei universale”. Conceptia sa despre “monarhia universala”⁴ depinde de trei teze fundamentale, fiecare constituind subiectul unei carti. Potrivit primei teze, singurul garant al pacii si dreptatii pentru lumea crestina este o monarhie universala. A doua teza arata ca sub providenta divina acest rol a revenit Imperiul Roman, care chiar de la originile lui, in epoca pre-crestina, a dobandit in mod legitim hegemonia asupra tuturor celorlalte popoare. A treia teza postula ca aceasta unica autoritate universala era data de Dumnezeu in mod direct fiecarui imparat, fara vreo mediere a papalitatii si era exercitata independent de orice control jurisdictional de catre capul Bisericii, pe scurt, puterea imparatului roman nu este subordonata celei a papei⁵.

Astfel, scopul lucrarii este clar politic si poate fi privit ca un raspuns la controversele medievale tar-zii privind puterea spirituala si cea temporala, in contextul confruntarilor dintre regele Filip cel Frumos al Frantei si papa Bonifaciu VIII. Totusi, Dante trece de contextul politic concret, el folosind pentru sustinerea ideii unui imparat roman mai ales argumente filosofice. Aceasta devine clar din discutia sa despre principiul care guverneaza comportamentul uman, un principiu care intemeiaza toate tezele sale politice: “deoarece principiul si cauza celor supuse actiunii noastre sunt scopul ultim – caci el il pune in miscare pe agent – inseamna ca ratiuea tuturor lucrurilor care sunt oransuite spre un scop trebuie dedusa din scopul insusi”⁶.

Dante isi incepe cercetarea in legatura cu acest principiu intreband de ce fiintele umane doresc sa traiasca in comunitate. Urmand traditia aristotelica, el ofera un raspuns teleologic; toate fiintele umane au anumite scopuri pe care doresc sa le realizeze. Oricum, spre deosebire de majoritatea autorilor medievali, el pretinde ca nu exista doar un scop pentru fiecare individ, fiecare familie si fiacare cetate, ci si un scop pentru intreaga specie umana. Acest scop poate fi obtinut numai printr-o activitate a intregii specii, activitate care include orice realizare a intelectului posibil⁷ si presupune, deci, o dezvoltare exhaustiva a capacitatii cognitive. O persoana izolata, limitata in activitate, nu este niciodata capabila sa atinga o asemenea dezvoltare, care presupune integrarea intr-o comunitate iubitoare de pace, la care participa toate fiintele umane.

Este remarcabil si original, in contextul medieval, faptul ca Dante foloseste un argument epistemologic pentru a-si justifica teoria politica. Nici ordinea prestabilita de Dumnezeu, nici nevoia de schimb de bunuri nu constituie adevaratul motiv pentru care fiintele umane doresc sa traiasca intr-o comunitate iubitoare de pace. Mai degraba, adevaratul motiv este o nevoie intelectuala – fiintele umane doresc sa-si foloseasca propria lor capacitate cognitiva.

O problema de terminologie

Desi cuvantul “Europa” este foarte vechi – era folosit de Herodot si chiar de contemporanii lui Hesiod – semnificatia sa a ramas pentru mult timp prea vaga si n-a fost purtatoare de sens cultural sau politic nici la greci, nici la romani. Ideea europeana apare incepand cu Evul Mediu timpuriu, mai exact atunci cand s-a prabusit Imperiul roman, crestinatatea constituind liantul acestei unitati de civilizatie. Prabusirea definitiva a lumii vechi sub atacurile invaziilor barbare in 476 a adus cu sine o coincidenta intre cadrul geografic al Europei si o anumita unitate culturala si politica. Unitatea politica este totusi scurta si corespunde imperiului lui Carol cel Mare, incoronat imparat in 800; insa tratatul de la Verdun din 843 a pus capat acestei unitati politice. Tentativele de unificare se pierd in pretentiile papilor si imparatilor, diferitii regi nefiind in nici un fel dispusi sa se infeudeze unii altora.

Cuvantul latin Europa era foarte putin utilizat in Evul Mediu⁸ – chiar si cei care se ocupau cu toponimia foloseau rar acest cuvant pentru a descrie entitatea geografica si culturala pe care noi o numim Europa. Cuvantul preferat de grupurile dominante din societate, cel putin incepand cu secolul al XI-lea, pentru a desemna spatiile unde domnea crestinismul latin, era Christianitas. Europa era acolo unde crestinii latini - crestinismul romano-catolic - dominau peisajul politic si demografic⁹.

 Aceasta unitate spirituala se bazeaza pe o Biserica ale carei ordine monastice acopera Europa si ale carei pelerinaje mobilizeaza pe credinciosii veniti din orizonturi foarte indepartate. Cruciadele, iar mai tarziu, razboaiele contra otomanilor nu vor face decat sa intareasca aceasta ancorare crestina.

La mijlocul secolului al XIII-lea, atunci cand se vorbea de crestinism in sens geografic, se intelegea totalitatea regiunilor pe care azi noi le numim Islanda, Scandinavia, Insulele Britanice, Franta, cea mai mare parte din Spania si Portugalia, intreaga Italie, Tarile de Jos, Germania, Austria, Polonia, Ungaria, Boemia, Moravia, Slovacia, Croatia. In toate aceste regiuni, puterea politica dominanta era detinuta de crestinii romano-catolici; evreii nu constituiau, numericeste, o minoritate semnificativa; numarul musulmanilor era diminuat chiar si in regatele din Spania, iar puterea lor politica era neglijabila. Paganii din nord-est (Finlanda, Estonia, Lituania, Letonia) fusesera subjugati de catre catolici, desi procesul nu a fost in intregime incununat de succes.

Dante, intr-un tratat anterior celui despre monarhie, De vulgari eloquentia (c. 1305), consacrat limbii ca mijloc de exprimare si comunicare intre oameni, ofera o descriere, surprinzator de precisa pentru epoca sa, a unei Europe nu doar geografice, ci, si mai ales, culturale, cum am spune noi astazi. Este o Europa descrisa ca unitate in diversitate, prin analiza lingvistica:

Din mai sus-amintita tulburare a limbilor nu fara temei tragem incheierea ca atunci intaia oara oamenii s-au imprastiat peste toate zonele pamantului - atat peste tinuturile bune de locuit, cat si prin colturile lor. Si, deoarece radacina lastarului omenesc a fost sadita intr-o parte si in cealalta, desfacandu-se de mai multe ori in alte ramuri, pana la urma a ajuns sa se intinda pana la tinuturile de apus, si astfel atunci intaia oara gatlejuri de fiinte cu judecata au baut din raurile intregii Europe sau macar din cateva. Oricum, fie ca atunci intaia oara au venit din alta parte, fie ca numai s-au intors in Europa, locul lor de bastina, oamenii au adus cu ei o intreita limba si, dintre cei care au adus-o, unii au dobandit la sorti tinutul de miazazi al Europei, altii pe cel de miazanoapte, iar cei de la treilea, pe care acum il numim greci, au cuprins o parte din Europa si alta din Asia. Iar mai apoi, din una si aceeasi limba, primita in urma pedepsitoarei tulburari, au luat nastere graiurile feluritelor popoare, dupa cum vom vedea mai jos. Intr-adevar, toata intinderea care, de la gurile Dunarii, sau de la mlastinile Meotide, pana la hotarul de apus al Angliei e marginita de tinuturile italienilor si ale francezilor si de Ocean, a dobandit o singura limba, desi apoi s-a impartit in feluritele graiuri ale schiavonilor, ungurilor, teutonilor, saxonilor, englezilor si ale multor altora. Tuturor acestora le-a ramas, ca semn al aceleiasi obarsii, aproape doar atata ca mai toti cei pomeniti, ca sa zica da, zic jò. Pornind de la acest grai, adica de la hotarele ungurilor, un alt grai a cuprins inspre rasarit, tot ce de aici incolo se numeste Europa, ba chiar s-a intins si mai departe. Toata intinderea Europeri ramasa de la aceste doua graiuri a dobandit-o un al treilea, desi acuma se arata a fi de trei feluri, pentru ca unii ca sa zica da, zic oc, altii oïl, altii sì, si anume spaniolii, francezii si italienii. Dar semnul ca graiurile acestor trei neamuri purced din unul si acelasi grai este vadit, pentru ca multe lucruri le numesc cu aceleasi cuvinte, ca de pilda Deum (Dumnezeu), celum (cer), amorem (iubire), mare (mare), terram (pamant), si vivit (traieste), moritur (moare), amat (iubeste), si altele, aproape toate. Dintre acestia, cei care zic oc cuprind partea de apus a Europei de miazazi, incepand de la tinutul genovezilor. Cei care zic sì cuprind, pornind de la tinutul mai sus aratat, partea de rasarit, adica pana la acel cap al Italiei, de unde incepe intrandul marii Adriatice si pana in Sicilia. Iar cei care zic oïl sunt oarecum la miazanoapte fata de acestia, fiindca inspre rasarit ii au pe germani, spre miazanoapte si apus sunt santuiti de marea engleza sau galica, si marginiti de muntii Aragonului; sunt inchisi la miazazi de provensali si de intorsura Apeninilor¹⁰.

Dincolo de anumite incertitudini in delimitarea geografica si etno-lingvistica, firesti pentru epoca lui Dante, importante sunt judecatile cu privire la ceea ce stiinta a stabilit mult mai tarziu, unitatea lingvistica europeana. Dante afirma existenta unui idiom comun in Europa, diferentiat in trei grupe (“o intreita limba”): grupul germanic, grupul grecesc si cel din sud; acesta din urma este diferentiat, la randul lui, in trei familii lingvistice, dupa modul de afirmare (oc, oïl sau si): spaniolii (de fapt, provensalii), francezii si italienii.

 Aceasta descriere trebuie coroborata cu descrierea rolului providential al Romei in istoria lumii, din cartea a II-a a tratatului De monarchia. In mare masura prin citate din literatura romana, dar si prin autoritatea marturiilor evanghelice, Dante intentiona sa demonstreze consacrarea puterii romane binelui public si conformitatea Imperiului Roman cu ordinea naturii si vointa lui Dumnezeu, numele Romei aparand astfel legat de valorile universale de pace si dreptate. Intelegea Dante prin “lumea” sau “intreaga lume” pe care, cum spune in repetate randuri, poporul roman a cucerit-o sau a supus-o¹¹, ceea ce in De vulgari eloquentia numea Europa?

Prin apelul la istorii, imagini, rezonante, memorii colective, traditii, in cartea a II-a, Dante cauta o identitate pentru “monarhia universala”, preconizata in prima carte a tratatului. Apogeul unei vieti comune europene distincte fusese atins odata cu dominarea efectiva a aproape tot ce azi numim Europa si a unei parti din Asia de catre cea mai mare cetate a lumii vechi, Roma. Din secolul I, acest “Imperiu roman”, care nu era decat o extindere in spatiu a cetatii Romei, a inceput sa fie identificat, cel putin in planul imaginarului, cu “lumea” (orbis terrarum), un stat-lume, limitat doar de Oceanus¹². Aceasta nu inseamna nici ca romanii aspirau sa cucereasca restul globului pamantesc in intregime, nici ca il ignorau, ci ca, pentru ei, celelalte popoare nu manifestau identitati comune distincte. Poporul roman nu a supus lumea pentru el insusi, spune Dante, ci a urmarit “scopul dreptului”; astfel, “a procedat legitim si prin urmare pe drept si-a asumat demnitatea Imperiului”¹³.

Dupa modelul roman de exclusivitate, crestinii au insistat asupra unicitatii atat a Europei cat si a Bisericii ca sursa de autoritate morala si stiintifica. Crestinismul a fost gandit ca fiind coextensiv spatial cu Imperiul roman. Expresia orbis terrarum a devenit orbis Christianus sau, in limbile autohtone ale europenilor, crestinatate. Totusi, nici Imperiul roman, nici crestinismul n-au fost identice cu Europa. O mare parte din Imperiul roman a insemnat regiuni din Asia si Nordul Africii. Cat despre crestinism, acesta a inceput ca o religie asiatica, iar primele biserici crestine s-au ridicat pe litoralul nord-african. De altfel, dupa caderea Romei si dupa incercarile succesive ale lui Carol cel Mare de a reconstitui Imperiul Roman in Vest, notiunea de “lume” a ajuns sa acopere cu putin mai mult decat ceea ce constituie azi Europa continentala.

Dar, din secolul al XI-lea, conceptia carolingiana despre un imperiu crestin universal care includea si depasea unitatile mai mici ale natiunilor, regatelor si cetatilor si-a gasit expresia in ordinea universala a Bisericii; Papa a luat locul Imparatului in calitate de cap al societatii universale a crestinatatii si de conducator al poporului crestin; autoritatea universala a papalitatii devine o realitate intrupata in dreptul si institutiile crestinismului si impusa printr-un sistem eficient de control centralizat. Ideea Imperiului Roman a supravietuit, iar in secolul al XIV-lea era destul de puternica pentru a-l inspira pe Dante.

Coexistenta monarhiei spirituale si a celei temporale - o idee noua in Europa

Originea divina a stapanirii era o idee general acceptata in secolul al XIII-lea, ca baza stand si cele scrise de Sf. Pavel: “nu exista stapanire decat de la Dumnezeu. Iar cele ce exista de Dumnezeu sunt randuite”¹⁴.

Urmand exemplul scrierilor lui Ps. Dionisie, un autor scolastic ca Aegidius Romanus explica, in 1302, existenta ierarhiilor si a functiilor pe pamant ca un aspect al ordinii ierarhice a universului si, in particular, ca o extindere pe pamant a modelului ceresc in care Dumnezeu este rege si sub el stau noua ordine de ingeri in ordine descresanda. Desi oamenii, asemenea ingerilor, sunt egali ca natura, ei sunt impartiti intr-o ierarhie de ordine inegale in vederea mentinerii armoniei si a exercitarii efective a diferitelor functii. Pentru a aduce pluralitatea la unitate, cele inferioare trebuie sa se supuna celor superioare prin intermediari, si intocmai, sfera temporala celei spirituale¹⁵.

Acelasi Aegidius Romanus intreprindea si o demonstratie privind pretentiile preotimii de a media vointa lui Dumnezeu in consacrarea stapanirii. El sustinea teoria potrivit careia puterea temporala este determinata de si este supusa puterii spirituale chiar si in chestiuni temporale deosebite de cele spirituale, precum in universul inferior, corpurile corporale sunt miscate de spirite si inteligente. Papa, autoritate suprema a Bisericii, dar si a intregii omeniri, in plenitudinea sa de putere(plenitudo potestatis), poseda o superioritate absoluta atat in sfera ecleziastica cat si in cea temporala si delega exercitiul “sabiei” temporale suveranilor laici numai pentru a indeplini in cel mai inalt grad datoriile sale religioase. Astfel, nu exista loc pentru o ordine temporala autonoma nici macar partiala¹⁶.

Dante, ca multi altii din vremea sa, distinge un scop dublu pentru om, corespunzator dublei sale naturi, parte coruptibila si temporala, parte necoruptibila si spirituala. Mijloacele difera pentru fiecare din aceste scopuri, iar omul are nevoie de o dubla conducere. Imparatul indruma omul catre fericirea temporala, potrivit invataturilor filosofice privind practicarea virtutilor morale si intelectuale, iar papa conduce neamul omenesc catre fericirea eterna, potrivit cu adevarul revelat. Dar, desi ambele scopuri sunt in mod divin randuite si desi cel temporal este inferior celui spiritual, ele sunt distincte¹⁷.

Dante face cunoscut, din primele randuri ale tratatului ca urmareste sa justifice teoretic existenta monarhiei temporale; aceasta consta intr-”o stapanire unica si care se intinde asupra tuturor stapanirilor temporale”¹⁸. Apoi, el stabileste ca o astfel de discutie tine de stiinta politicii. Fidel teoriei aristotelice a stiintelor, aminteste ca orice adevar care nu este prin el insusi un principiu trebuie sa fie demonstrat printr-un principiu evident in sine. Astfel, ajunge la chestiunea privind principiul pe care se bazeaza intreaga stiinta politica. Cum politica tine de actiunea umana, iar actiunile sunt determinate de finalitatea lor, in consecinta, trebuie sa descoperim scopul universal al genului uman. Tocmai in vederea acestui scop Dumnezeu a creat umanitatea si el rezida intr-o operatie specifica realizata cu ajutorul intelectului posibil. Rezulta ca perfectiunea ultima de care este capabila umanitatea rezida in puterea intelectului. Acest intelect nu poate fi actualizat de un singur om si nici de un singur popor; actualizarea sa plenara nu poate fi decat decat opera intregii umanitati. Conform interpretarii lui Dante, umanitatea nu poate atinge acest scop decat cu conditia sa traiasca in pace; de aceea, pacea universala este principiul cel mai inalt al politicii.

Scopul universal al intregii umanitati este relativizat apoi prin credinta in viata de dincolo. Dante vorbeste de doua scopuri ale umanitatii: fericirea realizata in aceasta viata, constand in implinirea a ceea ce este specific omului, si fericirea in viata eterna care consta in a te bucura de vederea lui Dumnezeu si la care omul nu poate ajunge prin forte proprii. Daca pentru prima fericire, conditia este ca sa actionam urmarind virtutile morale si intelectuale despre care vorbesc textele filosofice, pentru cea de-a doua, trebuie sa ne conformam preceptelor revelatiei si sa traim in credinta, nadejde si dragoste. Primul scop este aratat de catre ratiune, iar explicarea lui revine filosofilor; al doilea, este revelat de Duhul Sfant, prin Hristos si apostoli. Totusi, omul singur nu ar reusi sa infaptuiasca cele doua obiective din cauza lacomiei specific umane. Ca urmare, omul trebuie sa fie ghidat, de o parte si de alta, de catre o autoritate: autoritatea spirituala a papei, care conduce genul uman la viata eterna; autoritatea imparatului, care, conform doctrinelor filosofice, il conduce la fericirea terestra¹⁹.

Dante sustinea ca autoritatea imparatulului este derivata direct de la Dumnezeu, si nu depinde de papa. Imparatul este cel care asigura pacea; din contra, pretentiile politice ale papalitatii constituie cauza principala a razboaielor. Conflictele politice isi au radacinile in faptul ca liderii comunitatilor politice nu recunosc scopul propriu omului in sfera temporala si anume fericirea inteleasa ca perfectiune a capacitatilor intelectuale naturale ale omului²⁰ si nu randuiesc treburile umane astfel incat sa duca la realizarea acestui scop. Legate de aceasta lipsa sunt eforturile conducatorilor, altii decat monarhul universal, de a-si spori propria putere sau bogatie in detrimentul bunastarii celor condusi si eforturile din partea autoritatilor religioase de a-si spori sfera lor temporala de influenta. Monarhul ideal ar avea jurisdictie universala, prin aceasta inlaturand orice tentatie de a-si spori regatul. Mai mult, monarhia ar trebui sa ofere fiintelor umane cea mai deplina oportunitate de a atinge cel mai inalt grad de libertate²¹.

Astfel, pentru Dante, cele doua finalitati ale umanitatii coexista una alaturi de alta; ele nu se exclud reciproc si nici una din ele nu se vede coborata la rangul de simplu mijloc. Papa, in aceasta viziune, nu se bucura de nici o putere politica, el fiind doar cel care conserva autoritatea spirituala. Odata cu Dante, sfera politica isi regasea, pentru prima oara in Evul Mediu, demnitatea sa intelectuala, morala si culturala. Pentru a putea spera la pacea de care Europa avea mare nevoie, Biserica trebuia sa-si abandoneze proiectele politice de a instaura o Cetate a lui Dumnezeu, caci dominatia politica a unei asemenea puteri impiedica dezvoltarea umanitatii.

“Monarhia universala” – un proiect realist sau utopic?

Proiectul lui Dante este o reactie impotriva anarhiei crescande intr-o Europa in care certurile dintre Imperiu si Biserica, pe de o parte, si dintre principi, pe de alta parte, nu mai conteneau. Ideea lui Dante era una simpla; el dorea sa vada instalarea unei monarhii universale care, logic, ar fi singurul judecator in certurile aparute intre principi independenti si egali si, deci, fara putere unul asupra celuilalt. Fiecare din acestia ar fi stapan in propria lui tara, iar fiecare regat sau oras si-ar pastra propriile legi, adaptate obiceiurilor proprii; dar in probleme comune care afecteaza toti indivizii, specia umana ar trebui sa fie condusa de un singur monarh si “dirijata catre pace de o singura lege”. Astfel, pacea ar ajunge inca o data in Europa, despre care Dante spune ca ii sunt “bolnave si mintea si sufletul” si pe care o compara cu “o fiara cu multe capete imprastiate”, risipindu-se in “stradanii razlete”. Ar fi o pace imperiala, pe care Dante o descrie in cuvintele Sf. Pavel²² ca “Implinirea timpurilor”²³.

Proiectul “monarhiei universale” contine, desigur, erori. In primul rand, este naiv in optimismul sau, deoarece monarhul, superior tuturor celorlalti conducatori temporali, pentru a fi un conducator drept, ar trebui sa nu mai aiba nici o dorinta de cucerire. Ipoteza de la pornea Dante era aceea ca “dreptatea va avea o actiune cu atat mai eficace cu cat cel drept va fi mai puternic”. Monarhul, avand totul, nu-si mai doreste nimic si, spre deosebire de principii temporali care, stapanind teritorii limitate, vor dori necontenit sa le extinda, “nu are ce ravni, deoarece jurisdictia sa este marginita numai de Ocean”²⁴. In al doilea rand, contine o insemnata doza de credulitate in ce priveste argumentul dupa care superioritatea militara romana asupra tuturor rivalilor este dovada aprobarii de catre Dumnezeu a rolului de conducator al lumii: “Poporul care a biruit toate celelalte neamuri care se intreceau pentru stapanirea lumii, prin vointa lui Dumnezeu a invins”²⁵. In al treilea rand, teologia sa este cel putin bizara, atunci cand se argumenteaza ca pacatul lui Adam n-ar fi fost ispasit daca Imperiul Roman, unde a sfarsit Hristos, n-ar fi avut “jurisdictia de a pedepsi”; potrivit lui Dante, pedepsirea lui Iisus a fost o ispasire, tocmai intrucat a fost hotarata de “un judecator competent”, care avea jurisdictie asupra intregului neam omenesc - Imperiul Roman - “de vreme ce intregul neam omenesc isi ispasea pacatul prin trupul lui Hristos”²⁶. In fine, este confuz, intrucat concluzia sa sugereaza si o anumita subordonare a imparatului fata de papa²⁷, fara a oferi vreo indicatie precisa despre ce inseamna aceasta subordonare in practica; cu atat mai mult cu cat concluzia vine dupa ce Dante s-a straduit sa demonstreze ca “imparatul sau monarhul lumii se afla in raport nemijlocit cu Principele universului, care eate Dumnezeu” sau, in alte cuvinte, ca “autoritatea temporala a monarhului izvoraste, fara nici un mijlocitor, din insusi Izvoul autoritatii universale, Izvor care, unul in fortareata simplitatii sale, se revarsa in multe din belsugul bunatatii”²⁸.

Privita in ansamblu, “monarhia universala” este o utopie. Mult mai realist pare a fi planul lui Petrus de Bosco²⁹; el preconiza o “republica crestina”, ca un fel de federatie, condusa de un Consiliu, in care natiunile isi pastreaza independenta. Acest jurist normand pare sa fi inteles ca, pentru Europa de la inceputul secolului al XIV-lea, problema de rezolvat era mai degraba aceea a coexistentei in pace a statelor suverane decat infaptuirea unei monarhii universale. In locul citatelor din literatura romana si a marturiilor evanghelice, la care recurgea poetul si filosoful Dante, juristul De Bosco facea apel la arbitraj international si la masuri si sanctiuni specifice epocii. Nu sunt insa sanctiuni ecleziastice, ci sanctiuni “temporale”, deoarece acestea din urma ii par “mai infricosatoare” si deci mai eficiente; de exemplu, deportarea celor care atata la razboi in Est ca sa lupte contra necredinciosilor sau, in cazul unor tari recalcitrante, izolarea prin incercuire in scopul infometarii.

Ceea ce pentru Dante reprezenta solutia pacii - ideea monarhului unic - pentru Petrus de Bosco insemna un sir de razboaie, revolte si disensiuni. Caci, istoria arata ca celor ce s-au numit monarhi ai lumii, in realitate, nici o regiune nu li s-a supus. In general, nu este posibil ca toti sa se supuna unui singur om din cauza multitudinii de natiuni, a distantelor si diversitatilor statelor, ca si din cauza dispozitiei oamenilor spre discordie mai degraba decat spre concordie.

Dar oricat de realist este acest plan, nu s-a bucurat de o atentie mai mare decat utopia lui Dante. De fapt, ambele planuri au fost luate in considerare doar ca momentul de inceput al unei lungi traditii de lucrari care incearca sa raspunda la intrebarea cum se poate pune capat razboiului altfel decat prin miracole, si anume prin mijloace politice.

Ideea de Europa, asa cum este acceptata in prezent, ca o federatie de state, este asociata cu planul kantian de pace perpetua si nicidecum cu proiectul “monarhiei universale” al lui Dante. Evident, prognoza lui Kant pentru o pace de durata in Europa nu mai include o speranta, precum aceea a lui Dante, intr-o elita politica ambitioasa sau intr-un imparat neingradit de papa in materie de rezolvare de conflicte sau negocieri de pace.

Cu “monarhia universala” a lui Dante pare asociata, in schimb, viziunea americana despre ordinea mondiala, ambele continand ideea unui lider al pacii care poarta responsabilitatea administrarii si impunerii internationale a dreptatii: Imperiul Roman si, respectiv, Statele Unite ale Americii³⁰. Kant se temea ca un asemenea lider ar putea deveni usor un despot. De aceea, el credea ca pacea in Europa poate fi rezolvata si aparata numai prin cresterea importantei normelor de drept in relatiile dintre state. Mai mult, o conditie vitala era ca aceste state sa fie republici ai caror cetateni, iar nu un individ sau o elita, au ultimul cuvant in deciziile privind razboiul si pacea.

Putem asocia, totusi, “monarhia universala” cu viziunea europeana orientata, asa cum este ea in prezent, mai mult dupa planul lui Kant? Este posibil sa acceptam o mare parte din ideile lui Dante, mai putin pe cele privind un monarh suprem si universal si asumarea functiei respective de catre un singur stat; atunci, semnificativ ramane gestul introducerii conditiei pacii, iar nu pasii constructiei. Mai mult decat atat, putem accepta toate ideile lui Dante, dar sa interpretam proiectul sau ca scop al intregii umanitatii, nu al unui individ si nici macar al unui popor. Astfel, urmand noile principii si identificand “monarhia universala” cu stadiul final al constructiei europene – o Europa ajunsa la inteligenta prin intermediul intelectului –, proiectul lui Dante ar putea constitui un stimulent pentru aceasta constructie si nu ar mai aparea atat de ostil.

NOTE
¹ Ideea despre aparitia si geneza Europei ca realitate si reprezentare in Evul Mediu s-a conturat in ajunul celui de-al doilea razboi mondial in cercul istoricilor de la Annales (indeosebi Marc Bloch si Lucien Febvre, fondatori ai revistei); aceasta viziune a fost evocata in cele mai semnificative lucrari pe tema ideii europene scrise dupa terminarea razboiului: Denys HAY, Europe. The Emergence of an Idea, 1957; Federico CHABOD, Storia dell'idea d'Europa, 1961; D. de ROUGEMONT, Vingt-Huit Siècles d'Europe,1961; si, mai recent, dupa caderea comunismului si inceperea integrarii in Uniunea Europeana a unor state din Europa Centrala si de Est: L. GATTO, Viaggio intorno al concetto di Medioevo, 1992; A. PAGDEN (ed.), The Idea of Europe. From Antiquity to the European Union, 2002; A. COMPAGNON, J. SEEBACHER, L'Esprit de l'Europe, 1993; J. LE GOFF, L'Europe est-elle née au Moyen Age?, 2003.
² In 1458, Aeneas Silvius Piccolomini (papa Pius II), poate cel mai bun cunoscator al Europei in acea vreme, datorita si numeroaselor misiuni diplomatice in care a fost trimis, scria capitolul intitulat Europa din lucrarea sa Cosmographia, pe care o va lasa neincheiata, reusind ca mai scrie doar capitolul desre Asia (1461). Aici, ca si in scrisoarea sa catre Mohamed II, el prezinta Europa drept “patria sau casa noastra” si o identifica pe deplin cu crestinatatea, incluzand Balcanii si Bizantul. (cf. Denis HAY, Europe, the Emergence of an Idea, Edinburgh University Press, 1957, pp. 83-87).
³ Cercetatorii plaseasa scrierea tratatului De monarchia intre 1310-1313. Textul poseda o traducere integrala in limba romana, aceea realizata de Francisca Baltaceanu, Titus Barbulescu si Sandu Mihai Lazarescu, in Dante, Opere minore, editie ingrijita de Virgil Candea, Bucuresti, Univers, 1971.
⁴ Conceptia lui Dante despre “monarhia universala”, care primeste in De monarchia cea mai completa expunere, fusese schitata in dialogul Convivio (1304-1307 ).
⁵ De monarchia, I, 2.
⁶ Ibidem, I, 2.
⁷ Ibidem, I, 3.
⁸ In secolul al VIII-lea, cronicarul Isidor Pacensis, pentru a descrie fortele unite ale galilor si barbarilor care luptau sub comanda lui Carol Martel impotriva musulmanilor (batalia de la Tours, 732), a invenatat termenul europeenses (vezi D. HAY, op. cit., p.25).
⁹ G. DELANTY, Inventing Europa: Idea, Identity, Reality, London, Macmillan, 1995, p. 10, 16-17, 34-6 38-42.
¹⁰ De vulgari eloquentia, I, 8, in Dante, Opere minore.
¹¹ De monarchia, II, 5-6.
¹² Cf. HORATIUS, Ode, IV, 3, in: Opera omnia, Bucuresi, Univers, 1980; VIRGILIUS, Eneida, I, 286-7.
¹³ De monarchia, II, 5.
¹⁴ Epistola catre romani, 13:1.
¹⁵ AEGIDIUS ROMANUS, De ecclesiastica potestate, II, 13 (in R. W. Dyson, Giles of Rome on Ecclesiastical Power. The De ecclesiastica potestate of Aegidius Romanus, Woodbridge, 1986).
¹⁶ Ibidem, I, 4, 5.
¹⁷ De monarchia, III, 16.
¹⁸ Ibidem, I, 2
¹⁹ Ibidem, III, 15.
²⁰ Ibidem, I, 4
²¹ Ibidem, I, 9
²² Epistola catre galateni, 4:4.
²³ De monarchia, I, 16;
²⁴ Ibidem, I, 11.
²⁵ Ibidem, II, 8.
²⁶ Ibidem, II, 12.
²⁷ Ibidem, III, 16.
²⁸ Ibidem, III, 15.
²⁹ Acest plan se gaseste in lucrarea De recuperatione Sanctae Terrae, un tratat despre mijloacele de recucerire a Tarii Sfinte, scris in 1306 si adresat regelui Angliei, Edward I.
³⁰ H. MÜNKLER, “Kant’s “perpetual peace”: utopia or political guide?” (27 May 2004, www.openDemocracy.net).

MARIN BALAN- doctor in filosofie. Preda istoria filosofiei medievale la Facultatea de Filosofie, Universitatea din Bucuresti.

 sus