Editorial

Recapitulare: conditionare si europenizare
 

ROMULUS BRANCOVEANU

In ultimii cincizeci de an, Romania a fost adeseori, in raport cu schimbarile si transformarile petrecute in vecinatatea ei Central – si Est – europeana, tara de pe urma. Desprinderea noastra de comunism s-a petrecut mai tarziu si, in orice caz, cu sincope si costuri mai ridicate decat in celelalte tari din Europa Centrala si de Est. De asemenea, dupa caderea comunismului, la inceputul anilor nouazeci, Romania li se infatisa diversilor observatori drept tara cea mai putin promitatoare in evolutia catre democratie si o economie de piata. Sistemul in care guvernul si institutiile sunt responsabile fata de cetateni si in care libertatile si drepturile indivizilor sunt respectate reprezenta un obiectiv pe termen lung si i se dadeau putine sanse de realizare. Cu toate acestea, inainte ca si dupa caderea comunismului, tara noastra nu a evoluat divergent si in contratimp cu fluxul international (poate Epoca Ceausescu si binecunoscutele ei particularitati sa fi insemnat o evolutia aparte, al carui centru de gravitatie sa fi fost in interior), ci mai de graba intr-un mod reactiv si dependent de acesta. Dar, asa cum voi sustine, nu doar in acest mod. In primul deceniu de tranzitie, de bine – de rau, Romania a reusit sa se rupa de comunismul si nationalismul care au provocat la vecinii nostri fosti iugoslavi razboiul de la jumatatea anilor nouazeci si sa evitate recaderea istorica in sfera de influenta CSI, asa cum s-a intam-plat cu alte tari la Est. Intr-un cuvant, n-am tasnit, dar am reusit sa ne strecuram prin fereastra de oportunitate intredeschisa de colapsul comunismului si de prabusirea URSS. Nu atat de repede si nu atat de eficient pe cat am fi sperat imediat la inceputul anilor nouazeci, dar obiectivul integrarii europene si atlantice, un obiectiv asa-zicand istoric a fost atins. Mai tarziu, poate chiar in ultima clipa, dar in directia dezirabila, este singura observatie de bun simt, acum, in clipa aderarii la Uniunea Europeana.

Acest articol surprinde in mod schematic doua constrangeri care, impreuna, au favorizat succesul aderarii. Prima priveste orientarea pro-occidentala a principalelor forte politice din Romania, in timp ce a doua deriva din ansamblul proceselor de influentare, contaminare si conditionare internationala in directia integrarii. Prima constrangere a fost esentiala. Mecanismul constituit de relatia dintre cele doua constrangeri a antrenat deopotriva aspectele pozitive si negative, politice, culturale si economice evidentiate de-a lungul tranzitiei, in directia europeana si atlantica.

Devenim, asadar, membri ai Uniunii Europene in urma unor procese si evenimente incalcite, complicate si de durata. In prima parte a anilor nouazeci, chiar asumarea notiunii de europenizare avea greutati de intampinat, iar Europa ne abandonase! “Noi suntem europeni de 2000 de ani, nimeni nu ne poate da afara din Europa, cu sau fara voia Europei ii apartinem prin traditie si cultura” erau nu doar inflorituri retorice intr-un discurs, in ultima instanta anti-european, ci si credinte, pentru unii, nestramutate. Cei care se faceau ca nu inteleg si se declarau partizanii unei Europe depozitate in geografia, istoria si cultura noastra nationala nu erau tocmai lipsiti de pondere politica. Retorica de suprafata insa, cum ar spune L. Strauss, conduce la esenta. Fie chiar si prin asemenea retorici ce confundau conceptul geografic al Europei cu conceptual ei politic, uneori poate intr-o intentie de manipulare si mascare, se exprima pana la urma orientarea ontologica pro-europeana a societatii romanesti (Europa era luata drept premisa).

Tranzitia in Romania a fost marcata de impredictibilitate intr-o masura mai mare decat in toate celelalte tari foste comuniste. Confruntarile etnice mai la inceput, apoi mineriadele desfasurate pe parcursul unui intreg deceniu au adus de multe ori societatea, daca nu in pragul conflictului deschis, atunci in zona unei impredictibilitati cronice. Din asemenea cauze acesteia in Romania au existat mai tot timpul conditiile prielnice pentru un esec al tranzitiei. Parte din aceste conditii au fost generate chiar de revolutia sangeroasa de la sfarsitul anului 1989. In cursul represiunii din decembrie 1989 si a evenimentele politice din zilele care i-au urmat, societatea roma-neasca s-a despartit in doua tabere, cu politicieni, militanti si sustinatori proprii, care s-au infruntat ani de-a randul, intretinand sansele unei evolutii fara orizont si chiar violente. De o mare importanta s-a dovedit a fi aspectul simbolic al acestei impartiri. Pe de o parte tabara celor legati macar la nivelul interpretarilor de regimul comunist, o tabara care nu dorea schimbari si transformari rapide si care propunea mentinerea intr-o forma sau alta a cat mai multora dintre structurile economice, sociale si culturale de tip comunist. Insa dupa disparitia URSS si a PCUS, comunismul nu mai putea reprezenta un punct de sprijin. Chiar si aceasta tabara a trebuit sa aleaga daca nu conceptiile democratiei si ale economiei de piata, atunci macar discursuri prietenoase fata de acestea. “Nu mai da din mana!” celebra vorba adresata unui Ion Iliescu cocotat pe tanc a avut un efect macar in planul ideologiei. Nici Ion Iliescu si nici altul n-au mai putut sa dea prea tare din mana fara ca gestul lor sa devina vizibil si sa fie amendat. Imposibilitatea de a mai adapta un discurs radical de tip comunist pe fata, nationalist sau totalitar, i-a lipsit pe neocomunistii ajunsi la putere de una dintre de resursele pe care altfel nu s-ar fi sfiit sa o invoce.

A doua tabara a fost cea anticomunista. Cele doua componente principale ale acesteia, partidele istorice si asa-numita societate civila, nu aveau a se baza pe nimic altceva decat pe discursul democratiei si al economiei de piata. Noul limbaj si intreaga experienta a totalitarismului, asteptarile populatiei erau in favoarea lor. La fel, vremurile si lumea se indreptau spre directiile pe care aceasta tabara le prevestea. Cine isi mai aduce aminte de anii care au trecut stie prea bine ca prapastia intre cele doua tabere a fost la inceputul anilor nouazeci uriasa. Putin importa daca aceasta prapastie era una, poate, inventata. Cele doua tabere se autoreprezentau drept ireconciliabile, iar celebrul criteriu politic prieten – dusman, al lui Carl Schmitt, era asumat de fiecare tabara in parte asemenea unei oglinzi identitare (in aceasta oglinda multi continua sa priveasca si astazi si sa se coafeze ideologic, in pofida amestecului, a unei anume circulatii si deschideri, de o parte si de alta, intre partizani si intre lideri).

Aceasta impartire a avut insa si cateva consecinte pozitive. Impartirea intr-o tabara neocomunista si una anticomunista a impins in planul al doilea toate celelalte clivaje care s-ar fi putut manifesta violent, si in primul rand, cele de tip etnic. Infruntarea de tip etnic s-a subordonat opozitiei principale prieten-dusman, de natura ideologica, minoritatea maghiara nutrind convingerea ca va putea sa-si atinga obiectivele utilizand drept vehicul vectorul ideologic. Infruntarea etnica a devenit astfel un aspect intre altele, adaugandu-se conflictului esential dintre comunisti si anticomunisti.

O a doua consecinta, poate si mai importanta, priveste politica externa. Uriasa, despartirea societatii in doua tabere ireconciliabile nu a fost, totusi, niciodata suficienta pentru a produce o divergenta neta in abordarea politicii externe. Cu un singur episod in care cele doua tabere s-au situat pe pozitii intr-adevar opuse (sprijinul acordat interventiei NATO in spatiul iugoslav), dar care pana la urma a reasezat consensul de fond, obiectivele politicii externe au constituit un spatiu al consensului. Mai mult, daca exista ceva care a temperat intr-un mod lipsit de echivoc tendinta de reasezare interna potrivit vechilor structuri de tip comunist si care a impiedicat cresterea impredictibilitatii societatii romanesti, atunci a fost sentimentul caragialesc al Europei care sta cu ochii pe noi. Nu doar la mijlocul, dar pe intreg parcursul anilor nouazeci si pana astazi, integrarea in Uniunea Europeana si includerea in NATO au intrunit adeziunea celei mai mari parti a populatiei (in unele perioade chiar 80 – 90 %). Astfel cele doua tabere au admis deopotriva ca aderarea la Uniunea Europeana reprezinta “un instrument si un obiectiv al reformei”, cum spunea un demnitar roman al vremii.

Cand spunem ca posibilitatea unui esec al tranzitiei a fost contrabalansata de sentimentul caragialesc al privirii scrutatoare a Europei sau de constitutia pro-occidentala a societatii romanesti, nu ne trebuie prea mare perspicacitate in observatie si nici macar un studiu indelungat pentru a constata, deopotriva, precaritatile culturii noastre politice. Exista o intreaga scoala de gandire in care critica culturii tine loc de teorie a modernizarii, incepand cu Mihail Kogalniceanu, cu Titu Maiorescu s.a.m.d., pana la Emil Cioran si unii filosofi de astazi. Dar exista in aceasta cultura politica precara o aspiratie catre modernitate, o modernitate uneori maimutarita sau marcata de forme fara fond, de nestavilit. Propensiunea catre formele fara fond se completeaza cu o aversiune de neinfrant fata de dominatia politica de la Rasarit. Teama de a ramane in Est, obiceiul de a adopta fara prea mare reflectie institutii straine carora, poate, nici nu le banuim adevarata functionalitate, complexul mai general si mai adanc fata de Occident, frustrarea de a nu se tine seama de noi si tot felul de asemenea lucruri care nu sunt tocmai adevarate calitati, au contribuit in mare masura la mentinerea trendului pro-occidental al politicii romanesti. E intr-un fel o victorie a culturii romanesti moderne in sensul cel mai larg cu putinta, cu ceea ce are bun si ceea ce are rau – chiar daca, in sens antropologic, unele dintre structurile arhaice ale acesteia se pastreaza si continua sa se reproduca, iar curentul autohtonist nu a incetat vreodata sa se manifeste.

De altfel, fortele politice care, in anumite momente si doar partial, s-au pronuntat impotriva aderarii la Uniune Europeana (PRM, PSM, PUNR) nu au reusit sa obtina pentru carteala lor o prea mare audienta. Asa se face ca in iunie 1995, Romania a devenit a treia tara dupa Ungaria si Polonia care a solicitat in mod oficial aderarea la Uniunea Europeana. Imediat dupa aceea, prin decizii succesive ale Guvernului si Legislativului s-a constituit dispozitivul institutional romanesc in vederea aderarii, cu multe jumatati de masura pana in 1996 si cu o relativa inabilitate dupa alegerile din noiembrie 1996. In orice caz, trei ani mai tarziu, in 1999, dupa Consiliul European de la Helsinki, Uniunea Europeana a deschis negocierile de aderare cu Romania, desi raportul de tara ce precedase Consiliul fusese critic in legatura mai ales cu aspectelor economice ale reformei. Pentru multi comentatori, inceperea negocierilor reprezenta o recompensa pentru sustinerea interventiei NATO in Kosovo. Totusi, la sfarsitul ultimului deceniu al secolului trecut, in institutiile europene si atlantice nu avusese loc o schimbare de atitudine care sa conduca la mai multa intelegere pentru eforturile romanesti de integrare. Aceasta intelegere a crescut fara indoiala dupa septembrie 2001. In acest sens, declaratia comuna atasata Tratatului de aderare din 2003 sublinia ca procesul de extindere este “continuu, inclusiv si ireversibil”, iar momentul primirii Romaniei si Bulgariei era fixat pentru anul 2007.

Dar nu doar din punct de vedere politic tranzitia a fost complicata si nepredictibila Din punct de vedere economic lucrurile au stat cam la fel. In discursul comun, temerile fata de economia de piata exprimate prin lozinca “Nu ne vindem tara!” au fost confirmate de evenimente noi: devalizarea bancilor, fenomenele tip Caritas, prabusirea fondurilor de investitii, privatizari oneroase etc. Populatia a trebuit sa suporte nu doar costurile tranzitiei legate de restucturarea economica, de schimbarea modelului proprietatii sau de responsabilitatile asumate de stat pentru repararea diferitelor prejudicii economice, ci si costurile suplimentare cauzate de precipitarea polarizata a capitalului prin acapararea de resurse publice si private. Asa-numitele inginerii financiare desfasurare in sectorul public, dar si pe seama economiilor populatiei, adusesera Romania, dupa doar cativa ani de tranzitie, in pragul falimentului. Si in acest caz, presiunea externa, nevoia de credibilitate a clasei politice si orientarea pro-occidentala de fond a societatii romanesti au plasat constant Romania in directia europeana si atlantica.

Optiunea romaneasca pentru Uniunea Europeana a fost mai puternica decat un simplu proces de conectare, influentare sau contagiune, fenomene obisnuite pe scena internationala. Romania s-a orientat catre Uniunea Europeana in mod organic, la aceasta orientare contribuind deopotriva, in contextul dat, fenomene negative si pozitive de natura politica, economica si culturala ce au marcat tranzitia la noul tip de societate democratica si de piata.
 

 sus