Partide si societate

Conflict istoric si e-conflict intre partidele politice din Romania
 

ION BOBOC

This article analyses a series of historical causes of the various conflicts between political parties in Romania, presenting a case study for the confrontation that took place in a certain period between Social Democratic Party and the National Liberal Party on the Internet.

 

1. Paradigma clivajelor: cauze si tinte ale conflictelor dintre partide
Principala cauza a conflictului dintre partidele politice este nevoia de acces la o resursa limitata, aceasta fiind puterea, guvernarea, resursa care poate fi obti-nuta prin competitie, odata la patru ani in Romania.

Accesul la guvernare confera si autoritate, aceasta fiind definita ca o capacitate de a lua decizii asupra unei politici la nivel intern si extern a unei tari si de a influenta deciziile altor partide. In acelasi timp, autoritatea, ca o a doua sursa de conflict, confera avantaje, inclusiv de ordin material, de aceea ea reprezinta a doua sursa de conflict politic.

In fine, o a treia sursa sau cauza care alimenteaza conflictele politice intre partide este reprezentata de cutumele instituite in timp, uneori intr-o istorie intreaga a raporturilor dintre partide. Aceste cutume pot institui adevarate traditii istorice conflictuale, bazate pe precedente create in relatiile dintre partide, mai ales intre cele dominante.

Partidele politice sunt adesea impartite dupa criteriul clivajelor care le separa din mai multe puncte de vedere.

O tipologie complexa a partidelor politice este cuprinsa in paradigma celor 4 clivaje propusa de politologul norvegian Stein Rokkan si reluata de Daniel L. Seiler pentru a analiza 4 falii partinice, corespun-zand celor 8 familii de partide politice din Europa (apud Seiler, 1999, p. 18-23):
1. Clivajul Biserica / Stat: democrati crestini, pe de o parte si laici sau radicali, gen republicani radicali ori radicali socialisti, pe de alta parte;
2. Clivajul Centru / Periferie: unitaristi sau nationalisti versus regionalisti, autonomisti sau federalisti;
3. Clivajul sector primar / sector secundar si tertiar: agrarieni sau ecologisti versus industriasi;
4. Clivajul proprietari / muncitori: partide de dreapta (ale capitalului) versus partide de stanga (ale muncii).

Gunther si Diamond realizeaza si ei o tipologie in care apar si partidele care se bazeaza cu preponderenta pe conflictualitate, chiar pe revolutie, ca obiectiv declarat astfel. Autorii identifica partide precum cele bazate pe miscari sociale: libertare de stanga (partizane ale libertatii absolute) si partide post-industriale (de extrema dreapta - Gunther & Diamond, 2003, p. 173).

Specialistul francez Georges Burdeau numea conflictele inter-partinice tensiuni si le diviza in doua categorii (Georges Burdeau, 1968, p. 613):
1. Tensiuni politice sanatoase: “ele reinoiesc, in interior, echilibrul existent, in cadrele institutionale prevazute a disciplina viata politica, adica le modifica echilibrul in functie de noi date, fara a le intrerupe. Aceste tensiuni sunt salutare in viata publica”;
2. Tensiuni politice patologice: “cand ordinea stabilita devine incapabila de a asimila fortele miscarilor, cand energia politica provoaca ruptura echilibrului anterior”.

Robert North considera ca partidele ar putea fi impartite, din punctul de vedere al fortei lor de a rezista la conflictele cu alte partide, in trei categorii (North, 1968, p. 227):
1. Partide dominante: care au capacitatea de a absorbi sau a distruge un alt partid;
2. Partide viabile sau suverane in mod neconditionat: care nu pot fi distruse sau absorbite de alte partide, dar nu au capacitatea de a absorbi sau a distruge un alt partid;
3. Partide viabile sau suverane in mod conditionat: care supravietuiesc in parte, in urma unui atac al unui partid dominant, devenind insa partial dependente de acesta.

In cazul partidelor dominante si al celor viabile in mod neconditionat, dintre care cel putin unul va fi intotdeauna identificat fie la putere, fie in opozitie, acestea au si capacitatea de a purta “conflicte extensibile” (protracted conflicts).

Conflictele extensibile sunt deci specifice acelor actori politici care au capacitatea de a nu face compromisuri politice inerente incheierii ostilitatilor dintre ei. In astfel de cazuri, problema este cum pot fi controlate conflictele (in sens de gestionare a ostilita-tilor); de exemplu, cum ii mentinem limitele, pentru a le rezolva), avand in vedere ca partidele de acest fel supravietuiesc in orice circumstante, inclusiv de criza prelungita (Boboc, 2005a).

Aici nu vom trata conflictualitatea distructiva, ci pe cea nedistructiva, care aseaza fata-in-fata organizatii politice cu interese divergente, dar care nu se percep a fi dusmane, ci partenere in actul politic, de tip democratic, cum este si cazul e-conflictelor (purtate prin Internet).

2. Conflictele politice dintre partide in istoria Romaniei
Conflictele politice in Romania dupa aparitia partidelor politice au fost putin studiate in literatura de specialitate mai veche sau mai noua, de istorici ori politologi.

Ceea ce a reprezentat totusi o sursa importanta de informatie in acest sens a fost presa vremii care practic a fost, in marea ei majoritate, partizana principalelor partide. Astfel, ziarul “Adevarul” din 1 decembrie 1928 conchidea in legatura cu o prima etapa istorica din viata politica moderna a Romaniei: “Violenta dintre partide, mai ales in preajma alegerilor generale, este una din caracteristicile vietii noastre politice” (“Adevarul”, Nr. 13790 / 1 dec. 1928, Articolul: “Opozitia domnului Vintila Bratianu”).

Cunoscutul publicist Pamfil Seicaru spunea, de aceasta data referitor si la rolul presei de partid in conflictele politice din Romania: “Presa liberala totdeauna s-a remarcat printr-o totala lipsa de masura in lansarea acuzatiilor impotriva unui adversar”. Citind presa vremii vom putea confirma astfel de afirmatii, dar in legatura si cu presa atasata partidelor care se opuneau liberalilor (a se vedea articolele din ziarul “Viitorul”, privind pe conservatori: Nr. 3273 / 26 febr. 1919; privind pe socialisti: Nr. 3355 / 3 iunie 1919 etc.).

Intr-o prima perioada istorica de 53 de ani sistemul politic romanesc modern a fost dominat de un duopol, adica de existenta la putere, prin alternanta, a doua partide: cel al liberalilor si cel al conservatorilor, la care s-au adaugat ulterior si alte partide si coalitii.

Partidul National Liberal: (PNL) a luat nastere la 24 mai 1875 la Bucuresti si i-a avut ca presedinti pe Ion I. Bratianu (pana in 1882-1883 impreuna cu C.A. Rosetti, apoi singur pana in 1891), pe Dumitru C. Bratianu (1891-1892), pe Dimitrie A. Sturdza (1892-1908), pe Ion I.C. Bratianu (1909-1927), pe Vintila I.C. Bratianu (1927-1930), pe Ion G. Duca (1930-1933) si pe Constantin I.C. Bratianu (1927-1947). Partidul a fost dizolvat in urma Decretului din 30 martie 1938, impreuna cu alte partide, a fost apoi interzis de comunisti si reinfiintat in 1989 sub conducerea lui Radu Campeanu, dupa care au urmat alti 3 presedinti: Valeriu Stoica, Theodor Stolojan si in prezent Calin Popescu-Tariceanu.

Vechile si noile programe politice cuprind: doctrina “prin noi insine”, organizarea statului national unitar roman, apararea drepturilor individului si ale familiei, protectia, garantarea, consolidarea proprietatii private si a securitatii nationale, accesul liber si egal la educatie, instaurarea, dezvoltarea unui regim democratic in Romania

A fost considerat de adversarii sai initiali (conservatorii) ca fiind partid de stanga, in perioada cand in Romania nu exista un astfel de partid (asa-numitii “liberali radicali”, condusi in prima faza de evolutie a partidului de Ion C. Bratianu si C.A. Rosetti, erau denumiti ca “rosii”).

Partidul Conservator (PC) a fost infiintat la 3 februarie 1880 la Bucuresti si i-a avut ca presedinti pe Manolache Costache Epureanu (1880), pe Lascar Catargiu (1880), pe George Gr. Cantacuzino (1899-1907), pe Petre P. Carp (1907-1913), pe Titu Maiorescu (1913-1914) si pe Alexandru Marghiloman (1914-1925).

PC a realizat “rotativa la guvernare” cu PNL, dar a intrat si in coalitie cu unii dintre reprezentantii acestora: cu liberalii “sinceri” (G. Vernescu) si cu cei condusi de M. Kogalniceanu si Dumitru Bratianu. Cu primul, o parte din conservatori fondeaza Partidul Liberal-Conservator, iar la 3 februarie 1908 a avut loc “marea ruptura conservatoare”, cand s-a creat Partidul Conservator Democrat, condus de P.P. Carp.

Din totalul de 19 guverne conservatoare sau cu participare conservatoare, aflate la putere in perioada monarhiei constitutionale, pana la formarea primului guvern de coalitie, abia cel de-al 14-lea guvern (cel condus de Lascar Catargiu, intre 27 noiembrie 1891 si 3 octombrie 1895), este considerat “guvern de concentrare a tuturor conservatorilor” (Alexandrescu, Bulei, Mamina, Scurtu, 1995, p. 35; de notat ca Ion Bulei considera ca primul guvern conservator ar fi fost cel condus de Manolache Costache Epureanu, intre 20 aprilie – 14 decembrie 1870, desi inaintea acestuia mai fusesera 3 guverne de orientare conservatoare, precum cele conduse de Catargiu si D. Ghica - Bulei, 1987, p. 569).

Ultimul guvern conservator este cel din perioada 5 martie - 24 octombrie 1918, condus de Alexandru Marghiloman, dar sub numele de Partidul Conservator-Progresist. La 28 mai 1918, Comitetul Executiv a declarat unirea acestui partid cu Partidul Poporului (care alcatuise guvernul precedent, sub conducerea generalului Averescu) si astfel PC a incetat sa mai existe in istoria politica a Romaniei.

Ziarul liberal “Viitorul” publica in 1919 art. “Rolul conservatorilor in politica tarii”, in care concluziona ca destramarea PC a avut originea in “luptele pentru sefie, care au macinat energiile politice, animozitatile pentru intaietate in partid, diversiunile, fuziunile, colaborarile si apoi, iarasi, dizidente-le, bisericutele si coteriile pe care le intalnim permanent in istoria politicii conservatoare” (“Viitorul”, din 26 februarie 1919).

La 6 mai 2005, Congresul noului partid de pe scena tarii, numit Partidul Umanist din Romania (PUR) hotaraste reluarea vechii denumiri de Partid Conservator (presedinte Dan Voiculescu) si sub aceasta denumire participa la guvernarea liberala dupa anul 2005.

Urmarind rotatia la putere a celor doua partide pe scena politica romaneasca in perioada 1866-1918, comparativ cu situatia partidelor de stanga si de dreapta din ultimii 14 ani (1989-2005), am identificat urmatoarele aspecte mai importante ale conflictualitatii dintre cele doua mari partide (surse: Mamina si Bulei, 1994; Mamina. si Scurtu, 1996, respectiv Nicolescu, 2003):
1. partidele de dreapta au guvernat mai des decat cele de stanga in perioada istoriei moderne a Romaniei, dar raportul s-a inversat in cazul istoriei recente;
2. rata de supravietuire a partidelor aflate la guvernare este foarte scazuta in toate timpurile: in guvernele din prima perioada - de la 22 de zile (guvernul Florescu) la maximum 6 ani, 10 luni si 11 zile (guvernul al 17-lea, condus de liberalul I.C. Bratianu); in guvernele din perioada istoriei recente - de la 10 zile - in guvernul interimar al lui Dejeu), la 4 ani si 22 de zile (guvernul Vacaroiu);
3. in toate timpurile conflictele dintre principalele partide politice din Romania, desi numeroase, au avut mai degraba tendinte constructive decat distructive, dar formele de manifestare au fost, cel mai adesea, virulente, inclusiv in interiorul lor, efectele acestora fiind drastice: exemplele cele mai cunoscute sunt reprezentate de Partidul Conservator, atacat in permanenta de Partidul Liberal si care a disparut dupa 45 de ani de existenta; din motive interne, cum am aratat mai sus; in cadrul istoriei recente este cazul Partidului National Taranesc - Crestin si Democrat, scos din Parlament de alegatori in 2000 din cauza nenumaratelor conflicte interne, dar si a ineficientei managerilor recrutati, dupa ce a fost partid dominant in guvernarea 1996-2000; totusi, in vremurile tulburi, conflictualitatea dintre partide a scazut simtitor, ceea ce a permis realizari remarcabile pe plan national;
4. in perioada 11 mai 1866 - 26 ianuarie 1919 au existat 19 guverne conservatoare (considerate de dreapta) si 19 guverne liberale (considerate de stanga), media guvernarii fiind de 268 zile in cazul guvernelor conduse de conservatori (cu o perioada de consecutivitate de 6 guverne: intre guvernele 18 si 23) si de 2 ani si 3 zile (737 de zile) in cazul guvernelor conduse de liberali (cu o perioada de consecutivitate de 5 guverne; intre guvernele 13 si 17, dar cu durate mai mari de supravietuire, guvernul 17 fiind cel mai longeviv din istoria Romaniei). Dupa 26 ianuarie 1918 la guvernare vine, pentru prima data, un guvern de coalitie (Guvernul Averescu);
5. Rata de supravietuire a unui guvern din istoria recenta a fost de 1 an si 1 luna (guvern de stanga – 1 an si 4 luni; guvern de dreapta – 9 luni si 25 zile);
6. Remanierele au fost mai numeroase in perioada istoriei moderne fata de cele din perioada istoriei recente (de ex., intre 1 iulie 1866 si 11 martie 1871 au existat 10 guverne si 30 de remanieri, durata medie a unui guvern fiind de circa 6 luni);
7. Trecerea de la sistemul duopolar exclusiv (bazat pe rotativa guvernamentala a conservatorilor cu liberalii) la cel multipolar, bazat pe coalitii de partide, a rezistat in Romania doar 22 de ani, anume pana la caderea guvernului conservator Lascar Catargiu din 5 noiembrie 1889, care “avea la baza faramitarea sistemului bipartit, instaurat in 1871 si prelungit pana in 1888, cand fie conservatorii, fie liberalii, apoi, au fost capabili sa se mobilizeze in jurul unor idei mari” (Apostol Stan, 1995 – Putere politica si democratie in Romania: 1859-1918, p. 211);
8. Partidele politice din Romania au avut un comportament conflictual nedistructiv, desi instrumentarul era divers. “Conservatorii – spune Apostol Stan – se straduisera sa-i rastoarne (pe liberali – n.n.) prin toate mijloacele, dar nu sa-i dizolve, ci pentru a ramane in stare de “vrajmasi” (concept preluat de Apostol Stan de la fruntasul conservator N. Filipescu, apud Apostol Stan, 1995, p. 212).

Conflictul politic intre partidele dominante in prezent: studiu documentar
In Romania, “colectivitatea”, spune Catalin Zamfir, “a fost socata de trecerea rapida de la un nivel ridicat de consens si solidaritate in primele zile ale Revolutiei, la o explozie violenta a conflictelor politice” (Catalin Zamfir, 2003 p. 6).

Multiplicarea fara precedent a mesajelor politice s-a realizat, in special, prin utilizarea media de catre partidele politice, dupa evenimentele din 1989, iar in ultimii ani prin apelul la Internet. Legislatia insasi obliga la apelul media: de exemplu, parlamentarii, guvernantii si functionarii publici trebuie sa-si publice averea.

Partidele politice, la randul lor, isi obliga liderii sa-si publice CV-urile si adresele de corespondenta pe site-urile proprii etc. Confruntarile intre partidele politice incep sa se mute din strada si din salile de protocol pe Internet, devenind deci e-conflicte.

Incercand o identificare a principalelor forme de e-conflict inter-organizational in Romania (conflicte prin Internet), la nivelul principalelor doua partide politice – Partidul National Liberal (PNL) si Partidul Social Democrat (PSD) – am studiat toate conflictele dintre aceste doua organizatii politice intr-o perioada de 3 ani si jumatate (15 iunie 2001 – 18 decembrie 2004), implicate in activitatile raportate si prezentate apoi pe Internet.

Este vorba de 1411 actiuni politice de o mare diversitate ale celor doua partide din Romania (631 ale PNL si 780 ale PSD) aduse la cunostinta opiniei publice prin intermediul mijloacelor de informare in masa, mai ales de catre purtatorii lor de cuvant (Eugen Nicolaescu respectiv, Tiberiu Corlateanu) dar si de lideri reprezentativi, precum Stoica, Tariceanu, Hasotti, Musca, de la liberali, respectiv Nastase, Geoana, Hrebenciuc, Duvaz, de la social democrati. Am selectat apoi informatia obtinuta, pentru a disocia comportamentul integrativ, bazat pe intelegere reciproca, si cel distribuitiv, conflictual (desi decizia a fost dificila; de exemplu, unele comunicate de presa ale celor doua partide nu au fost uneori decat raspunsuri la atacuri bilaterale, deci potential categorisite drept conflicte verbale).

Facem precizarea ca noi am urmarit in acest studiu doar comportamentele conflictuale, aflate pe axa dimensiunii distributive, conform unui model de analiza adaptat de noi dupa Foucher si Thomas (1991, p. 103) si publicat in doua lucrari (Boboc, 1992 si Boboc, 2003, p. 248). Pe aceasta axa se afla 2 strategii de comportament conflictual intre partidele principale din Romania: de tip C/A = de competitie / adversitate si de tip “imagine in oglinda” (I.O.), definit ca “falsa perceptie a adversarului si care conduce la o conduita bazata fie pe tendinta captarii bunavointei, fie mai ales pe evitarea celuilalt, ignorandu-i meritele in favoarea prezentarii unilaterale a propriilor merite in fata opiniei publice sau eventual in fata unui mediator”, Boboc, 2003, p. 247).

Tipuri de activitati ale P.N.L. si P.S.D., inclusiv de tip conflictual,
in perioada iunie 2001 – decembrie 2004

Tabel 1

Concluzii reiesite din lectura tabelului 1 pot fi sintetizate dupa cum urmeaza:
a. principala activitate a partidelor dominante de pe scena politica a Romaniei care se afla in conflict declarat este de a-si prezenta activitatea proprie in imagini pozitive. Proportia dintre I.O. in mod indirect si indirect a partidului de guvernamant in perioada studiata (PSD) si I.O. a partidului de opozitie (PNL) a fost de 68,3 % la 36,3 %;
b. practic, au existat putine atacuri directe intre cele doua partide dominante (4,1% la 1,6%). Comportamentul tip C/A (de competitie / adversitate) se desfasoara cu predilectie intre partidul cel mai puternic aflat in opo-zitie si organizatiile guvernamentale, conduse si susti-nute evident de lideri ai partidului de guvernamant. Comportamentul tip C/A intre PSD si PNL a fost, in perioada mai sus mentionata (deci aproape in toata guvernarea PSD din 2000-2004), caracteristic partidului de opozite (34,9 %) si nesemnificativ in cazul partidului de guvernamant (doar 5 %), ceea ce arata faptul ca acesta s-a concentrat pe guvernare si pe prezentarea imaginii pozitive fata de populatie;
c. a fost inregistrata si o mai mare diversitate de manifestari a imaginii pozitive de sine la PSD decat la PNL, dar – cum s-a putut constata la alegerile legislative si prezidentiale 2004 – strategiile si tacticile de tip conflictual ale partidului principal de opozitie au fost mai eficace.

Cele mai virulente atacuri politice in mass media au fost cele declansate de PNL la adresa PSD si a institutiilor conduse de liderii acestuia, dintre care le citam pe cele mai importante, in ordinea lor temporala inversa (36 e-conflicte): “Criza parlamentarismului in Romania” (23.05.04), “Revolta presedintelui” si “Fraude electorale” (ambele in 21.05.04), “Cum sa furi un million de Euro” (19.05.04), “Lupii, paznic la oi” (16.05.04), “Eliminarea candidatilor opozitiei” (11.05.04), “Faliment” (05.05.04), “Caracatita pesedista, plaga Romaniei contemporane” (30.04.04), “PSD a fraudat, fraudeaza si se pregateste sa fraudeze” (20.04.04), “Joc murdar” si “Derapajele totalitariste ale partidului de guvernamant” (16.04.04), “Santaj” (18.03.04), “Protocol anti-PSD” (17.03.04), “Motiunea opozitiei parlamentare” (04.03.04), “Isteria esecului” (23.02.04), “Televiziunea de partid” (25.02.04), “Protectorul iresponsabilitatii guvernamentale” (referirea este la Ion Iliescu, ex-seful statului, 20.02.04), “Restructurarea guvernului merita o bila neagra” (04.02.04), “Politica de mahala” (23.11.03), “Schizofrenia puterii” (03.11.03), “Executivul trebuie sa plece de la guvernare” (22.10.03), “Minciuna si hotia – politici de stat” (13.10.03), “Un presedinte al tuturor baronilor” (28.09.03), “Dictatura guvernamentala asupra Parlamentului” (23.06.03), “Cacealmaua” (17.06.03), “Tabloul unui dezastru: M.E.C.” (10.02.03). “Aberatii legislative pesediste” (29.01.03), “Po(a)nta cu coruptia si PSD” (10.12.02), “Razboiul puterii cu presa” (01.10.02), “Justitia in mainile puterii” (01.09.02), “Dusmanul domnului Nastase – capitalismul” (10.06.02), “Haosul fiscal – singura realizarea Guvernului Adrian Nastase” (30.04.02), “Criza invata-mantului romanesc” (15.03.02 si 04.10.01), “Lupta cu coruptia” (04.07.01), “Prin actele sale Guvernul Nastase contribuie la destramarea fondului silvic” (primul atac mai dur din data de 15.05.01, sursa: www.pnl.ro).

In schimb, PSD s-a concentrat pe actul guvernarii si a raspuns rareori la atacurile opozitiei (intetite totusi odata cu aparitia Aliantei D.A.). Mai mult, PSD a aplicat diverse strategii de a incita pe unii lideri ai opozitiei pentru a trece in randurile sale (strategie reusita in cazul unor lideri importanti de la PD, ceea ce a marit conflictualitatea lui cu opozitia), apoi de a zadarnici unitatea PNL-PD; in schimb, a incercat sa incheie compromisuri temporare (este cazul sarbatorilor de iarna din 2003, cand a propus un pact de neagresiune ”, respins de PNL (a se vedea articolul “Liniste de Sarbatori” - 09.12.03).

In cazuri cu totul deosebite, PSD a contraatacat destul de dur: de exemplu, Delegatia Permanenta a PSD Cluj, din 04.11.03, referitoare la atacurile aduse de opozi-tie, apoi la Consiliul National din aceeasi luna a anului 2003. In rest, atacurile lor sunt destul de palide, ei avand o proasta relatie cu presa. De exemplu, chiar primul discurs politic (pastrat pe Internet, din 16.06.2001) si prima conferinta de presa (din 18.06.2001) cuprind pasaje de atacuri la “guvernarea catastrofala” a ex- Conventiei Democrate, din care facusera parte oponentii lor in Parlament si la guvernare.

Ca o regula aproape constanta a activitatii cu presa si alte mijloace de comunicare in masa, PSD a avut ordini de zi foarte incarcate, in care erau amestecate problemele interne de partid, cu cele de relatie cu alte partide si institutii si cu activitatile parlamentare si guvernamentale. Ca un exemplu elocvent (regasit ulterior si in alte perioade), in conferinta de presa din 3 septembrie 2001, s-au discutat nu mai putin decat 7 probleme complexe: 1. Problemele discutate in sedinta Delegatiei Permanente – cu 10 puncte de dezbatere; 2. Informare privind intalnirea primului ministru cu prefectii si presedintii Consiliilor Judete-ne; 3. Activitatea unor parlamentari; 4. Evaluarea unor elemente legate de semnarea Scrisorii de intentie cu FMI; 5. O informare cu privire la desfasurarea Consfatuirii Nationale privind drepturile copilului in Romania; 6. Activitatea consilierilor romi din Prefecturi; 7. Relatia PSD cu partidele parlamentare.

Atacurile s-au intetit si la PSD, dar abia in preajma alegerilor din 2004, cu ocazia acestora si dupa acestea, si atunci cu adresabilitate personala (mai ales vizandu-l pe viitorul presedinte, Traian Basescu) si nu institutionala (la adresa partidelor de opozitie si a liderilor acestora, a se vedea Conferinta de presa din 16.12. 2004 si cea din 18.12.2004: www.psd.ro).

In fine, segmentul populatiei cu accesul cel mai raspandit la Internet, la mass media in general, a fost mai numeros in randul aderentilor la PNL si la opozitie decat in randul aderentilor la PSD si aliatilor acestora. Daca adaugam si faptul ca PSD a avut o imagine proasta nu doar in mass media (si pe buna dreptate), ci si in relatie cu ONG-urile reprezentative din Romania si din strainatate, putem concluzina ca si in cazul e-conflictului, ca forma moderna de lupta politica inter-organizationala, eficacitatea si eficienta nu se masoara neaparat in numarul de membrii sustinatori, ci in modul in care un partid sau altul stie sa-si prezinte si sa-si sustina interesele proprii si ale alegatorilor.

Robert North considera, pe buna dreptate, ca cea mai buna cale de atenuare a conflictelor intre partidele dominante este, pe langa apelul la respectarea Constitutiei, a legislatiei in vigoare, stabilirea unui cod de conduita intre partide: “Durabilitatea unei relatii integrative depinde, intre altele, de precedentele create, in conditiile existentei sau nu a unor intelegeri, respectate sau nu si care au dat sau nu satisfactie par-tilor implicate in conflicte” (Robert C. North, 1968, p. 231).

BIBLIOGRAFIE
Alexandrescu, Ion, Bulei, Ion, Mamina, Ion si Scurtu, Ioan (1995) – Partidele politice din Romania: 1862-1994. Enciclopedie, Bucuresti; Editura Mediaprint;
Boboc, Ion (1992) - “Jocuri” si tipologii comportamentale in conflictele colective de munca, in revista “Calitatea Vietii”,  Anul 3, Nr. 1-2, Bucuresti; Institutul de Cercetare a Calitatii Vietii, Editura Academiei Romane;
Boboc, Ion (2003) – Comportament organizational si managerial. Fundamente psihosociologice si politologie (Vol. I si II), Bucuresti; Editura Economica;
Boboc, Ion (2005a) – Conflictul in organizatiile politice, in lucrarile publicate ale Simpozionului “Comemorare Stefan cel Mare si Sfant”, UCDC, Editura Sylvi;
Boboc, Ion (2005b) – Stiluri de comportament politic televizual in campania prezidentiala din 2004, in Jurnalism si comunicare, Anul IV, Nr. 2 (11), Revista Romana de Stiinte ale Comunicarii, Univ. Bucuresti, Facultatea de Jurnalism;
Bulei, Ion (1987) – Sistemul politic al Romaniei moderne: Partidul Conservator, Bucuresti; Editura Politica;
Burdeau, Georges (1968) – Traité de science politique, Vol. III – “La dinamique politique”, Paris: Laibrairie Générale de Droit et de Jurisprudence;
Foucher, Roland & Thomas, Kenneth W. (1991) - La gestion des conflits, in “XXX” (Tessier, R., Tellier, Y., dir.) - Changement planifiée et developpement des organisations, vol. 6 (Changement planifiée et évolution spontanée), Montréal; Les Presses de l’Université du Québec;
Gunther, Richard & Diamond, Larry (2003) - Species of Political Parties. A New Typology, in Party Politics, Vol. 9, No. 2, London, Thousand Oaks, New Delhi; SAGE Publications, pp. 167–199;
Mamina, Ion si Bulei, Ion (1994) – Guverne si guvernanti (1866-1916), Bucuresti; Editura Silex;
Mamina, Ion si Scurtu, Ioan (1996) – Guverne si guvernanti: 1916-1938, Bucuresti; Editura Silex;
Nicolescu, Nicolae C. (2003) – Sefii de stat si de guvern ai Romaniei (1859 – 2003). Mica enciclopedie, Bucuresti; Editura Meronia;
North, Robert C. (1968) – Conflict: Political Aspects, in (editor David L. Sills) – “International Encyclopedia of the Social Sciences”, vol. 3, New York; The Mac Millan Company & Free Press;
Seiler, Daniel L. (1999) – Partidele politice din Europa (trad. din l. franceza), Iasi; Institutul European;
Stan, Apostol (1995) – Putere politica si democratie in Romania: 1859-1918, Bucuresti; Editura Albatros;
Zamfir, Catalin (2003) – Procesul politic in tranzitia din Romania: o explicatie structurala, in Sociologie Romaneasca, vol. I, Nr. 1-2, pp. 5-30;
Internet: http://www.cncd.org.ro; http://www.psd.ro; http://www.pnl.ro;
Ziarele: “Adevarul” si “Viitorul”, numerele din 1919-1928.

ION BOBOC - conf. univ. dr. la Universitatea crestina “Dimitrie Cantemir”.

 sus