Partide si societate

Romania – taramul fagaduintei pentru partidele contra
 

SORINA SOARE

The article presents in a synthetic manner the speech and political action of the parties, generically called anti-system, or opposing parties in Romania’s political parties system. The author explains the motivation of several parties – as the Great Romania Party – for trying to get into the system, and the raising of the new anti-system critics, which assumes the mission of saving the people from the nowadays political class, considered corrupted.

 

O problema importanta a peisajului politic romanesc de dupa 1989 o constituie mesajul anti-political establishment (Schelder 1996) vehiculat de partidele numite generic partide anti-sistem sau partide contra. Din acest punct de vedere, Romania reprezenta, pana de curand, un cas-à-part in ceea ce priveste fostele tari comuniste. Experiente politice similare avusesera o durata de viata relativ limitata. Un exemplu elocvent in acest sens este MIEP condus de Istvan Csurka in Ungaria. Lasand Romania de o parte, singura experienta longeviva a unei structuri politice asociate familiei partidelor contra era cea a HZDS condus de Vladimir Meciar in Slovacia. La sfarsitul secolului al XX-lea, terenul fostelor democratii populare parea prea putin fertil pentru miscarile politice extreme.

“Secolul extremelor” analizat de Hobsbowm nu era insa doar istorie. Lucrurile se schimba la inceputul secolului al XXI-lea. Intr-adevar, daca Meciar pierde alegerile din Slovacia din 2000 datorita potentialului de coalitie limitat al partidului sau, tendinta in celelelate tari este contrara. In Romania, Corneliu Vadim Tudor este contracandidatul lui Ion Iliescu in cel de-al doilea tur de scrutin al alegerilor prezidentiale iar PRM este a doua formatiune politica din Parlament. In Polonia, un an mai tarziu, Samobroona se transforma dintr-un sindicat agrar periferic intr-un partid central al sistemului politic obtinand 10.2% din voturile exprimate la alegerile din 2001. Patru ani mai tarziu, partidul Presedintelui Kaczynski, PiS, stabilieste o coalitie guvernamentala cu ultra-catolicii LPR si Samabroona. Partide cu un discurs critic patrund pe scena politica si in alte tari din regiune: SNS in Slovenia sau LNKK in Letonia. Bulgaria, tara ce parea a fi protejata de extremismul politic, asista la succesul politic al unei noi formatiuni cu un puternic accent nationalist: Ataka reuneste 8.75% din voturile exprimate la ultimele alegeri din iunie 2005.

Partidele contra patrund astfel in mai toate Parlamentele din Estul Europei. Situatia nu este cu nimic mai calma in Vestul Europei. Partide contra participa direct la guvernare: FPÖ in Austria, SVP in Elvetia sau DF in Danemarca. In alte cazuri, precum in Franta in 2002, candidatul FN, Jean-Marie Le Pen intra in balotaj cu Jacques Chirac la alegerile prezidentiale din 2002. In Belgia, la sfarsitul anilor ‘90, Vlaams Belang se impune ca al treilea partid in Flandra si, mai ales, ca primul partid la Anvers. O tendinta ascendenta similara se regaseste in Norvegia unde Fremskrittspartiet devine al doilea partid in Parlament in 1997, cunoscand o usoara scadere electorala in 2001. In Italia, in timp ce MSI se orienteaza catre o schimbare de imagine la Congresul de la Fiuggi¹, LN isi accentueaza discursul xenofob- nationalist si participa la cele doua guverne Berlusconi. In Finlanda, Partidul Adevaratilor Finlandezi, condus de fostul boxeur Tony Halme, obtine 3 locuri in Parlament in 2003. In Germania, desi limitati de piedicile institutionale impuse de sistemul electoral la nivel national, NPD reuseste sa patrunda la nivel regional. Partide meteorit, precum Schill-Partei, obtin chiar 19.4% din voturi in alegerile regionale din landul Hamburg. Chiar si Marea Britanie cunoaste o crestere a radicalismului politic legata de vizibilitatea marita a BNP.

Peisajul nu este insa complet negru, partidele contra sunt practic absente in Cipru, Irlanda, Luxemburg, Estonia, Malta, Portugalia sau Spania (Mudde 1996a). Aceasta ultima constatare nu poate insa decat atenua superficial revenirea extremelor politice pe prima scena a Europei. De altfel participarea FPÖ la guvernarea Austriei in 1999 reprezinta o trista premiera in Europa: primul guvern post-1945 cu participare directa a unui partid considerat de dreapta extremah². Exceptiile confirma ceea ce a devenit o regula: partidele radicale sunt un participant “normal” al vietii politice europene³. Plecand de la aceasta constatare, in acest articol ne propunem sa dezmembram notiunea de partid contra aplicata cazului romanesc. In acest sens, o prima delimitare teoretica se impune. Vom incerca astfel sa oferim o definitie a partidului contra pentru a putea analiza structurile partizane romanesti ce corespund acestui concept.

1. O harta conceptuala muticolora
Literatura de specialitate se confrunta cu o adevarata problema conceptuala in ceea ce priveste delimitarea familiei partidelor extremiste⁴. Mudde identifica un adevarat razboi al cuvintelor (1996b) care incearca sa reia cat mai mult din complexitatea ideologica a partidelor afiliate acestei familii. Conceptele propuse se focalizeaza de altfel asupra aspectelor ideologice avand insa o capacitate euristica limitata.

O analiza a partidelor critice fata de sistemul politic isi gaseste originile in analiza seminala a lui Sartori din 1976⁵. In contextul multipartismului polarizat, Sartori considera existenta unui partid anti-sistem pertinent un criteriul distinctiv al unui multipartism poten-tialmente instabil: (Sartori 1976: 132). Partidul anti-sistem este definit ca acel partid care “submineaza legitimitatea regimului caruia i se opune”. Altfel spus, aceste partide nu impartasesc valorile si normele de functionare ale sistemului in care sunt localizate (Sartori 1976: 133). Opozitia poate fi exprimata din interiorul sistemului, utilizand “tehnica infiltrarii” sau, din exterior, prin “obstructie”. Pentru Sartori, participarea la viata politica din interiorul sistemului nu “altereaza” potentialul de destabilizare al acestui partid.

Modelul care inspira teoria sartoriana este acela al Partidului Comunist Italian, asociere considerata punctul slab al teoriei politologului italian⁶. Intr-adevar, Sartori dezvolta ideea de opozitie fata de sistem avand in minte pactul propus de Berlinguer in 1973 si asociaza acest tip de partid unei sabii a lui Damocles ce ameninta permanent democratia. In acelasi timp, interpretari alternative, acceptate astazi de intreaga comunitate stiintifica, considera ca partidul antisistem poate functiona ca un catalizator democratic asociind partidele principale intr-un cordon sanitar izolant care demobilizeaza potentialul seditios al unui partid antisistem⁷.

In ciuda marelui sau succes la public, termenul de antisistem nu convinge comunitatea stiintifica. In practica, participarea la regulile democratice ale vietii politice nuanteaza opozitia partidelor fata de sistem. Democratia nu este prima vizata ci “establishment-ul politic” (Schelder 1996). In acest sens, distinctia facuta de Capoccia (2002) intre “diferentele ideologice intre partide” si “raportarea la sistemul politic in general” este fundamentala. Daca aplicam aceasta distinctie, putem observa ca respingerea sistemului democratic per se sau a partidului ca fenomen reprezentativ al democratiei moderne este absenta din discursurile politice sau programele partidelor mai sus mentionate. Democratia nu este situata pe prima linie de front. Critica se focalizeaza insa asupra celorlalte “partide politice” sau, altfel spus, asupra elitei care tradeaza interesele demosului. Paradoxal, liderii “antisistemici” din zilele noastre apar precum solutiile pure ale unei democratii mai aproape de societate. In consecinta, pentru autori ca Mudde (1996a) nu se poate vorbi de adevarate partide extremiste ci de un populism radical. Extremismul, asociat dreptei radicale occidentale, se construieste astfel in jurul principiului de democratie regenerata, purificata de coruptia clasei politice actuale. Partidele nu sunt deci anti”sistem” ci anti”establishment” (Schelder 1996). Pozitia de partide contra (Mudde 1996a) este deci conferita de critica impotriva partidelor stabilite in sistem, atat la nivelul opozitiei parlamentare cat si la guvern. Nu se face deci distinctie intre partide de guvernamant si cele de opozitie (Schelder 1996, Tarchi 2003, Betz 2004). Motto-ul sugestiv descris de Mudde este atunci: “Toti impotriva unui partid, un partid impotriva tuturor” (Mudde 1996a: 268). Imbratisand o logica manicheiana, partidele contra sunt “pentru popor” si nu elitiste, “oneste” si nu corupte, “cu adevarat democratice”, “unica adevarata alternativa” (Mudde 1996a: 272), “competenti” si nu diletanti, “morali” si nu pervertiti, “sinceri” (Schelder 1996: 296). Pozitia lor de partide contra, situate in afara “sistemului”, inteles ca establishment corupt, le permite sa dezvolte un stil agresiv, conflictual, nediplomatic, un limbaj crud, popular, bazat pe insulte (Schelder 1996: 299). Raportul de forte nu se stabileste intre adversari politici, cu legitimitate recunoscuta, ci intre inamici politici ce trebuie combatuti violent.

In acest context, atat in Est cat si in Vest, partidele contra isi construiesc tribuna de mobilizare a electoratului in jurul retoricii populiste. Carisma si elocventa liderului (Pim Fortuym, Le Pen, Haider, Morgens Glistrup, Carl Hagen, Bossi, Dewinter, Pia Kjaersgaard, Vadim Tudor) ce incarneaza partidul intareste pretutindeni receptivitatea mesajului. Suprapunerea imaginii de aparator al “demosului”, deci al democratiei non-pervertite, cu cea de aparator al “poporului” si al “ethnosului” garanteaza o strategie de marketing politic adesea plina de succes.

Un ultim ingredient trebuie mentionat. Desi asociate unei drepte radicale, adesea aceste partide refuza orice incadrare clasica de dreapta sau de stanga. Asocierea cu dreapta radicala se face pe baza unei filiatii superficiale cu fascismul pre-1945, apropiere intarita de accentul pus pe apararea identitatii nationale, pe euroscepticism, pe critica politicilor considerate “prea suple” de imigratie. Originile acestor partide sunt insa diferite, majoritatea sunt partide a caror traditie este recenta. Partidele dreptei radicale din Nordul Europei sunt partide antifiscale, LN este un partid de aparare regionla, SVP este un partid eurosceptic etc. Asocierea cu dreapta radicala este explicata de specialisti cu precadere in legatura cu cel mai mic denominator comun al acestor partide, o triada simbolica ce asociaza nationalismul, rasismul si xenofobia.

Pe scurt, partide critice fata de establisment-ul politic, pardidele contra propun o regenerare a sistemului valorizand dreptul la voice garantat de democra-tiile moderne. Participarea activa in interiorul sistemului, la nivel regional sau central, a demonstrat pozitia lor critica sectoriala si nu globala. Desi tinta oficiala nu este democratia ci elita politica, miza ramane totusi stabilitatea acesteia.

2. Peisajul politic romanesc
Sistemul politic romanesc a fost traversat de la inceputul anilor ’90 de numeroase structuri considerate radical extremiste. Ca o specificitate romaneasca, trebuie mentionat ca, din punct de vedere topografic, aceste partide sunt considerate expresii ale unei stangi radicale si nu ale dreptei radicale⁸. Genealogia acestora este argumentul principal care justifica plasarea lor intr-o pozitie de extrema stanga. In acelasi timp, genealogia trebuie interpretata nu atat in sensul unei continuitati organizationale cat in sensul reproducerii unei elite politice sau culturale de prim nivel a Partidului Comunist Roman. Astfel, atat Ion Iliescu, cat si Ilie Verdet sau Corneliu Vadim Tudor sunt “dovezile” genealogice ale unei continuitati discursive ce plaseaza partidele lor pe versantul “stanga” al diadei clasice. In cazul PUNR, genealogia este explicata cu precadere in legatura cu reluarea discursului politic anti-maghiar utilizat de PCR in anii ’80 (Roger 2002). In acelasi timp, pozitia programatica a acestor partide este legata de promovarea unui protectionism economic sau, altfel spus, de reticentele acestora in adoptarea economiei de piata.

In acelasi timp, decupajele cronologice nu pot elimina continuitatile evidente cu nationalismul cultivat intr-o forma radicala in perioada interbelica. Dar, preluarea filonului legionar interbelic este interpretata adesea ca fiind filtrata de ideologia national-comunista a lui Ceausescu⁹. Pecetea celui din urma este deci semnul distinctiv pentru partidele sau formatiunile politice asociate acestui grup democratosceptic de origine comunista. Intr-o situatie echilibrata din punct de vedere al continuitatii istorice se regaseste PUNR, continuatorul unui nationalism de periferie tipic miscarii unioniste transilvane (Soare 2004). O miscare inscrisa intr-o logica cronologica recenta este cea a minerilor. Lipsa unei structuri efective de organizare nu impiedica mineriadele sa devina rapid “mana activa” a FSN-FDSN sau altfel spus o miscare anti-sistem clasica, vizand nu atat establishment-ul cat infrastructura democratiei insasi: pluripartitismul, libertatea de opinie, dreptul la rezistenta. Caracterul seditios al mineriadelor inscrie aceste miscari populiste intr-o categorie extra-parlamentara distincta: miscare anti-sistem cu potential revolutionar. Loialitatea fata de principiile democratice este in acest caz complet absenta. Violenta depaseste pragul limbajului si devine fizica ; adversarii politici devin inamici. Regulile propuse ignora principiul popperian al alternantei pacifice. Democratia este direct amenintata.

In Romania, prima jumatate a anilor ’90 este o perioada tulbure pentru democratie. Daca in cazul partidelor occidentale mai sus mentionate critica democratiei per se nu se regaseste, in cazul romanesc aceasta familie politica este considerata extremista in masura in care miza este democratia insasi. Structura proto-partitica a FSN-ului¹⁰ si urmasul sau direct, FDSN-PDSR, dar si o miscare anarhica a minerilor, discursul radical-nationalist al PUNR si radicalismul complex al PRM sunt reprezentantii de baza ai familiei radicalilor de stanga extrema din Romania. Violenta fizica incurajata de FSN si aplicata in timpul mineriadelor, nationalismul crud al PUNR in Transilvania si patchwork-ul antisemit, revizionist, xenofob, antimaghiar, pro-Ceausescu, homofob prezent in discursul PRM au un ecou cu atat mai impunator cu cat pertinenta lor electorala le permite sa monopolizeze arena guvernamentala intre 1990 si 1996.

Pe scurt, in primii ani ai democratiei romane de dupa 1989, patru partide parlamentare si o miscare extraparlamentara pot fi integrate in categoria partidelor extremiste democratofobe (Fig 1). Definita din punct de vedere genealogic drept o stanga radicala, acest grup politic adopta adesea o pozitie critica fata de sistemul democratic¹¹.

Dupa al doilea mandat, FSN-FDSN-PDSR migreaza progresiv in afara acestei categorii extremiste (Fig. 2). Strategia de respectabilitate a FSN-FDSN-PDSR (Grzymala-Busse 2002), tipica partidelor ex-comuniste, precum si disparitia progresiva a PSM si a PUNR reorganizeaza topografia partidelor contra din spatiul politic romanesc. In opozitie pentru patru ani, PDSR initiaza o strategie in trei miscari pentru integrare progresiva in sistem. Loialitatea sa democratica este subliniata de transformarea programatica din 1993 intr-un partid social democrat, insa in programul partidului. Abia dupa infrangerea electorala din 1996, PDSR lanseaza o adevarata campanie de cizelare ideologica. Rolul Institutului Sincai este simbolic din acest punct de vedere. In urma infrangerii din 1996, o a doua miscare strategica vizeaza largirea potentialului sau de coalitie. PDSR se indeparteaza progresiv de partenerii incomozi ai “patrulaterului rosu” (Radu 2000) si stabilieste o rela-tie simbolica, de altfel, cu reprezentantul istoric al social-democratiei romane, PSDR. PSDR isi asuma rolul unui “garant” de credibilitate la nivel national dar mai ales international. La inceputul anilor 2000, noul PSD isi desavarseste strategia de respectabilitate si este acceptat in familia social-democrata europeana si internationala. Mai mult, rezultatul primului tur de scrutin de la alegerile din toamna anului 2000 confirma integrarea PSD printre partidele frecventabile din spatiul politic romanesc¹² (Fig. 3).

Incepand cu 1996, PRM se impune ca singurul reprezentant al “patrulaterului rosu”, promotor al unui discurs “contra”. Ambiguitatea discursului dar si participarea acestuia la nivel local la gestiunea democratica a comunitatii plaseaza totusi PRM intr-o pozitie usor diferita. Democratoscepticismul anilor ’90 este trecut in planul doi, la nivel politic PRM se lanseaza intr-o strategie de respectabilitate (Soare 2005). Imbratisarea crezului european si strategia recenta a realinierii programatice intr-un partid popular transforma PRM dintr-un partid democratofob intr-un partid national-populist “contra”. Critica sa se orienteaza progresiv catre “establishment”, propunand o regenerare completa a democratiei romane si nu o schimbare de sistem. Altfel spus, schimbarea propusa de PRM este circumscisa de regulile democratice acceptate, respectate de partid. Precum in Vestul Europei, tribuna critica a PRM vizezaza politicile si comportamentul politic al partidelor din “establishment” (Mudde 1996: 272). Altfel spus, PRM isi construieste treptat o imagine antipolitica de actor extern “coruptiei” politice, de “structura nepervertita” exploa-tand in 2000 farmecul “necunoscutului si a ceea ce nu a fost inca incercat” (Schelder 1996: 298), fara a ameninta stabilitatea democratica per se.

Figura 3 ilustreaza aceasta transformare a PRM care migreaza de la periferia sistemica, afisand interesul unei integrari in sistem. Discursul sau critic impotriva establishment-ului este direct sfidat de vizibilitatea unui nou partid: PNG, condus de Gigi Becali. Conform modelului clasic descris de Schedler (1996: 299), PNG este nu numai topografic vorbind in afara sistemului, un outsider, el este si un critic virulent al establishment-ului politic. Stilul sau discursiv agresiv sau populismul ajutoarelor pentru sinistrati dau repede roade si, in ultimele sondaje, PNG este creditat cu 8% din intentiile de vot. In acelasi timp, asocierea PNG cu un discurs anti-political establishment pare a fi justificata atat de apropierea de Noua Dreapta¹³ cat si de melange-ul de nationalism, mesianism, homofobie intretinut de retorica sa populista.

3. Criza de identitate, drum deschis pentru partide „contra”
In urma acestei scurte incursiuni in topografia partidelor “contra” din spatiul politic romanesc, ne ramane sa incercam sa tragem cateva concluzii. In mod clar, cea mai importanta observatie este aceea ca terenul politic romanesc este foarte propice pentru dezvoltarea acestor partide. Cum se poate explica aceasta fertilitate a unui discurs critic populist?

Se poate cert lua in consideratie logica unei interpretari de tip path dependency, care ofera o explicatie inscrisa intr-o continuitate istorica (vezi Galagher, Mungiu, Verdery). In acelasi timp, costurile tranzitiei au alimentat in mod pervers un potential critic in randul asa zisilor “perdanti” ai tranzitiei. Nostalgicii vremurilor apuse se regasesc printre sustinatorii partidelor “contra”. Altfel spus, “criza dezvoltarii”, pentru a relua formula lui Hermet (1996), induce o criza a Statului care pierde progresiv controlul asupra teritoriului atat din punct de vedere economic cat si politic. Integrarea europeana accentueaza acest sentiment de abandon. Dar daca in Vest, “raul societatii” este intruchipat de globalizare sau de europenizare, in Romania sunt criticate ritmul rapid al modernizarii economice si costurile sociale, economice si culturale¹⁴ ale acesteia.

In acelasi timp, nu poate fi ignorat efectul pervers al diminuarii distantei ideologice intre partidele parlamentare. Multipartismul polarizat al anilor ’90 pierde din intensitate. Din acest punct de vedere, consensul partizan este adesea interpretat ca manifestare a coluziei intra-partizane care indeparteaza partidele de electorat. Un ton disonant atrage atentia asupra tensiunilor sociale ignorate de partidele parlamentare. De altfel, asa numitul “party-centrism” al partidelor de guvernamant este adesea asociat unui ajutor indirect acordat partidelor radicale (Schelder 1996, Ignazi 1996, Betz 2004,). Integrarea europeana a uniformizat mesajele politice ale partidelor direct interesate in guvernare, importante spatii electorale sunt abandonate “partidelor diferite”, celor care asuma un mesaj critic al establishment-ului pentru a salva “poporul” de clasa politica corupta. Aceste partide au un mesaj care este antiteza discursului “politically correct” al partidelor parlamentare (Betz 2004: 48). De aceea, imaginea de haiduc revolutionar intr-o lume politica populata de noii ciocoi atrage voturi. Partide national-populiste radicale utilizeaza strategic imaginea de partide necorupte, „teritorii nexploatate”, pepiniere de resurse umane nepervertite pentru o viata politica ce necesita o schimbare.

Evolutia partidelor contra in peisajul politic romanesc

LISTA ABREVIERILOR
BNP – Partidul National Britanic
DF – Partidul Popular Danez
FN - Frontul National
FPÖ – Partidul Libertatii din Austria
LN – Liga Nord
LNKK – Partidul Pentru Patrie si Libertate
LPF  – Lista Pim Fortuyn
LPR - Liga Familiilor Poloneze
MIEP – Partidul Maghiar pentru Justitie si Viata
MSI – Miscarea Sociala Italiana
MSZP –  Partidul Socialist Maghiar
NPD – Partidul National Democrat German
PiS – Lege si Justitie
SLD – Alianta Stangii Democratice
SNS – Partidul National Sloven
SVP – Uniunea Democrata de Centru
 

NOTE
¹ Condusa de G. Fini, Alianta Nationala se impune rapid ca un partid sistemic; traditia fascismului radical italian este preluata de Flacara Tricolora sau de alte mici grupuri politice.
² Aceasta premiera se refera cu precadere la reactia imediata a Uniunii Europene. La 31 ianuarie 2001, presedentia europeana condamna participarea FPÖ la guvernare si impune trei sanctiuni directe: refuzul oricarei colaborari bilaterale, absenta unui sprijin european pentru candidatii austrieci pentru diferite functii la nivel international si contacte exclusiv tehnice cu ambasadorii Austriei (Leconte 2005).
³ Schelder (1996: 292) largeste spatiul de influenta al acestor partide integrand lunga traditie populista a Americii Latine dar si partide minore din America de Nord: Partidul Reformei condus de Preston Manning in Canada sau structura partizana a lui Ross Perot din Statele Unite.
⁴ Perrineau enumera 7 concepte alternative in prefata editiei franceze a volumului lui Betz (2004: 7-9). Schelder (1996) enumera cel putin 15 sinonime utilizate in literatura. Capoccia (2002) aminteste alte doua formule alternative: partidul anti-structure si sistemul anti-partid.
⁵ Variante intermediare sunt deja publicate in 1966 si 1970. In paralel, Capoccia(2002) aminteste ca alti termeni alternativi au fost utilizati in literatura, cu mult mai putina vizibilitate insa decat conceptul sartorian: “opozitii majore structurale” (Dahl 1966), “partide ce participa pentru a distruge” (Daalder 1966) sau “opozitii deloiale” (Linz 1978).
⁶ Conceptul dezvoltat de Sartori este strans legat de propria interpretare a compromisului istoric dintre Democrazia Cristiana si comunistii italieni. Aceasta filiatie conceptuala limiteaza capacitatea explicativa a notiunii de antisistem in afara contextului italian.
⁷ Vezi de exemplu interpretarea lui Morlino (1986) preluata de Cotta (1990).
⁸ Rezultatul alegerilor legislative si prezidentiale din 2000 a fost interpretat in mod diferit. PRM este identificat cu un exponent al dreptei radicale in presa occidentala, in timp ce identitatea sa este pozitionata diametral opus de presa si analistii din Romania. Aceasta lipsa de sincronizare este datorata combinatiilor programatice intre extreme: elemente discursive tipice stangii - protectionism economic, politici sociale, etc. - si elemente caracteristice dreptei - antisemitism, revizionism, xenofobie, rasism, nationalism, etc.
⁹ Vezi Gallagher (2003), Mungiu-Pippidi (2001), Verdury (1993), sau Verdery (1996).
¹⁰ Ezitarile FSN de a adopta o apelatie partitica si preferinta evidenta pentru o structura “revolutionara” (frontul simbolizeaza uniunea super partes) sunt simbolice pentru perceptia partidului ca instrument democratic de baza (vezi Soare 2004).
¹¹ Daca aceasta pozitie radicala pierde treptat din pertinenta, in afara spatiului parlamentar se dezvolta numeroase structuri democratofobe, cea mai cunoscuta fiind in zilele noastre Noua Dreapta.
¹² Integrarea este relativa in masura in care loialitatea democratica a PSD nu mai este chestionata dar potentialul sau de coalitie ramane limitat. Aceeasi este insa situatia tuturor partidelor ex-comuniste din regiune. Atat MSzP in Ungaria cat si SLD in Polonia au un potential de coalitie redus.
¹³ V. interviul Dan Pavel. R. Oprisan, « Acuzat de fascism », Gazeta Sporturilor, 2 martie 2005.
¹⁴ Un element simbolic este in acest sens pozitia similara PNG, PRM sau a Noii drepte cu ocazia gay parade.

BIBLIOGRAFIE
Betz Hans-Georg (2004), La droite populiste en Europe. Extrême et démocrate?, Paris: Editions Autrement.
Capoccia Giovanni, “Anti-system Parties. A Conceptual Reassessment”, Journal of Theoretical Politics, vol. 14, n. 1, 2002, pp. 9-35.
Cotta Maurizio (1990), “The Centrality of Parliament in a Democratic Consolidation: the Italian Case”, in Ulrike LIEBERT et Maurizio COTTA (eds.), Parliament and Democratic Consolidation in Southern Europe: Greece, Italy, Portugal, Spain and Turkey, London:Pinter Publishers Limited, pp. 55-91
Daalder Hans (1966), “Parties, Elites and Political Development in Western Europe”, in Lapalombara Joseph, Weiner Myron (eds.), Political Parties and Political Development, Princeton, Princeton University Press, pp. 43-78.
Dahl Robert (1990), Political Oppositions in Western Democracies, New Haven: Yale University Press.
Gallagher Tom (2003), “Romania’s Greater Romania Party: Defying Political Categorisation?”, http://www.essex.ac.uk/ecpr/events/generalconference/papers/10/2/Gallagher.pdf) ECPR Conference, Marburg, Germania.
Grzymala-Busse Anna M. (2002), Redeeming the Communist Past. The Regeneration of Communist Parties in East Central Europe, Cambridge: Cambridge University Press.
Hermet Guy (1996), Le passage à la démocratie, Paris, Presses de la Fondation Nationale de Sciences Politiques.
Ignazi Piero (1996), “The Crisis of Parties and the Rise of New Political Parties”, Party Politics, vol. 2, n. 4, pp. 546-566.
Leconte Cécile (2005), L’Europe face au défi populiste, Paris: PUF.
Linz Juan (1978), “Crisis, Breakdown and Reequilibration” in Linz Juan and Stepan Alfred (eds.), The Breakdown of Democratic Regimes, Baltimore: John Hopkins University Press, pp. 3-129
Morlino Leonardo (1986), “Consolidamento democratico: definizione e modelli”, Rivista Italiana di Scienza Politica, nr 2, 1986
Mudde Cas (1996a), “The Paradox of the Anti-Party Party. Insights from the Extreme Right”, Party Politics, vol. 2, n. 2, pp. 265-276.
Mudde Cas (1996b), “The War of Words: Defining the Extreme Right Party Family”, West European Politics, vol. 19, n.2, pp. 225-248.
Mungiu-Pippidi Alina (2001), “The Return of Populism – The 2000 Romanian Elections”, Government and Opposition, vol. 36, n. 2, pp. 230-52.
Radu Alexandru (2000), Nevoia schimbarii. Un deceniu de pluripartidism in Romania, Radu: Editura Ion Cristoiu.
Roger Antoine (2002), Fascistes, communistes et paysans. Sociologie des mobilisations identitaires roumaines (1921-1989), Bruxelles : Editions de l’Université de Bruxelles.
Sartori Giovanni (1976), Parties and Party Systems. A Framework for Analysis, Cambridge: Cambridge University Press.
Schelder Andreas (1996), “Anti-Political-Establishment Parties”, Party Politics, vol. 2, n. 3, pp. 291-312.
Soare Sorina (2004), Les partis politiques roumains après 1989, Bruxelles: Editions de l’Université de Bruxelles.
Soare Sorina (2005), “Le nationalisme-populisme roumain aux portes de Bruxelles”, Amnis, 2005, 1-12.
Tarchi Marco (2003), L’Italia populista. Dal qualunquismo ai girotondi, Bologna: Il Mulino.
Verdery Katherine (1996), What Was Socialism, and What Comes Next?, Princeton: Princeton University Press.
Verdery Catherine (1993), “Nationalism and National Sentiment in Post-Socialist Romania”, Slavic Review, vol. 52, n. 2, pp. 179-203.

SORINA SOARE - licentiata in Stiinte Politice la Universitatea din Bucuresti, doctor in Stiinte Politice la Universite Libre de Bruxelles. A scris numeroase articole despre viata politica romaneasca de dupa 1989.

 sus