Partide si societate

Tratatul constitutional de la Roma

OVIDIU VAIDA

While admitting the weak connections between the Romanian political parties and the group within societies, most of the studies do not research one of the main causes of this lack of communication: the fact that the political parties did not emerged as a consequence of some socio-cultural cleavages, but in a top-bottom manner. In this respect, the article tries to find out whether there are any cleavages at all in Romania, how were they affected by communism and last but not least, what parties might be related to these cleavages. One unexpected conclusion is the fact that although the cleavages shape the electoral outcome and the parties are connected to certain divisions, some of these represent camps which are supposed to generate other parties.

Conventia a castigat in Transilvania. Iliescu a fost votat masiv in Moldova. Basescu l-a invins net pe Nastase in Bucuresti. Afirmatii ce au intrat deja in limbajul cotidian si care, dincolo de dimensiunea jurnalistica, exprima o serie de pattern-uri electorale: anumite populatii sau categorii socio-profesionale voteaza preponderent cu anumite partide.  

Cu putine exceptii, analizele privind partidele politice romanesti s-au redus la descrierea factuala sau istorica a acestora. O explicatie simpla a acestui fenomen o constituie absenta unei literaturi de suport, dar si dificultatea unor demersuri sociologice, in absenta unei structurari sociale, a actiunii programatice a partidelor.

Cele mai multe studii privitoare la clivaje, dupa 1990, s-au referit la intreaga regiune central si est europeana in ansamblu (Kitschelt 1992, 1995, Evans si Whitefield 1993, Whitefield 2002, Seiler 1999, 2003, De Waele 2003) sau doar la tarile denumite generic ca apartinand grupului de la Visegrad: Ungaria, Cehia sau Polonia (Markus 1998, 2003, Markowski 1997, Kitschelt, Mansfeldova, Toka, Markowski 1999).

Dupa mai bine de un deceniu de transformari democratice, Romania prezinta aceleasi caracteristici de stabilitate si coerenta ce au facut atractive pentru studiu tarile anterior amintite. Cu toate acestea, doar putine analize au vizat problematica clivajelor si a structurarii sistemului de partide romanesc (Popescu si Stefuriuc 2002, Bodocan 2001). 

Analiza de fata isi propune clarificarea actiunii partidelor politice in functie de structurarea sociala, de conflictele latente sau vizibile existente in societatea romaneasca, de atasamentul grupurilor socio-profesionale la anumite valori politice. Nu pu-tine intrebari isi cauta inca raspunsul. In ce masura teoria dezvoltata de Lipset si Rokkan isi gaseste aplicabilitatea in spatiul romanesc? Mai este aceasta de actualitate sau trebuie completata cu alte teorii mai recente? Exista clivajele socio-culturale din Romania, sunt acestea reale sau simple diviziuni politice?

Consideratii teoretice
Cateva enunturi sunt necesare pentru a crea cadrul teoretic sau istoric necesar unei astfel de analize. Astfel, consideram ca nu poate fi vorba de inexistenta unor clivaje in spatiile central si est europene, asa cum incearca sa acrediteze teoria tabula rasa. Comunismul a afectat societatea intr-o masura extrem de mare si, in cosecinta, si clivajele pre-comuniste, insa, nu a reusit sa le atenueze definitiv. O parte dintre acestea s-au mentinut si s-au manifestat vizibil de-a lungul tranzitiei. In fine, desi diferite din punctul de vedere al circumstantelor sociale (religie, tip de economie, dezvoltare economica, etnie), societatile din Europa centrala si de est seamana in multe privinte cu cele din vestul continentului; astfel, teoriile dezvoltate pentru spatiile din vest, sunt aplicabile, cu anumite nuantari si adaptari, si pentru cele estice.

Paradigma lui Lipset si Rokkan, desi si-a pierdut din noutate si a fost supusa numeroaselor critici, ramane un instrument util pentru explicarea aparitiei si dezvoltarii sistemelor de partide, astfel ca orice incercare de definire a clivajelor trebuie sa porneasca cu propunerile celor doi cercetatori.       

Bartolini si Mair (1990, pp. 212-249) au incercat sa faca mai usor de manevrat teoriile dezvoltate de Lipset si Rokkan. Potrivit acestora, un clivaj presupune trei conditii necesare pentru a deosebi un clivaj de o simpla diviziune sociala (cum ar fi, de exemplu, diviziunea, barbati/femei):
- o diviziune sociala ce exista in societate si care permite ca indivizii sau grupurile sa se diferentieze in functie de caracteristici sociale semnificative: ocupatie, status, religie, etnie (Gallagher et al, 1992, p. 90);
- cei inclusi in diviziune “trebuie sa fie constienti de identitate lor colectiva si sa fie dispusi sa actioneze pe baza acesteia” (Gallagher et al, 1992, p. 90);
- clivajul trebuie sa fie vizibil prin formarea unor structuri organizationale, de regula partide sau sindicate.

Lipset si Rokkan au identificat cristalizarea celor patru clivaje in perioade delimitate de revolutia nationala, de cea industriala si de instaurarea votului universal. Daca in majoritatea statelor studiate (Marea Britanie, Olanda, Franta sau Norvegia), aceste faze s-au intins, succesiv, de-a lungul a peste un secol, in Romania, cele trei s-au desfasurat, simultan, doar pe parcursul a cateva decenii, apoi au fost stopate concomitent, odata cu instaurarea regimului comunist. Dat fiind efectul de “inghetare” produs de acesta, conditiile sociale, istorice sau economice in care clivajele s-au putut dezvolta, dupa caderea comunismului, au fost diferite. Doua fenomene pot fi sesizate in acest context. In primul rand, in zona fosta comunista, poate exista un decalaj semnificativ intre clivaj si aparitia partidelor, sau este posibil ca acestea sa nici nu mai apara. Apoi, tot in acest spatiu s-a manifestat un fenomen particular: au aparut partide care, neconectate social fiind, sa se plieze pe un clivaj, sau care chiar au incercat sa le modeleze. De aceea, definitia lui Bartolini si Mair este posibil sa nu se poata aplica complet; de pilda, clivajul rural-urban poate sa nu duca neaparat la aparitia de partide agrariene sau industriale, ci la atitudini culturale.

Acest ultim argument duce la urmatoarea intrebare: nu poate exista un clivaj socio-cultural fara sa genereze neaparat o structura politica?    

Diviziuni, clivaje si partide in Romania
Cercetatorii au depus eforturi pentru a identifica un set comun de diviziuni socio-culturale, care, precum paradigma dezvoltata de Lipset si Rokkan, sa poata explica cat mai complet aparitia si dezvoltarea partidelor in Europa Centrala si de Est. Acestea pot fi sumarizate in trei categorii: 
1. simpla translatare a clivajelor rokkaniene asupra realitatii propuse de tesatura sociala a tarilor din regiune si identificarea partidelor ce s-ar fi putut astfel dezvolta (Seiler 1999, 2002, Bodocan 2001);
2. alta viziune a plecat de la premisa conform careia 50 de ani de comunism au modificat radical structura sociala existenta (anuland astfel bazele pentru dezvoltarea paradigmei rokkaniene), astfel ca singurele clivaje care pot aparea sunt cele produse de comunism sau tranzitie (cu precadere Kitschelt, 1992, 1995); 
3. in fine, un punct de vedere a fost rezultat din contopirea ... anterioara, rezultatul fiind asocierea clivajelor clasice si a celor post-comuniste intr-un tot teoretic (De Waele 2002, Markus 1998, Zakosek si Cular, 2003).

Analiza de fata va prelua acest ultim argument, plecand de la urmatoarele considerente: intr-o forma sau alta, clivajele identificate de Rokkan in vestul continentului s-au produs si in partea estica a acestuia. Presupunerea conform careia 50 de ani de comunism ar fi atenuat pana la disparitie aceste clivaje este doar partial corecta. In fapt, in cei aproximativ 42-43 de ani de regim nedemocratic doar clivajul de clasa a fost ... Confesiunea, etnia sau rezidenta urbana sau rurala au continuat sa diferentieze, chiar daca la un nivel mai putin vizibil si de o maniera mai putin activa. Nu este mai putin adevarat ca totalitarismul, prin ingineriile sociale binecunoscute, a modificat profund realitatile sociale, si daca nu a reusit sa elimine clivajele precomuniste, a izbutit sa induca alte in societate.

In acest context, pot fi identificate trei serii de clivaje existente in societatea romaneasca si care pot contribui la aparitia partidelor politice sau macar la modelarea actiunii politice:
a. clivaje existente inainte de regimul comunist si care au supravietuit acestuia;
b. clivaje aparute in perioada comunismului sau produs de catre acesta (Evans and Whitefield, 1993: 531);
c. clivaje aparute dupa caderea comunismului (Evans and Whitefield, 1993: 528).

1. Clivajele precomuniste
O societate profund agrara, Romania a dezvoltat un consistent clivaj rural-urban. In ciuda industrializarii incepute spre mijlocul sec. al XIX-lea, in 1930, orasul romanesc adapostea doar 20% din populatia tarii.¹ 78% din populatia activa lucra in agricultura, de 10 ori mai mult decat cea angrenata in industrie.²

Cum comunistii romani nu puteau instaura comunismul in absenta muncitorimii, au fost nevoiti sa urmeze fidel modelul sovietic: industrializare rapida, bazata pe investitii masive, dar mai ales pe absortia fortei de munca ieftina importata din mediul rural. Urmare a acestei industrializari si urbanizari fortate, dupa doua decenii de comunism, populatia urbana se apropia de 38% din total. In final, structura populatiei la momentul 1989 (surprinsa de recensamantul din 1992) era deja modificata in favoarea urbanului: 54%. In continuare, 45% dintre romani domiciliau in mediul rural, si, mult mai grav din punct de vedere economic, 35% din populatia activa era implicata in mediul agricol.    

Cu un clivaj atat de evident, scena politica romaneasca s-a structurat pe toata durata parcursului democratic in functie de acesta. In ultima instanta, chiar din perioada votului cenzitar, partidele si voturile s-au grupat in doua tabere, aproximativ de-a lungul unui clivaj asemanator cu cel rural-urban: cea a progesistilor urbani si burghezi, grupati in principal in jurul Partidului Liberal si cea a conservatorilor traditionalisti, favorabili relatiilor mai degraba feudale, de extractie rurala, concentrati, evident, in jurul Partidului Conservator.³

Votul universal, implementat in Romamia dupa primul razboi mondial (pentru inceput, acordat doar barbatilor), a permis intrarea pe scena politica a Partidului Taranesc, un adevarat partid agrarian. Cu bune rezultate electorale, Partidul Taranesc a fuzionat cu Partidul National Roman in 1926, gruparea rezultata, Partidul National-Taranesc, dominand, alaturi de liberali, viata politica pana in 1947.

In ciuda eforturilor regimului comunist, diferentele dintre mediul urban si cel rural nu au fost deloc atenuate. Dupa cateva masuri populare (reforma agrara din 1945), satul romanesc a fost transformat dupa aceasi reteta sovietica: colectivizarea agriculturii, distrugerea micii proprietati taranesti si distrugerea elitei taranesti prin deportare sau internarea acesteia in lagare de munca sau inchisori. Decalajele, in afara celor demografice, au fost accentuate. Astfel ca, la momentul 1990, diferentierile dintre ruralul si urbanul romanesc erau suficient de semnificative pentru a putea structura comportamnetul politic.

Paradoxal insa, un nou partid taranesc a intar-ziat sa apara. Singura tentativa s-a inregistrat in primii ani ai tranzitiei, cand pe esichierul politic a activat, cu anumite succese, Partidul Democrat Agrar din Romania. Departe insa de a avea vreo legatura cu mediul rural, PDAR a reprezentat interfata unei categorii socio-profesionale in curs de disparitie: birocratia inginerilor agronomi si mecanici din defunctele CAP-uri.

Dar fenomenul cel mai remarcabil a fost nu parcurgerea ciclului identificat de Rokkan: lupta pentru controlul unei resurse sau pentru impunerea unei culturi, structurarea a doua tabere, reprezentand doua categorii socio-culturale, iar, in final, aparitia a doua partide corespunzatoare, ci, un clivaj existent in societate a fost preluat de partide neconectate initial de acestea.

Clivajul rural-urban este, in esenta, de natura economica; miza acestuia o reprezinta preeminenta produselor economiei agrare in fata produselor industriei. Un partid ce poate rezulta din acest clivaj, cel agrarian, are ca obiectiv, protejarea intereselor locuitorilor din mediul rural, in general, si pe cele ale agricultorilor, in special. Daca in Ungaria sau Polonia, cu importante comunitati agricole, acest tip de partide a aparut imediat dupa caderea comunismului,⁴ in Romania acest fenomen nu s-a produs. PNTCD, urmasul PNT, desi invocand o retorica ruralista, era mai degraba un partid apartinand versantului urban. De altfel, pus in fata celei mai importante probleme a economiei agrare, cea a retrocedarii pamanturilor si padurilor, PNTCD a esuat. Legea Lupu, cea care reglementa aceasta chestiune, a intrat in vigoare abia in 2000. In absenta unui partid ce sa provina de jos in sus, spatiul a fost ocupat, de sus in jos, de o alta formatiune politica, cea avandu-l pe Ion Iliescu figura centrala, fie ca s-a numit FSN, FDSN, PDSR sau PSD.

PSD nu invoca vreo origine rurala, dar s-a impus prin doua subterfugii specifice unei perioade de tranzitie. Primul gest a fost acela al retrocedarii partiale a pamantului, atribuit, ulterior, pentru multi ani, lui Ion Iliescu. Al doilea mecanism s-a materializat prin controlului administrativ realizat de birocratia locala, in multe situatii aservita PSD. Fondurile alocate administratie locale, precum si subventiile pentru agricultura erau parghii importante pentru controlul zonei rurale.   

Dimpotriva, pe versantul urban s-au impus partide al caror fief electoral s-a regasit mereu in zona urbana: PNL, PNTCD si PD.

Al doilea clivaj clasic care a putut fi perceput in Romania este centru-periferie. Desi omogene din punct de vedere etnic, lingvistic si religios, provinciile romanesti au avut istorii seculare complet diferite. Acest fapt a fost accentut, din sec. al XVII-lea, de apartenenta la sfere de influenta diferita: Imperiul Habsburgic, cel Otoman sau cel Tarist. Toate aceste elemente au constituit suficiente motive pentru ca, in esesnta, cele trei provincii sa prezinte destule deosebiri intre ele. Astfel ca, ele au trebuit sa fie unite si supuse unei culturi centrale, intr-un timp relativ scurt. Insa elitele vremii au fost de acord asupra acestei necesitati, astfel ca procesul a decurs fara a se manifesta printr-un clivaj sesizabil. Dificultatile au aparut odata cu formarea Romaniei Mari; noile provincii aduceau un aport demografic important: procentul populatiei romanesti a scazut cu peste douazeci de procente, pana sub 72%. Asadar, mai bine de un sfert din populatia tarii nu apartinea culturii dominante majoritare. Dintre acestia, maghiarii, germanii si slavii erau concentrati regional. Din punct de vedere religios, situatia era asemanatoare. Ortodocsii reprezentau, in 1930, 72,6% din totalul populatiei. Restul apartinea unor religii noi pentru spatiul romanesc: greco-catolici, romano-catolici si reformati.

In acest context, liberalii, in principal, au continuat politica de standardizare culturala. In acest context, clivajul centru-periferie a inceput sa se manifeste, dar intr-o maniera destul de inconsistenta. Singurul partid care s-a revendicat de la aceasta diviziune a fost Partidul National Roman din Transilvania, paradoxal, tot partid al periferiei in perioada Imperiului Austro-ungar. Dar dupa fuziunea cu Partidul Taranesc, propunerile cu tenta federalista s-au atenuat, dar forta partidului venea tot din zona transilvana.

Partidele reprezentand minoritatile nationale grupate regional au avut, pentru inceput, rezultate electorale scazute. Elita politica si economica maghiara emigrase dupa 1918, astfel a fost nevoie de un deceniu pentru ca reprezentanti ai maghiarilor din Transilvania sa fie reprezentanti proportional in Parlament. Doar partidele reprezentand minoritatea germana obtinusera anumite succese electorale, datorate, insa, in mare masura aliantei cu diferite aliante.

Explicatiile rezida in situatia complet noua in care se regaseau o parte dintre minoritati, majoritare sau cu anumite drepturi pana in 1918, de unde o anumita perioada de timp necesara constientizarii si organizarii politice si, nu in ultimul rand, legea electorala, destul de restrictiva cu partidele mici. Nu mai putin conta traditia politica ante-1918, in care ciclul politic pornea de la numirea unui nou guvern care organiza alegerile de o asemenea maniera incat sa castige detasat, chiar prin abuzuri administrative.

Desi procesul de edificare nationala se incheiase deja spre deceniul al patrulea, comunistii, din motive de tehnica administrativa, au continuat procesul de centralizare, la modul absolut. Toate deciziile politice, economice sau administrative se luau la nivel central, de regula la sediul PCR.

Cu toate aceste eforturi de nivelare sociala, diferentele regionale nu au disparut si au fost suficient de adanci pentru a iesi la suprafata dupa 1989. Doua au fost zonele in care acestea s-au manifestat.

Prima forma a clivajului centru-periferie s-a manifestat prin opozitia dintre Capitala, vazuta ca un receptor al mult prea multor fonduri si detinatoarea cvasimajoritatii mecanismelor de comanda, si provincia, evident defavorizata financiar si decizional. Singurele forme partinice care s-au structurat pe aceasta diviziune a fost Partidul Moldovenilor si Liga Transilvania-Banat, cu un impact nesemnificativ asupra scenei politice.

Mult mai vizibile sunt insa tendintele de divizare pe axa centru-periferie in cadrul partidelor consacrate. Desi acestea sunt puternic centralizate, fara posibilitatea statutara de a avea factiuni, cele mai multe partide detin aripi regionale semnificative. PNTCD a fost primul astfel de partid, care a functionat peste un deceniu cu regula nescrisa care stabilea apartenenta regionala diferita pentru liderul partidului si adjunctul acestuia. Paradoxal, unul dintre cele mai centralizate partide, PSD, beneficiaza de o voce distincta, reprezentata de asa numitul “grup de la Cluj”. La alegerile interne din 2005, filialele din Transilvania ale Partidului Democrat au profitat de rezultatele excelente obtinute la alegerile din 2004 in aceasta regiune si au impus un birou permanent controlat de ardeleni, in frunte cu primarul Clujului, presedinte de partid in acelasi timp.   

Desi aceasta diviziune este mai degraba de natura identitara decat un clivaj, este posibil ca integrarea in UE, politicile regionale si fondurile alocate de aceasta sa amplifice fragmentarea pe aceasta dimensiune. 

A doua forma a clivajului a aparut ca urmare a opozitie intre cultura majoritara romaneasca si cultura minoritara reprezentata de maghiari. Este, in ultima instanta, cel mai vizibil clivaj socio-cultural, care satisface, teoretic, toate cerintele definitiei lui Bartolini si Mair: existenta unui conflict, constientizarea apartenentei la un grup (“noi” si “ei”) si reflectarea organizationala a conflictului. 

Politic, clivajul a generat in sanul culturii minoritare Uniunea Democratica a Maghiarilor din Romania, aparuta imediat dupa Revolutia din 1989. Reflexia UDMR intr-o oglinda politica, Partidul Unitatii Nationale a Romanilor din Transilvania (ulterior PUNR) a aparut doar cateva luni mai tarziu. In mod curios, desi reprezentand cultura majoritara, PUNR era tot un partid regional, avandu-si fieful electoral tot in Transilvania.

Un alt partid situat pe versantul culturii dominante a fost PSD. Partid de guvernamant intre 1990 si 1996, apoi in opozitie pentru patru ani, acesta s-a opus ferm oricaror cereri de factura culturala sau adminsitrativa venite din partea minoritatii maghiare.

In cele din urma, din 2001, PSD a incheiat o alianta electorala cu UDMR⁵ si retorica antimaghiara a acestui partid s-a atenuat semnificativ.     

In aceasi tabara s-a pozitionat si PRM, partid intrat in arena electorala in 1992. Mai bine dezvoltat in teritoriu si cu mesaje mai atractive, PRM a inlocuit PUNR ca principal partid al culturii majoritare. Diviziunea politica dintre cele doua partide (PRM vs. UDMR) este atat de clara, incat, in dese randuri, lideri acestor partide au declarat ca sunt dispusi la orice formula de guvernare, cu exceptia partidului advers.

In ciuda existentei a numeroase partide auto-intitulate “crestin-democrate” sau “populare”, clivajul Stat-Biserica este inexistent in Romania. Din acest punct de vedere, Romania se aseamana cu Irlanda, beneficiare ale unor biserici atot-puternice, si a caror autoritate morala sau culturala nu este pusa sub semnul intrebarii.

Pe de alta parte, Biserica Ortodoxa Romana, mostenitoarea unui model bizantin de relationare cu puterea politica, manifestat mai degraba prin obedienta, nu s-a implicat in mod direct si activ in arena politica. Acest status quo a fost mentiunut, la randul ei, si de stat: dupa 1990, fiecare partid, odata ajuns la guvernare, a cautat sa satisfaca anumite interese economice ale BOR. In ceea ce priveste chestiunile sociale sau morale (avorturile, divorturile sau homosexualitatea), Biserica a avut reactii mai degraba minimale. 

Anterior, secularizarea averilor manastiresti realizata de Cuza (este drept, indreptata in principal impotriva manastirilor de filiatie greceasca) sau nationalizarea bunurilor BOR, dupa 1947, nu au generat miscari de protest sau opozitii semnificative.⁶

Astfel, date fiind conditiile, o miscare crestin-democrata de tipul celor din vestul Europei nu a putut sa se dezvolte, in ciuda pretentiei PNTCD de apartenenta la acest curent.⁷

Unul din efectele unui clivaj este sprijinul electoral acordat unui partid de catre o categorie socio-culturala la care acesta este conectat, indiferent de prestatia acestuia. Este ceea ce in limbaj politic se numeste nucleul sau miezul dur al electoratului unui partid. Or, absenta clivajului analizat, respectiv al unui partid corespunzator a fost vizibila in 2000, cand presupusul partid crestin-democrat a fost eliminat din parlament, iar in momentul actual, nu reuseste sa depaseasca 2% in sondajele de opinie.

Al patrulea clivaj identificat de Lipset si Rokkan, cel de clasa sau proprietari-muncitori, poate fi regasit in orice societate capitalista. Acesta este rezultatul “conflictului tipic pentru alocarea,pe termen scurt sau lung a resurselor, produselor sau beneficiilor economiei” (Lipset si Rokkan, 1967, p. 10).

Evident, acest clivaj nu a putut lipsi nici din societatea romaneasca antebelica. In societatile in care mobilizarea politica de masa s-a produs pe fondul unei industrializari in curs sau incheiate, clivajul a produs partide socialiste (ale clasei muncitoare) pe de o parte, respectiv liberale sau conservative (patrimoniale). In spatiul romanesc insa, aceasta diviziune a luat o forma particulara, data fiind caracteristica agrara a economiei romanesti (Pirvulescu, 2001). Astfel, clivajul a situat in opozitie Partidul Conservator, ca reprezentant al marilor mosieri, si, intr-o mai mica masura, Partidul Liberal, pe de o parte, si clasa taraneasca, fara reprezentare politica, in perioada votului cenzitar, pe de alta parte, dar care s-a manifestat activ in principal prin intermediul rascoalelor sau revoltelor taranesti.⁸

In conditiile unei industrii destul de precare, partidele socialiste au avut dificultati in a se dezvolta. Prima grupare de acest gen, Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din Romania, infiintat in 1893, nu a putut supravietui socurilor provocate de dezertarea socialistilor “generosi” din 1900 si chestiunii orientarii programatice din anii 1918-1921 si a disparut. O noua grupare a reaparut in 1927, PSDR, dar fara a obtine rezultate electorale consistente (9 deputati in 1928, 7 in 1932, nici unul in 1933 sau 1937). Dupa razboi, aceasta grupare, precum si celelalte care gravitau in jurul ideilor socialiste, a fost absorbita de Partidul Comunist.

Dupa momentul 1989, intrucat alocarea resurselor a fost, pentru cativa ani, sarcina guvernului, iar economia era in tranzitie spre capitalism, conflictul nu a existat (Elster et al, 1998: 136). De altfel, in conditiile unor societati egalizate economic, acest clivaj era prevazut sa se manifeste ultimul. Cu toate acestea, multe dintre partidele tranzitiei, in Europa centrala si de est, s-au revendicat de la una sau alta dintre taberele pe care acest clivaj ar fi trebuit sa le genereze, inainte ca acesta sa se produca. Cu toate acestea, dupa un deceniu de democratie, partidele romanesti au inceput sa se structureze si de-a lungul acestui clivaj. Alegerile din 2004 au fost primele in care s-au confruntat nu doar chestiuni morale sau de imagine, ci s-au produs si confruntari legate de performanta economica sau capitalism, iar votul s-a structurat in buna masura si in functie de acestea.⁹ 

Doua partide se origineaza in acest clivaj in acest moment: PSD si PNL. De altfel, daca fata de clivajele analizate anterior, unele paertide se manifestau neutru, acesta din urma, chiar daca nu a generat toate partidele de pe scena politica romaneasca, reuseste sa le structureze. PSD si PRM, respectiv, PNL, PD, PC si UDMR se dispun fara echivoc pe cei doi versanti ai clivajului.¹⁰

Pana in acest punct al textului a fost intreprinsa o necesara trecere in revista a teoriei lui Lipset si Rokkan. Dupa cum se poate observa, nu doar ca vechile diviziuni au rezistat de-a lungul comunismului, dar au fost capabile sa se regenereze si sa induca clivaje politice in sistemul politic. Insa comunismul a reusit, la randul sau, sa induca alte conflicte in societate, vizibile si active de-a lungul tranzitiei.

2. Clivaje post-comuniste
Analiza clivajelor in societatile post-comuniste prezinta doua dificultati majore: perioada de timp scurta in care fenomenele politice au putut fi studiate si lipsa de persistenta a clivajelor.

De Waele (2003) a propus trei clivaje specifice societatilor post-comuniste. Primul dintre ele vizeaza tranzitia economica si ii opune pe maximalisti minimalistilor. Maximalistii sunt suporterii unei tranzitii rapide si totale (maxime), pe cand minimalistii favorizeaza o tranzitie treptata, fara socuri (De Waele, 2003, p. 187).

Anumite cercetatori (Kitschelt et al, 1999) au opinat ca acesta este cel mai amplu clivaj aparut dupa caderea comunismului, practic neexistand partid care sa nu se dispuna pe un versant sau altul al acestuia.      

Pe scena politica romanesca, asadar, PSD (cel putin pe perioada anilor 1990¹¹) si PRM pot fi inscrise in categoria partidelor minimaliste, in opozitie cu PNTCD, PNL, UDMR si PD¹², partizane ale unei abordari maximaliste.

Dupa decenii de negare a drepturilor omului si valorilor democratice, a devenit firesc ca parti din societatile iesite din comunism sa le respinga. Astfel, pe aceasta dimensiune, clivajul ce a divizat societatea a fost cel denumit autoritar-democratic. Acesta opune pe cei favorabili democratiei, modernizarii politice, valorilor europene, traditionalistilor sau celor care militeaza pentru pastrarea specificului national. Acestia din urma sunt impotriva acordarii de drepturi minoritatilor nationale si nu considera integrarea europeana ca fiind prioritara (De Waele, 2003, 189).

Acest clivaj apare in societatea noastra, dar este mai putin profund. Cercetarile arata¹³ ca, in mare masura, romanii sunt, cel putin comparativ cu primii ani ai tranzitiei, favorabili valorilor democratice. Iar in ceea ce priveste integrarea europeana, romanii reprezinta populatia cea mai favorabila integrarii in UE din zona Europei Centrale si de Est.

Cu putine exceptii, majoritatea partidelor sunt favorabile valorilor democratice. Doua sunt partidele susceptibile de a fi incadrate in tabara “autoritara”. PSD, atat la nivel discursiv, cat si al a actiunii politice, a manifestat o anumita reticenta fata de modernizarea politica si drepturile minoritatilor in primii ani ai tranzitiei. Insa, incepand cu mandatul din 2000, social-democratii au eliminat orice ambiguitate fata de acest subiect.

Al doilea partid din aceasta zona este PRM. Acesta s-a situat in permanenta pe versantul traditionalist-autoritar, cu o singura exceptie: atitudinea pozitiva fata de integrarea europeana.  

Cronologic, clivajul comunist-anticomunist, ce delimiteaza pe opozantii sau criticii regimului comunist de mostenitorii structurilor sau avantajelor aduse de acesta (De Waele, 2003, pp. 190-192), a fost primul care s-a dezvoltat in societatea romaneasca. Insa gradul acestuia de penetrare a fost proportional cu consistenta societatii civile si permisivitatea regimului comunist. Astfel, in tarile in care regimul a permis voci critice la adresa sa, clivajul a fost mult mai profund. Nu a fost insa si cazul Romaniei. Cu toate ca nu a penetrat in profunzime societatea romaneasca, a constituit una dintre temele favorite ale opiniei publice si ale primelor campanii electorale. De asemenea, a reusit sa structureze partidele politice intr-un mod destul de vizibil. PSD a reprezentat principala voce ‘nostalgica’ a sistemului, urmat indeaproape de PRM. De cealalta parte, la fel de evident s-a detasat PNTCD. PNL a alternat momentele de anticomunism cu cele de colaborare cu PSD, pe cand PD si UDMR nu s-au asezat politic in functie de acest clivaj.

De Waele a ridicat problema persistentei acestui clivaj (2003, 192) ce parea sa se fi atenuat semnificativ in toate statele foste comuniste, inclusiv in Romania. Recentele dezbateri asupra legii lustratiei, dar mai ales asupra deconspirarii fostilor colaboratori ai Securitatii par sa indice ca diviziunea, desi in stare de latenta, caracterizeaza inca societatea roma-nesca.

Concluzii
Un clivaj devine complet cand se regaseste in expresia politica a unui set de conflicte. Dar asta nu inseamna neaparat ca un set de conflicte care nu se concretizeaza cu o organizatie politica nu poate constitui un clivaj; este posibil ca acesta sa fie latent. Exista probabilitatea ca, in timp, societatea sa dezvolte mecanisme sociale sau structuri, capabile sa vitalizeze clivajul si sa genereze un partid. Clivajul proprietari-muncitori este demonstrativ in acest sens.

O harta precisa a clivajelor socio-culturale sau economice din Romania se dovedeste dificil de trasat. Durata (totusi) redusa a tranzitiei sau urmele trecutului constituie elemente care nu pot decat sa ingreuneze un astfel de demers. Cu toate acestea, fapul ca, dupa un deceniu si jumatate, principalele partide, majoritatea fondate imediat dupa revolutie, se regasesc inca in sfera politica, este o dovada evidenta ca, dincolo de abilitatile organizatorice sau strategia de imagine si electorala, conectarea acestora cu anumite forme de diviziuni sociale exista si se manifesta din ce in ce mai vizibil.

NOTE
¹ Conform Recensamantului din 1930.
² Pentru comparatie, tot in 1930, Ungaria avea 50% din populatia activa implicata in agricultura, iar 23% lucra in industrie.
³ Ocupant al locurilor 2 sau 3 la alegerile intre 1919 si 1926.
⁴ In Polonia, un astfel de partid existase, tolerat, chiar si in perioada comunista.
⁵ In mod curios, dupa ce s-a opus cu consecventa pentru un deceniu drepturilor pozitive solicitate de maghiari, PSD a fost acela care a adoptat legislatia ce permitea folosirea limbii minoritatilor in administratie si justitie.
⁶ Este adevarat ca mii de preotii ortodocsi au avut de suferit, multi dintre acestia fiind inchisi, insa la nivel oficial sau semi-oficial (varful ierarhiei) rezistenta a fost minima.
⁷ Este relevanta, in acest context, experienta unui alt stat ortodox, Grecia. Desi cu o experienta democratica mult mai lunga decat cea a Romaniei, nici aici nu a aparut o formatiune politica de factura crestin-democrata, Nea Democratia fiind un partid conservator. Nici Bulgaria nu prezinta semnele vreunui clivaj Stat-Biserica. 
⁸ Rascoala taraneasca de la 1907 a fost ultima de acest gen din Europa.
⁹ Una din principalele teme din campanie a fost nivelul impozitarii: Alianta DA a propus un impozit fix de 16%, pe cand PSD era in favoarea impozitarii progresive; disciplina fiscala a fost, de asemenea, o tema larg dezbatuta.
¹⁰ Pozitia PD este interesanta din acesta perspectiva. Partid mai degraba de extractie urbana, favorabil economiei de piata si capitalismului, acesta a activat in zona social-democratiei pentru mai bine de un deceniu. Cum structura sociala ce sustine acest partid pare sa apartina mai degraba dreptei, in cele din urma, acest partid s-a translatat pe scena politica de la centru-stanga spre centru-dreapta. Este drept, a profitat si de disparitia din aceasta zona politica a PNTCD si de oportunitatea afilierii la Partidul Popular European.
¹¹ Figura centrala a PDSR/PSD, Ion Iliescu, a propovaduit in permanenta, o reforma lenta, graduala. 
¹² Partidul Democrat, desi activand in familia social-democrata, a militat mereu pentru o reforma economica rapida; de altfel, ritmul reformei a constituit cauza schismei dintre Petre Roman si Ion Iliescu, intre 1991 si 1992.
¹³ Vezi, in acest sens Barometrele de Opinie Publica realizate la comanda Fundatiei pentru o Societatea Deschisa.

BIBLIOGRAFIE
Bartolini S., Peter Mair (1990) Identity, Competition and Electoral Availability: The Stabilization of European Electorates, 1885–1985, Cambridge: Cambridge University Press
Bodocan, Voicu (2001) Etnie, confesiune si comportament electoral in Transilvania: studiu geografic, Cluj-Napoca: Presa Universitara Clujeana
De Waele, Jean-Michel (2003) “Consolidare democratica, partide si clivaje in Europa centrala si de est”, in De Waele, Jean-Michel (ed.) Partide politice si democratie in Europa centrala si de est, Bucharest: Humanitas
Elster J., Offe C. si U.K. Preusse (1998) Institutional Design in Post-Communist Societies: Rebuilding the Ship at Sea, Cambridge: Cambridge University Press
Evans GA and Stephen Whitefield (1993) “Identifying the bases of party competition in Eastern Europe”, in British Journal of Political Science, 23(4), pp. 521–48
Evans G.A., Whitefield S. (1998) “The structuring of cleavages in post-communist societies: the case of the Czech Republic and Slovakia”, in Political Studies,46(1), pp. 115–139
Gallagher, Michael, Laver, Michael si Peter Mair (1992) Representative Government in Western Europe, New York: McGraw-Hill
Kitschelt H. (1992) “The formation of party systems in East Central Europe” Polit. Soc. 20(1), pp. 7–50
Kitschelt H. (1995) “Formation of party cleavages in post-communist democracies”, in Party Politics, nr. 1(4), pp. 447–472
Kitschelt H., Mansfeldova Z., Toka G., Markowski M. (1999) Post-Communist Party Systems: Competition, Representation, and Inter-Party Cooperation, Cambridge: Cambridge University Press
Lipset Seymour M., Rokkan, Stein (1967) “Cleavage structures, party systems and voter alignments”, in Lipset S.M., Rokkan S. (eds.) Party Systems and Voter Alignments: Cross-National Perspectives, New York: Free, pp. 1–64
Pirvulescu, Cristian (2001) “Un partid in deriva”, in Sfera politicii, nr. 93-94, pp.2-5
Popescu, Marina, Irina Stefuriuc (2002) “Cleavage Mobilization, Performance Evaluation and Support for Democratic Institutions: A longitudinal Analysis of Romania”, lucrare prezentata in cadrul ECPR Joint Session of Workshops, Edinburgh 28 Martie - 1 Aprilie
Seiler, Daniel (1999) Partidele politice din Europa, Iasi: Institutul European
Seiler, Daniel (2003) “Pot fi aplicate clivajele lui Rokkan in analiza partidelor politice din Europa centrala”, in De Waele, Jean-Michel (ed) Partide politice si democratie in Europa centrala si de est, Bucharest: Humanitas
Whitefield, Stephen (2002) ‘Political Cleavages and Post-Communist Politics’, Annual Review of Political Science, nr. 5, pp. 181-200

OVIDIU VAIDA - absolvent de studii postuniversitare la Facultatea de Stiinte Politice din cadrul SNSPA, MA in Contemporary European Studies la University of Sussex, asistent universitar intre 1999 si 2003 la Facultatea de Stiinte Politice din cadrul Universitatii Dimitrie Cantemir. In prezent este doctorand la Facultatea de Studii Europene din cadrul Universitatii Babes-Bolyai din Cluj.

 sus