Inca de la bun inceput, trebuie sa precizam ca termenul juridico-politic de “legitimitate”¹ capata conotatii diferite daca ne referim la Uniunea Europeana ca sistem politic complex format dintr-o dimensiune interguvernamentala (cuprinzand politicile comune iar sub aspect institutional european, “tandemul Consiliilor”), dimensiune care este considerata de unii autori a ilustra natura juridica internationala a Uniunii² si, pe de alta parte, dintr-o dimensiune comunitara (in care predomina institutiile politice supranationale precum CJUE, Comisia, Parlamentul European, dar si pilonul comunitar al Uniunii).

Datorita originalitatii sistemului politic al UE, conceptul de “legitimitate democratica” ar opera, in aceasta opinie, in mod diferit, in functie de fiecare dimensiune a Uniunii³. Astfel, pe plan interguvernamental, conceptul juridic in cauza se poate referi la trei aspecte: reprezentarea statelor membre in cadrul institutiilor UE cu natura interguvernamentala precum Consiliul UE, Consiliul European; ponderea voturilor fiecarui stat in procesul decizional european; atributiile institutiilor UE in care statele sunt reprezentate si locul lor in cadrul institutional unic. Pe plan comunitar, legitimitatea democratica a Uniunii are in vedere alte trei aspecte: reprezentarea cetatenilor europeni in institutiile UE supranationale precum Parlamentul European; participarea parlamentelor nationale la procesul decizional european; atributiile institutiilor politice in care sunt reprezentati cetatenii europeni si locul lor in cadrul institutional unic. De asemenea, s-ar putea adauga un alt aspect, privind relatia politica directa dintre cetatenii europeni si toate institutiile UE, precum si perceptia pe care acestia si-au facut-o despre organizarea si functionarea, despre obiectivele si atributiile institutiilor UE.

Admitand ca exista o reala problema pentru Uniune ca atare, in privinta “legitimitatii”⁴, in-seamna implicit a apropia aceasta entitate de conceptul politic de “stat” (in cazul organizatiilor internationale nefiind pusa o asemenea problema, deoarece raporturile juridico-politice se stabilesc intre state, pe plan international, nu intre organizatie si cetateni).

Ca la orice noua trecere a Uniunii intr-o alta faza de evolutie din cadrul procesului de integrare europeana, problema legitimitatii sale democratice este repusa pe tapet; se incearca insa, ca deficitul⁵ democratic sa fie combatut prin mijloace defectuoase, in opinia noastra (deoarece sunt concepute si aplicate de sus in jos, de catre state, prin guvernele nationale, care decid reformele institutionale prin intermediul “CIG”-urilor, conferinte interguvernamentale, deci cu excluderea unui rol oficial, de intrunire si de dezbatere publica a unor asemenea proiecte de reforma a UE, acordat parlamentelor nationale ori Parlamentului European).

Pe de alta parte, nici una dintre reformele politice si institutionale aplicate pana acum in evolutia Uniunii (chiar si tratatul constitutional respins in 2005, care a reprezentat o alta varianta reformista impusa de sus in jos, de la nivelul “tandemului decizonal al Consiliilor” catre parlamente si cetateni) nu a incercat sa creeze legitimitate democratica pentru Uniune prin reducerea rolului decizional si legislativ omniprezent al Consiliului UE (care reprezinta guvernele nationale, ce nu sunt alese direct de cetateni); nici prin acordarea, catre Parlamentul European, a rolului de autentic “legiuitor european”⁶; nici prin asocierea reala a parlamentelor nationale la procesul decizional si normativ european (“noua codecizie” cu Parlamentul European, in absenta careia s-ar putea afirma ca prerogativele legislative au fost integral transferate catre institutiile UE, in special catre executiv (Consiliul UE).

Acest lucru (consacrat prin tratatele comunitare si modificatoare) reprezinta o anomalie pentru functionarea democratica autentica a oricarei entitati politice asemanatoare (fie si partial) unui stat. Practic, “confuzia puterilor” la nivelul european de guvernare, in favoarea executivelor nationale (care, prin cele doua Consilii, dispun de atributii decizionale, executive si legislative - in cazul Consiliului UE-) are ca efect intarirea acestora la nivelul european, in detrimentul institutiilor politice reprezentand direct cetatenii⁷ (parlamentele nationale, care nu au nici un rol in procesul legislativ european, nici direct, nici prin intermediul unei institutii UE - un Senat european).

Toate reformele institutionale, inclusiv cea propusa de tratatul constitutional din 2004 nu au avut ca scop decat sa conserve si sa intareasca preponderenta executivelor nationale, prin cele doua Consilii, chiar daca au admis o extindere treptata a rolului legislativ al Parlamentului European. Nu s-a urmarit insa, o patrundere directa a parlamentelor nationale in cadrul procesului legislativ si decizional european. Ideea crearii unui “Senat european”⁸ (ca modalitate distincta, de participare a parlamentelor nationale la aceste procese de adoptare a legilor europene si de luare a deciziilor in domeniile “PESC”si “JAI”) nu a fost cuprinsa in Constitutia Europeana, spre a fi adoptata de state. S-a considerat ca un al treilea organ legislativ european ar fi inutil si ar ingreuna si mai mult procesul legislativ european⁹. In realitate, Senatul european ar fi consacrat un bicameralism european in care ambele Camere ale unui Parlament European extins, reformat, ar fi avut legitimitate democratica directa. Acest lucru ar fi amenintat in mod direct pozitia preeminenta actuala de “legiuitor european veritabil” de care se bucura Consilul UE (ca institutie politica a guvernelor nationale ce are prerogative intr-un domeniu prin definitie apartinand unei adunari parlamentare).

Reformele institutionale nu au avut ca obiect o democratizare de profunzime a cadrului institutional al UE, deoarece extinderea puterilor legislative acordate Parlamentului European nu a amenintat pozitia predominanta a Consiliului, atata vreme cat Parlamentul este un “asociat”al Consiliului, nu “co-decident” (care nu poate decide decat prin participarea la procedura complexa de adoptare a unui act normativ european de catre Consiliu); spre deosebire de Consiliu, Parlamentul European nu poate adopta singur acte legislative europene.

Tratatul constitutional respins in 2005 a consacrat o balanta perfecta intre Consiliu si Parlament in privinta adoptarii actelor legislative europene (co-decizia) insa acest lucru a mai avut si alte semnificatii: nu a contestat functia legislativa a Consiliului UE (care astfel, si-a mentinut controlul asupra acestui domeniu legislativ european, in paralel extinzandu-si functiile executive si decizionale in numeroase domenii, fara ca Parlamentul European (impreuna cu parlamentele nationale, intr-o varianta) sa-l traga la raspundere, in calitatea sa de executiv european. Parlamentul European nu poate sa aprobe numirea membrilor in Consiliu, acestia fiind automat reprezentantii ministeriali ai statelor membre. Parlamentul European nu poate sa traga la raspundere politica Consiliul UE pentru exercitarea atributiilor decizionale (conferite de tratatele comunitare, de cele modificatoare si de Constitutia Europeana /2004) in domeniile extra-legislative, inclusiv in domeniile de cooperare politica interguvernamentala precum PESC, PESD, cooperarile intarite, cooperarile politienesti ori cele judiciare (pentru modul in care corespund obiectivelor UE si in care inteleg sa apere interesele cetatenilor, cat si sa exprime legitimitatea democratica a Uniunii).

Practic, tratatul constitutional din 2004 a esuat, deoarece nu propunea o reforma institutionala autentica, nu reprezenta o ruptura cu modelul Uniunii de pana atunci; acest tratat nu facea decat sa perpetueze problema legitimitatii democratice a Uniunii si sa acutizeze prapastia dintre cetateni, parlamentele nationale si institutiile UE¹⁰.

Astfel de reforme institutionale care au operat pana in prezent (inclusiv cea propusa de “Constitutia” esuata) vizeaza de fapt, perpetuarea unui dezechilibru intre cele doua dimensiuni pe care se bazeaza “legitimitatea Uniunii”: cea interguvernamentala (dimensiune care este intarita, prin extinderea atributiilor institutiilor UE ce reprezinta statele membre) in detrimentul dimensiunii supranationale (formate din institutiile UE in cadrul carora sunt reprezentati cetatenii).

Prin respingerea in 2005 a tratatului constitutional, s-a refuzat de fapt, o varianta de model institutional unional, care nu identifica si nu elimina cauzele majore ale pierderii “legitimitatii democratice a UE¹¹” (daca admitem faptul ca aceasta a putut detine, in conditiile aratate mai sus, inca de la crearea sa, o astfel de legitimitate). Una dintre aceste cauze majore vizeaza o anume insistenta a guvernelor nationale de a hotari discretionar care anume sunt prioritatile viitorului Uniunii si care ar fi cel mai potrivit model institutional pentru a atinge aceste prioritati¹². In al doilea rand, se remarca o insistare pe nevoia de sporire a eficacitatii¹³ institutiilor UE, nevoie privita ca sursa de crestere a legitimitatii democratice a Uniunii (ceea ce, in opinia noastra, este fals, deoarece astfel se evita rediscutarea relatiei politice directe intre cetateni, parlamente nationale si Uniune).

Eficacitatea institutiilor UE reprezinta doar un principiu de functionare al acestora, insa nu principiul democratic fundamental pentru care acestea exista; rolul esential al institutiilor UE nu este altul decat acela de a reprezenta instrumentele juridico-politice prin intermediul carora popoarele UE isi exercita puterea suverana la toate nivelele de guvernare din cadrul sistemului politic complex al UE. Numai astfel s-ar putea explica existenta unei legitimitati democratice a UE, in toate celelalte cazuri aceasta fiind, in opinia noastra, exclusa. O reforma institutionala autentica ar fi numai aceea care ar conferi Uniunii legitimitate democratica in sensul descris mai sus; preocuparea excesiva pentru a avea institutii eficace¹⁴ intr-o Uniune extinsa la peste 27 de membri nu poate reprezenta un scop in sine, ci este doar o metoda de imbunatatire a functionarii unui cadru institutional organizat defectuos, pe o baza care nu a respectat inca de la inceput criteriile democratice de organizare a “puterilor”¹⁵ la nivelul european de guvernare.

O reforma autentica insa, nu ar provoca efecte juridice asupra caracterului original al institutiilor UE (in sensul de a le impune o respectare stricta a modelului statal de organizare); institutiile politice ale Uniunii raman originale chiar si dupa efectuarea unei reforme institutionale de profunzime destinate sa combata deficitul democratic¹⁶ al Uniunii, deoarece ele apartin unui sistem politic complex si multi-etajat.

In sensul de mai sus, putem spune ca Uniunea nu va deveni un stat¹⁷, chiar daca se va preocupa sa capete legitimitate democratica in toate dimensiunile sale.

Pe de alta parte, este posibila si o etapa “post-Nisa” dominata de o reforma structurala capabila sa departeze primejdia reala a blocajului si apoi a colapsului institutional ( colaps datorat exacerbarii rolului institutiilor UE, faptului ca acestea se vor considera surse de legitimitate prin ele insele¹⁸, ceea ce va pecetlui ruptura fata de cetateni). Acestia, in scenariul negativ de fata, se vor afla in fata unei realitati politice degenerate: guvernantii se vor reprezenta pe ei insasi, institutiile UE vor vorbi in numele unei Uniuni cu vointa politica proprie, care se reprezinta pe sine, nemaiavand nevoie de mandatul cetatenilor spre a functiona. O astfel de Uniune a guvernelor si a tehnicienilor va anula cu certitudine, pe termen lung, sansele de construire a Europei unite. In aceasta varianta, doar reforma politica si institutionala autentica va izbuti sa refaca bazele pentru exercitarea democratiei europene. Astfel, Uniunea nu se va transforma intr-o entitate dominata de “puteri” ne-alese de cetateni (executive; tehnocratice), evitand caderea in haos, datorita lipsei legitimitatii democratice.

Pe de alta parte, a sustine “reforme institutionale” al caror obiectiv principal sa fie doar “informarea opiniei publice asupra necesitatii si a caracterului inevitabil al procesului de integrare europeana”¹⁹, cu ignorarea discutiei despre modalitatile de crestere a legitimitatii Uniunii si despre identificarea surselor acestei legitimitati, ar fi o eroare, deoarece ar exclude ab initio cetatenii europeni si parlamentele nationale de la orice posibilitate de participare la evolutia procesului de integrare europeana. O astfel de “reforma” ar institui, ca si cele precedente, o relatie politica ierarhica, de tip statal, intre guvernanti si guvernati, fara insa a se prevede garantiile juridice fundamentale de limitare a puterii guvernantilor, nici raspunderea politica a fiecarei institutii UE in fata cetatenilor europeni si a parlamentelor nationale. In cazul reformei de mai sus, ar insemna ca Uniunea sa-si trateze cetatenii precum un stat autoritar, deoarece tratatul sau constitutiv nu prevede si mecanismele juridice prin care cetatenii pot exercita controlul politic asupra institutiilor UE. La momentul actual, majoritatea institutiilor UE au un statut politic “cvasi-sacralizat” (Consiliul, CJCE, Consiliul European, Parlamentul European chiar; Comisia), in sensul ca nu raspund direct in fata parlamentelor nationale, nici a cetate-nilor europeni (cu exceptia motiunii de cenzura prin care Parlamentul European poate provoca demisia in bloc a Comisiei Europene), de unde si una din sursele majore ale “crizei structurale” a Uniunii.

In al doilea rand, este impropriu sa vorbim despre o “pierdere” de legitimitate democratica, din moment ce Uniunea nu si-a construit, inca de la bun inceput, acest tip de legitimitate. Mai mult, Uniunea tinde sa se considere (inclusiv pe calea jurisprudentei CJCE) o sursa de legitimitate pentru state si pentru ordinea lor juridica (la acest punct, trebuie remarcat ca, de fapt, Comisia nu a facut altceva decat sa preia interpretarea CJUE referitoare la “comunitatea de drept “ care se integreaza in ordinea juridica nationala a statelor membre). Comisia, ca si Curtea de Justitie, de altfel, considera ca, deoarece Uniunea se bazeaza pe drept si nu pe forta, mai bine spus, pe o comunitate juridica de tip integrationist si supranational, este o Uniune legitima in fata cetatenilor sai.

In al doilea rand, Uniunea “ar avea legitimitate proprie”²⁰ deoarece s-ar baza pe principiile juridice mentionate in art.6(1)/TUE si, in al treilea rand, deoarece s-a format ca expresie a vointelor concordante si suverane ale statelor membre. In acest caz insa, dupa parerea noastra, este vorba de o depasire a competentei interne a executivelor nationale care au incheiat, folosind calea adoptarii de tratate internationale, un acord de tip integrationist, ce pune bazele unui sistem politic multietajat original, fara sa acorde rolul politic preeminent parlamentelor nationale. Ratificarea acestor tratate pe cale parlamentara sau prin referendum a reprezentat o supunere inevitabila a acordului incheiat de executivele nationale, aprobarii detinatorului ultim al suveranitatii: poporul. Acest moment politic suprem, care exprima obligatia guvernelor de a reveni la detinatorii suveranitatii, contureaza acea relatie politica directa dintre cetateni si Uniune, care ar fi trebuit sa fie extinsa in toate dimensiunile procesului de integrare european. Din pacate, acesta este un moment izolat in acest proces, care nu poate declansa per se o reforma institutionala autentica (in sensul crearii legitimitatii democratice a Uniunii).

Pentru ca legitimitatea democratica a Uniunii sa inceapa a fi construita pe o baza politica noua, fata de cele existente, ar trebui sa existe un impuls adecvat , de pilda, sa fie respins un tratat major, care se refera la Uniune in sine ( o respingere a unui tratat constitutional); or, acest lucru s-a petrecut in 2005, cu prilejul voturilor negative a cetatenilor din doua state fondatoare ale UE, deschizand astfel, oportunitatea unei reforme structurale a Uniunii²¹.

NOTE
¹ Se poate vorbi despre o “policentricitate a Uniunii”, care rezulta din diferite surse de legitimitate. In acest context, legitimitatea reflecta “credinta ca un sistem este just deoarece incarneaza valorile comune normative ale unei politici”, aceasta materializare a valorilor comune facandu-se in epoca moderna printr-o constitutie democratica. Legitimitatea deriva din sentimentul de apartenenta si din solidaritate; a fi membri ai unei ordini politice juste si legitime este un sentiment menit sa intareasca solidaritatea si apartenenta- de aici si functia unei “Constitutii Europene” de a intari legitimitatea Uniunii. A se vedea si Sanem Baykal – “Unity in diversity? The Challenge of Diversity for the European Political Identity, Legitimacy and Democractic Governance: Turkey’s EU membership as the Ultimate Test Case”, Jean Monnet Working Paper, 09 /05.
² Antonio Bar Cendón - “ La legitimité de l’Union Européenne après le Conseil Européen d’Amsterdam”, op. cit., pag. 13 - 14.
³ Dupa unii autori, nevoia de legitimitate democratica a UE “provine dintr-un nou mod de integrare economica, distincta de politicile comunitare traditionale”, denumit “guvernare economica”, care este un mod de guvernare mai constrangator pentru statele membre, tinand sa le impuna orientari generale ale politicilor bugetare nationale, sociale si fiscale, afectand direct cetatenii acestor state si societatea civila. Prin urmare, UE trebuie sa raspunda noilor provocari prin initerea unei reforme institutionale care sa ii “intareasca aptitudinea de a actiona si care sa-i fundamenteze legitimitatea”, o reforma care sa aiba ca obiectiv “punerea in aplicare a unui autentic mod de guvernare”, aducand un raspuns asteptarilor cetatenilor in ceea ce priveste transparenta si democratia, intarirea legitimitatii UE si remedierea derivelor institutionale. Cf. Jean Louis Quermonne; Commissariat Général du Plan - “L’Union Européenne en quête d’institutions légitimes et efficaces”; La Documentation Française, novembre 1999; Rapport du groupe de réflexion sur la réforme des institutions européennes; Paris, pag. 12-13.
⁴ UE nu este un stat, ci doar o forma de politica, deci problema legitimitatii ar fi una dificil de conceput in termeni legati de statul natiune sau de un popor. Structurile de guvernare ale UE ar trebui cu toate acestea, sa ofere ceva cu care cetatenii europeni sa se identifice si care sa le inspire loialitate si un sens al identitatii cu destinul UE care sa nu inlocuiasca identitatile nationale sau regionale. Cu alte cuvinte, chiar daca UE este o politica si nu un stat, s-ar impune, pentru legitimarea sa, sa se rezolve problema dimensiunii afective a proiectului european, pornind de la intelegerea cetateniei europene ca fiind «mai mult decat un set de drepturi , fiind o identificare a cetatenilor cu un set de valori si de principii politice». A se vedea pe larg, Josephine Shaw – “Citizenship of the Union: Towards Post-National Membership?”, Jean Monnet Working Paper, 1997, http://jeanmonnetprogram.org/papers/97/97-06-.html
⁵ Doctrina juridica admite rolul central al PE in combaterea “deficitului democratic” din Uniune, ca pastrator si garant al legitimitatii democratice, cat si nevoia de a introduce parlamentele nationale in procesul legislativ european. Trebuie insa sa tinem seama de faptul ca actualul cadru institutional unic este rezultatul unui compromis intre doua viziuni diferite (interguvernamentala si federalista). In timp ce unele institutii (Comisia, CJCE) isi pot gasi un rol in varianta interguvernamentala, PE nu poate fi incadrat, din pricina naturii sale federale, decat in modelul federalist de organizare a UE. Ca institutie care sa confere Uniunii “legitimitate parlamentara”, insa care are o “natura federala”, PE sufera atacuri si contestari in ceea ce priveste rolul sau in combaterea “deficitului democratic” al UE, din partea celor care sustin modelul interguvernamentalist (dupa cum considera unii autori precum Brendan Donnelly - “The European Parliament and the Dilemmas of European Integration”, in “ The International Spectator”, vol XXXIX, no.2, April - June 2004; Istituto Affari Internationali, Roma, Italia, pag. 11-14.
⁶ In sensul ca PE sa poata adopta singur legi europene si legea bugetului Uniunii; sa aiba drept de initiativa legislativa, precum un parlament statal (aceasta ar insemna insa, implicit, o reducere a originalitatii sale, prin incadrarea stricta intr-un model statal de organizare politica).
⁷ Walter Oswalt - op. cit., pag. 65-66. Jacques Généreux - op. cit., pag. 173-178.
⁸ A se vedea pe larg, Dossier Documentaire– “Un Sénat Européen?”, www.senat.fr-europe/dossierssenat_europeen.html
⁹ In schimb, remarcand absenta parlamentelor nationale din procesul decizional european, unii autori (Walter Oswalt - op. cit., pag. 68 - 69) considera tratatul constitutional “o expresie a consolidarii iresponsabilitatii politice a executivelor nationale” executive care exercita “o putere rupta de cetateni si de reprezentantii lor din parlamente”, remarcand totodata ca, in ciuda atribuirii de noi drepturi co-decizionale PE, nu se poate vorbi de o “democratie europeana” in conditiile in care “puterea executiva europeana reuneste functiuni legislative, executive, quasi–judiciare”, in dauna “libertatii de decizie democratica” a parlamentelor nationale si a adunarile regionale. In aceste conditii, PE nu ar merita titlul sau de “Parlament”, nefiind decat “un organ de veto si de audienta, cand nu este redus la rolul de spectator sau nu este exclus”. In acest context, este logica respingerea ipotezei unui “ Senat European” compus din parlamentari nationali, care ar face inutil si complicat procesul legislativ european desfasurat “sub tutela” Consiliului UE (“cei trei legiuitori europeni”).
¹⁰ Jacques Généreux - op. cit ., pag. 93-95.
¹¹ Unii autori recomanda ca Uniunea sa isi dezvolte noi tipuri de legitimitate, in afara de legitimitatea duala a metodei comunitare (prin care statele membre sunt reprezentate in Consilii si popoarele europene sunt reprenzentate in PE). Astfel, Uniunea ar trebui sa intareasca cetatenia europeana prin instaurarea regimului Cartei drepturilor fundamentale in inima Uniunii si sa incerce a dezvolta puterea Europei Regiunilor ca surse intermediare de autoritate politica. A se vedea Andrew Duff – “From Amsterdam Left-overs to Nice Hangovers”, in The International Spectator, vol. XXXVI, no. 1, 2001, pag. 19.
¹² In sens contrar (nu guvernele nationale, ci PE ar fi institutia UE care ar dispune de un mecanism-cheie pentru viitorul politic al Uniunii”: votul Parlamentului European in marile probleme europene) – a se vedea François Baryrou, “Qui. Plaidoyer pour la Constitution Européenne”; Plon; 2005, pag. 105. Astfel, cetatenii europeni si nu guvernele statelor membre, prin reprezentantii lor, sunt cei care decid asupra viitorului politic al UE (acest lucru este insa contrazis de realitatea politica si functionala a atributiilor incredintate in acest sens, Consiliului European sau Comisiei).
¹³ “Eficacitatea politica” implica, in opinia unor autori, apararea procedurilor CE supranationale, ca fiind cele mai eficiente si legitime mijloace pentru a indeplini scopurile CE (Cf. Michael E. Smith - “The Quest for Coherence: Institutional Dilemmans of External Action from Maastricht to Amsterdam”, in Alec Stone Sweet, Wayne Sandholtz, Neil Fligstein (ed.), “The Institutionalization of Europe”; Oxford University Press, 2001, pag. 183. Fata de acesata definitie functionalista, alti autori adauga, cu privire la cerinta eficacitatii institutionale a Uniunii ca Uniunea ar avea nevoie de “o guvernare intarita, permanenta si apta sa anticipeze si sa reactioneze cu promptitudine”. “Eficacitatea” nu reprezinta decat primul element al “restructurarii arhitecturii institutionale a UE”, alaturi de exigenta legitimitatii democratice (conformitatea UE cu cerintele democratice, ceea ce ar presupune ca toate institutiile UE, nu doar PE, sa indeplineasca aceasta conditie). Cf. Jean - Louis Quermonne - “L’ Union Européenne en quête d’institutions légitimes et efficaces”, op. cit., pag. 61-62. Or, in aceasta conceptie, se insista pe o democratizare individuala a fiecarei institutii UE in parte, pe construirea unei relatii politice dintre fiecare astfel de institutie si cetatenii UE, in loc de a se rezuma la acordarea rolului central PE in cadrul institutional unic, ca “singura institutie cu un caracter democratic” (sensul restrans al ideii de “combatere a deficitului democratic” al UE).
¹⁴ De pilda unele din argumentele favorabile variantei tratatului constitutional sustin ca tratatul sporeste eficacitatea institutiilor UE, prin faptul ca realizeaza o separatie clara de competente intre acestea; prin intarirea stabilitatii si a eficacitatii “puterilor executive”; prin generalizarea votului cu majoritatea calificata; prin concentrarea “puterilor Comisiei” (cf. Patrick Herter- op.cit., pag. 63). La aceste argumente se poate replica prin aratarea faptului ca eficacitatea institutiilor UE ar becesita intre altele, o armonizare europeana a fiscalitatii si o marire a bugetului UE, cat si o comunitarizare a unor politici interguvernamentale la momentul de fata.
¹⁵ De mentionat ca UE nu cunoaste “separatia organica a puterilor” (nefiind posibila o clasificare a diferitelor instrumente juridice ca fiind “legislative” sau “excutive”), insa ar fi posibil sa se descrie Uniunea in termenii unei “separatii functionale a puterilor” (distingand intre functiile legislativa, executiva, judiciara, fiecare fiind exercitata in conformitate cu diferite proceduri adaptate functiei respective”). Cf. Koen Lenaerts, Marlies Desomer- “Towards a Hierarchy of Legal Acts in the European Union? Simplification of Legal Instruments and Procedures”, in European Law Journal, vol. I I, no.6, Nov. 2005, Blacwell Publishing Ltd., 2005, pag. 743.
¹⁶ Dupa alti autori, aceasta “criza de legitimitate” a Uniunii are mai multe cauze: faptul ca UE este “rezultatul unui proces incremental de integrare”; o slaba inzestrate cu competente adecvate, a institutiilor UE pentru a lua decizii intr-o maniera clara, transparenta, responsabila”; caracterul tehnic al activitatii UE, lasand electorii in mare parte dezinteresati sau ne-angajati politic. Cf. Nick Clegg - “Restoring legitimacy. Parliaments and the EU”, in Ulrike Rüb (ed.)- op. cit., pag. 32 - 33.
¹⁷ François Priollaud, David Siritzky - op. cit. pag. 34. De asemenea, “The CER Guide to the EU’s constitutional treaty”; Centre for European Reform, July 2004; www.cer.org.uk, pag. 8.
¹⁸ Antonio Bar Cendón - op.cit., pag. 13; de asemenea si in EPAISCOPE; Journals; European Institute of Public Administration (Maastricht); vol. 1997, no. 2, pag.1 - 7; www.eipa.nl
¹⁹ Deoarece obiectivul unor asemenea reforme institutionale pleaca de la existenta unui “delivery deficit”(nu a unui “deficit democratic”), inteles ca o distantare a promisiunilor liderilor politici fata de realitatea europeana, ca lipsa a unor solutii adecvate la problemele concrete ale cetatenilor europeni. Cf. “EU 2010 - A Programme for Reform”; Centre for European Reform; www.cer.org.uk.
²⁰ Totusi, unii autori considera ca Uniunea se confrunta cu un deficit democratic tocmai pentru ca nu are abilitatea de a dezvolta structuri si procese care ar putea transpune la nivelul european de guvernare traditia controlului guvernamental, a raspunderii parlamentare si a responsabilitatii administrative practicate in diferite modalitati in cadrul statelor membre. Pe masura transferarii functiilor catre Bruxelles, considera autorul, balanta democratica a devenit mai deficitara, valoarea indivizilor in acest proces fiind intr-un inevitabil declin , inclusiv in ceea ce priveste abilitatea lor de a juca un rol civic semnificativ in guvernarea europeana . A se vedea J.H.H. Weiler – “The Selling of Europe: The Discourse of European Citizenship in the IGC 1996”, Jean Monnet Working Paper, 1996. Prin urmare, plecand de la aceasta viziune, ar fi foarte greu sa se vorbeasca de o “legitimitate proprie” Uniunii, in conditiile in care legitimitatea democratica si cea conferita de state sunt ambele, deficiente.
²¹ Walter Oswalt - op. cit., pag. 116-119.

MADALINA VIRGINIA ANTONESCU - Doctorand al Facultatii de Drept, Bucuresti, cercetator stiintific in cadrul Institutului Diplomatic Roman.

 sus