Partide si societate

Legitimitate, popularitate si eficienta politica
 

VASILE NAZARE

Legitimacy has become an indicator of acknowledged power, turned into authority. Most of the times this value oscillates between two poles: lawfulness and popularity. Hardly can this satisfy the more demanding expectations of contemporary political life. Nowadays, the leaders are more pragmatic. They operate with performance criteria in the field of evaluation. The govern in power cannot legitimate itself only through complying with the norms of the democratic game but it must prove competence and performance. Competence, adequacy to its social role and the results of its governing determine the legitimacy or illegitimacy of the political power, notwithstanding its colour.

1. Democratie si putere

“Piata” guvernarii, potrivit ipotezei lui Churchill, este un “oligopol”. Plaja optiunilor politice nefiind prea intinsa, poporul trebuie sa aleaga intre alternative limitate oferite de elitele aflate la guvernare: modelul democratic si nedemocratic. Alegerea, comenta cunoscutul om politic, “presupune o comparatie intre bine si mai rau, nu intre bine sau adevarat si rau sau fals, in sens absolut”. Asta ne permite, completa G. Sartori, sa argumentam ca “democratia este preferabila” oricarei alternative daunatoare¹, “dictaturii si violentei”. Indiferent de natura regimului politic pus in discutie, problema fundamentala este chestiunea  puterii, a modului cum este obtinuta, mentinuta, exercitata si in interesul cui.

Puterea are, remarca C. Lefort (in “Inventia democratica”), un caracter simbolic, ea nu se confunda, nu poate fi redusa la functia unui organism sau instrument aflat in serviciul unor forte sociale preexistente. Legitimitatea sa este fondata pe popor, iar cei care o exercita vremelnic din pozitia de autoritate publica nu-si pot aroga dreptul de a o lua in stapanire si “de a forma un guvern tiranic.”²  “Nu se poate comanda, ne prevenea Ortega y Gasset (in “Revolta maselor”), impotriva opiniei publice”.

Democratia, ca “forma de guvernare”, reuneste doua “principii aparent contradictorii: unul, ca puterea provine din popor; celalalt, ca nu este puterea nimanui”. Realitatea politica a societatii moderne si contemporane aduce in dezbatere, completa G. Hermet, “paradoxul major al legitimitatii democratice”: contradictia dintre “principiul fondator al suveranitatii populare si teoria instrumentala a reprezentarii poporului de catre conducatorii alesi (...). Poporul detine majestatea dar in practica el nu domneste”. Totusi, intuia Dahrendorf, dincolo de limitele inerente, democratia “nu poate fi o baie de aburi a sentimentelor populare. Ea are nevoie in egala masura si de cei care conduc si de cei care pun stavila greselilor politice vadite si arogantei puterii.³ Ceea ce defineste democratia cateoria echilibrului functional intre putere si libertate; debalansarile semnaland situatii politice polare si nedorite: anarhia (cand libertatea este absoluta) si tirania (cand puterea este absoluta). Fapt ce-i determina pe mai multi politologi sa defineasca democratia: “putere limitata” (G. Sartori), “limitata-constrangatoare”(M. Olson) sau “deliberativ limitata” (K. Popper). Democratia, inteleasa ca putere a poporului, sesiza Sartori, nu exprima nimic concret, ea degenereaza in demolatrie, face un fetis din poporul ideal, abstract, dispretuind poporul real; democratia apare ca un dialog intre putere si societatea civila, functioneaza ca lupta pentru putere cu mijloace pasnice, neviolente, instrumentul principal fiind persuasiunea exercitata asupra electoratului, folosind argumentele rationale. Se poate conchide ca democratia se impune ca un tip de putere cu autoritate legala si rationalizata. B. Russell nuanteaza problema, o guvernare este democratica “daca o parte semnificativa a populatiei detine un procent al puterii politice”, altfel nu se poate vorbi decat de oligarhie.⁴           

Manifestarea democratiei, ca putere limitata de libertate, face inteligibila distinctia operata de Michel Senellart intre dominatie si guvernare; guvernarea presupune o “finalitate, o pluralitate de scopuri exterioare ei insesi, in timp ce dominatia nu are alt scop decat sa se consolideze singur.”⁵ Mai mult, din aceasta perspectiva, democratia devine o putere desacralizata, ipostaza in care cei care o detin sunt “apropiati, simpli, legati (...) informali, accesibili, apropiati si chiar asemanatori cu ceea ce le este comun muritorilor.”⁶

Democratiile, preciza G. Sartori, au “structuri de putere”⁷, deci implicit si de autoritate. Desi democratia poate de cele mai multe ori sa legitimeze o “tiranie a majoritatii”,  in contextul acestei realitati politice nu se poate vorbi de o structura verticala a puterii, ci de o disipare a grupurilor de putere si interese, o poliarhie sau, asa cum sustinea Riesman, un “sistem bazat pe grupuri de veto”. Democratiile functioneaza ca un mijloc de “exorcizare”, “depersonalizare”, de “filtrare si decantare” a proceselor puterii, de suplinire a “incompetentei democratice” prin recurs la “competenta tehnocratica.”⁸ Situatie ce transforma democratia intr-un “principiu de legitimitate” ravnit si revendicat de orice putere politica.

Criza democratiei prefateaza declinul autoritatii puterii. Autoritatea si democratia nu sunt antinomice, ci corelative; democratiile necesita sustinerea si substituirea puterii prin autoritate. Idealul oricarei democratii trebuie sa fie “transformarea puterii in autoritate”, “inlocuirea celor care detin puterea cu cei care detin autoritatea”, substituirea “puterii autoritare” (nedemocratice) cu “autoritatea autoritativa” (democratica), a carei eficienta, sesiza G. Sartori, rezida in faptul ca ea este expresia unei puteri bazata pe prestigiu si influenta morala, factori care o transforma intr-o putere “respectata si recunoscuta.”⁹

In studiul sau despre fenomenul birocratiei, M. Crozier a subliniat interdependenta dintre siguranta/nesiguranta si ierarhizarea puterii. Intr-o comunitate structurata (organizata), puterea de decizie (conducere) apartine acelor grupuri care reusesc sa ramana sursa nesigurantei celorlalte categorii. Manipularea nesigurantei, observa atent Z. Bauman (in “Globalizarea si efectele sale sociale”) devine “esenta si miza primordiala a luptei pentru putere si influenta in orice totalitate structurata”. Caracteristica statului modern, democratic sau nedemocratic (s.n.). Idee pe care s-a proiectat si “modelul panoptic” al puterii conceput de M. Foucault. O lume in care demarcatia dintre real si imaginar este imperceptibila, in care ne confruntam cu paradoxul: “forma vizibila a invizibilitatii” (Barthes). O ordine anume, impusa este asigurata, in Panoptic (cladire in forma de stea), prin recurs la principiul “cei putini ii urmaresc pe cei multi”, o combinatie intre vizibilitatea totala si constanta asupra prizonierilor (cetatenilor de rand – s.n,) si invizibilitatea completa si permanenta a gardienilor (instrumentele coercitive ale puterii – s.n.). Daca puterea premoderna isi impresiona poporul la vedere, transparent (prin afisarea grandorii), puterea moderna este discreta, se tine in umbra, prefera sa-si “urmareasca supusii fara sa fie privita”.

Intre puterea legitimata democratic si autoritate se manifesta un raport de proportionalitate inversa, cresterea puterii in intensitate si extensie induce proportional o diminuare a “puterii puterii” (autoritatii). Puterea fara autoritate se manifesta fie ca o “putere impotenta” (lipsita de putere), fie ca o putere opresiva, in care coercitiunea pura inlocuieste autoritatea. Motiv pentru care, Gh. Teodorescu (in “Putere, autoritate si comunicare politica”) concepea autoritatea ca o “putere care obliga fara sa constranga”.

2.  Legitimitatea ca putere recunoscuta

Problema legitimitatii s-a impus teoriei politice, odata cu trecerea de la guvernamantul direct la cel reprezentativ, care introduce separatia dintre titularul real al legitimitatii (guvenatii) de cel formal (alesii); legitimitatea evoluand de-a lungul timpului de la tipul de legitimitate supranaturala, intemeiata pe natura divina a monarhului, la legitimitatea civila, fundamentata pe teoria consensului si principiul suveranitatii populare, principii consacrate de Revolutia franceza, reprezentand triumful mitului rationalist in politica.

Teoria politica defineste si analizeza autoritatea in corelatie cu legitimitatea. G. Ferrero, pornind de la premisa interconditionalitatii lor, subliniaza rolul legitimitatii in sustinerea regimurilor politice. Puterea, pentru a fi legitima, implica autoritatea, dupa cum autoritatea presupune forta legitima, absenta autoritatii genereaza tirania. Sistemele politice, cu regimurile insotitoare, nu pot rezista timpului fara suportul legitimitatii. Declinul acestora fiind identificat cu o criza de legitimitate, care la randul sau este explicata printr-un deficit de autoritate. Deoarece autoritatea explica si confera credibilitate legitimitatii, dupa cum legitimitatea justifica autoritatea. Legitimitatea devine generatoare de incredere sociala si ordine necesara. Astfel, asa cum bine remarca J.C. Isaac (in“Democratia in vremuri intunecate”), democratia, ca “set complex de idealuri si posibilitati”, trebuie sa faca fata mereu “provocarilor, legate de legitimitatea sa”, care nu rezolva insa toate problemele. Acest regim fiind mereu “amenintat de propriile deficiente”.

Triada “putere-autoritate-legitimitate” impune luarea in consideratie distinctia operata de S. Huntington intre “puterea remarcata” si “puterea neremarcata” (discreta – s.n.), prima beneficiind de o legitimitate redusa fata de cealalta, deoarece puterea vizibila induce deopotriva atat respect si ascultare cat si frica si ostilitate¹⁰, determinand pulsatii (contractii si extensii) ale sferei legitimitatii. Fenomen politic confirmat de G. Sartori: “Legitimitatea care vine de la varf nu mai legitimeaza”.

Francois Bourricaud (in “Schita unei teorii a autoritatii”) face o distinctie fireasca intre puterea de fapt si autoritate (puterea legitima). O reiterare a imperativului formulat de J.J. Rousseau: necesitatea ca puterea sa iradieze – prin resurse, continut, forme de manifestare si finalitate –, in egala masura, autoritate si  legitimitate. In timp ce autoritatea, completa T. Parsons, exprima “forma pe care cauta s-o imbrace orice putere politica constituita si consolidata”, puterea legitim institutionalizata. Din aceasta perspectiva, legitimitatea se instituie ca fundament al puterii politice si singura resursa a longevitatii sale.

In mod justificat, se ridica  intrebarea: in ce conditii statul, ca principal instrument al puterii politice, conduce si isi exercita prerogativele in mod legitim? Ca sa fie in aceasta pozitie, puterea de stat trebuie sa produca efecte sociale pe masura asteptarilor guvernatilor, calitatea guvernarii sa fie in consonanta cu principii si proceduri generale, acceptate si recunoscute de cea mai mare parte a cetatenilor, sa materializeze o “paradigma a consimtamantului”¹¹, sau autoritatea sa sa fie considerata legitima de majoritate.¹² 

Autoritatea isi pierde semnificatia in exercitiul politic prin abuzul si eroziunea puterii. Ipostaze situa-tionale derivate din lezarea sferei legitimitatii, care nu mai poate sustine autoritatea puterii. Eroziunea precede abuzul si prevesteste colapsul autoritatii.¹³

Legitimitatea puterii politice trebuie analizata, dupa J. Lagroye, la nivelul celor patru paliere de expresie: a) legitimitatea relatiei de putere intre conducatori si condusi(dreptul unora de a-i conduce pe altii; fiecare putere resimte “trebuinta de autojustificare”¹⁴; nu intamplator, M. Weber sublinia intemeiat faptul ca orice tip de dominatie – traditionala, carismatica, legal-rationala – “cauta sa trezeasca si sa cultive credinta in legitimitatea ei”, iar “legitimitatea – si victoria – apartin acelora care figureaza simbolic vointa poporului si care ajung sa-i monopolizeze instanta”¹⁵; recunoasterea autoritatii poate fi reala sau simulata atat de indivizi cat si de grupuri intregi, din diverse motive: oportunism, interese materiale, nevoia de stabilitate, slabiciune sau neputinta de a schimba ceva); b) legitimitatea aparatului specializat existent, a mecanismelor si principiilor exercitari puterii(mecanismele genezei structurilor de putere, psihologia si asteptarile comunitatii isi pun amprenta si explica fenomenul); c) legitimitatea grupului si a indivizilor care simbolizeaza si exercita puterea(autoritatea partidelor, a liderilor politici, a functionarilor sau a conducatorilor implica faptul ca acestia au fost desemnati sau numiti conform procedurilor la care au aderat grupul si intrega organizatie); d) adecvarea puterii – a sursei, naturii si organizarii sale – la scopurile actiunii politice (pentru Montesquieu, legitimitatea exprima conformitatea guvernamantului cu “maniera de gandire a unei natiuni”).

Autoritatea legitima este apreciata prin prisma unui sistem criterial complex: a) increderea acordata institutiilor puterii investite prin alegeri libere (regimurile generate de lovituri de stat si sustinute prin violenta nu pot invoca drepturile legitimitatii; orice putere politica are nevoie mai mult de legitimitate decat de legitimare; deficitul de legitimitate indrepta-teste orice forma de nesupunere civica); b) capacitatea puterii de a-si indeplini functiile sociale; c) compatibilitatea puterii cu sistemul de valori propus si acceptat; d) caracterul licit/ilicit in care guvernantii au preluat puterea, dar mai ales prin ceea ce fac dupa preluarea ei, masura in care-si respecta programul cu care au castigat sufragiul electoratului (legitimitatea se raporteaza atat la legalitate, cat si la criterii de performanta si verificabilitate; criteriu eludat deseori de spiritul civic nedezvoltat, nivlul de cultura politica scazut al electoratului, indiferenta sau incompetenta celor de la putere).

Continuator al lui M. Weber, Jean-Luc Chabot (in “Introduction á la politique”) intregeste tabloul adaugand si alte tipuri de legitimitate: a) democratica (transfera institutia deciziei de la individual la colectiv si comunitar; se origineaza in revolutiile engleza, americana si franceza din secolele XVII-XVIII- lea, si sustine principiul luarii deciziilor guvernantilor in conditiile respectarii drepturilor si libertatilor cetatenesti dobandite in urma acestor transformari sociale); b) tehnocratica (bazata pe cunoastere, competenta specializata; arta de a lua decizii in baza competentelor de care dispun actorii politici aflati in aceasta situatie privilegiata; legitimarea elitelor conducatoare ca elite savante); c) ideologica (bazata pe reprezentarea subiectiva a unei ordini sociale dezirabile; conformitatea, intr-o masura mai mare sau mai mica, cu proiectiile puterii despre ordinea existenta si parametrii permisivi de schimbare).

Idealul de legitimitate, remarca Fr. Revel (in “Revirimentul democratiei”), este “legitimitatea democratica”. Care la R. Aron (in“Democratie si totalitarism”) se confunda cu  “participarea (…) la stabilirea planului de actiune (...) de organizare a colectivitatii in ansamblu”. Iar la Bernard Manin (in articolul “Volonté genérale ou déliberation”), devine “vointa majoritara (...)”.

2.1. Exigente si criterii noi de legitimare a liderilor politici.
Mutatiile care au avut loc in societate, in viata partidelor, in tehnicile si tehnologiile comunicarii, in relatiile itra si interorganizationale au determinat o transformare profunda a structurii si ierarhizarii criteriilor de evaluare a activitatii oamenilor si liderilor politici.

In perioada actuala, precum si intr-un viitor pe termen mediu, acesti actori ai vietii politice se impun comunitatilor lor prin calitati politice noi: a) promovarea profesionalismului (politica a devenit o activitate profesionalizata, scientizata; nu mai sunt suficiente convingerile, loialitatea si militatismul; “reprezentantii, inainte de toate trebuie sa fie competenti pentru a exercita bine mandatul”); b) notorietatea (criteriul de legitimitate in partid este notorietatea sociala si electorala dobandita intr-o circumscriptie)¹⁶; c) estetizarea discursului politic (Postman – califica discursul politic american drept accesibil, concret si, mai presus de toate, divertisment; discursul politic trebuie sa integreze in continutul si forma sa nu numai criterii traditionale de evaluare – respectarea unor norme si principii politice –, ci si judecati estetice, etice si politice; expresia artistica ne mai fiind considerata o caracteristica secundara, exclusiv decorativa si manipulatorie, ci un element constitutiv al acestuia; de la Churchill la M. Thatcher sau T. Blair, ideea a primit o confirmare continua; liderii politici, in opinia lui Street, trebuie sa “incorporeze afinitatile partidului, electoratul si statul”; discursul devine evaziv, implicit, cu foarte putine luari de pozitie explicite pentru a nu deranja anumite segmente, mesajul nu mai reprezinta electoratul fie este prea globalizant, fie prea personalizat); d) conexarea dintre comunicarea politica si cultura populara confera credibiltate si autenticitate (nota ironica, conectarea la viata cotidiana, formularea unor proiecte care sunt contrare spiritului vremii; proiectele nu mai au anvergura, nu mai vizeaza segmente de timp, politica pragmatica pe termen lung este inlocuita cu actiuni punctuale menite sa satisfaca starea de spirit dintr-un moment istoric); e) capacitatea de a reactiona in timp real (priceperea de a se  raporta la luarile de pozitie venite din interiorul propriei structuri, a electoratului, a presei sau a adversarilor politici); f) confectionarea unei imagini pozitive prin recurs la managementul impresiei; care parcurge, in opinia specialistilor, patru etape: incadrarea (capacitatea liderilor de a modela semnificatiile si realitatea construita pentru ei si ceilalti), scenarizarea (elaborarea ghidului pentru cei implicati, distribuirea personajelor, a inamicilor, a victimelor protagonistilor, a suporterilor si a audientelor; capacitatea de a crea impresii), punerea in scena (alegerea decorului, a contextului, a vestimentatiei si a mass-mediei adecvate); jocul efectiv (prin exemplificare, autopromovare, carisma, intimidare si ruga); g) comportamentul de star-system si stilul de prezentare devin criterii de legitimare mai importante decat valorile politice reprezentate, sutinute si transmise (politologii americani vorbesc de o democratie amenintata cu criza de populism, spectaculozitatea politicului si nihilismul unui electorat dezgustat de politica; astfel ca cetatenii nu mai pot “distinge intre un politician si un star pop” (Hart); deci nu alegem o personalitate politica reala, ci optam pentru niste imagini confectionate si oferite de echipele de campanie ale partidelor si candidatilor lor aflati in competitie; k) mediatizarea, indiferent de ipostaza, constituie o importanta resursa de vizibilitate benefica (chiar si diferitele forme de contestare a ofertei sale reprezinta o alta resursa de vizibilitate).¹⁷                

2.2. Legitimitate, popularitate, eficienta politica
Legitimitatea se apreciaza gradual, ea oscileaza, in opinia lui Herz, pe o “scala de la acceptarea completa la respingere totala (...) de la sprijin, consimtamant, conformare, la declin, erodare si pierdere.”¹⁸ Nu se poate vorbi nicicand, adauga J. Linz, de o legitimitate absoluta, “nici un regim politic nu este legitim pentru suta la suta din populatie, nici in toate domeniile, nici pentru totdeauna si, probabil ca foarte putine sunt total ilegitime, bazate exclusiv pe coercitie”, legitimitatea nu atinge niciodata unanimitatea care este o “pretentie ridicola a regimurilor totalitare” (M. Dogan). Realitate determinata de deosebirile dintre criteriile si evaluarile diferite realizate de actorii politici.

Scaderea popularitatii unui regim nu se poate confunda cu ilegitimitatea sau lipsa de legitimitate. Acest fenomen trebuie inteles mai mult ca o diminuare a increderii cetatenilor in oamenii politici care reprezinta anumite institutii decat o neincredere in sistemul sau regimul politic respectiv; un exemplu elocvent il constituie si faptul ca desi periodic au loc alegeri, forma de guvernare ramane stabila, se modifica doar optiunile electoratului privind cei care trebuie sa fie mandatati cu gestionarea ei curenta. In unele democratii, presedintii sau prim-ministrii inregistreaza un scor de popularitate foarte slab. Asta nu inseamna automat exprimarea neincrederii in institutia presedentiei sau a primului-ministru, caracterul nelegitm al acestora. Mentalul colectiv respecta si recunoaste legitimitatea institutiei nu a individului care ocupa vremelnic aceasta functie, chiar daca ne place sau nu persoana ca atare. Viata sustine asertiunile de genul: “un parlament mediocru este preferabil inexistentei acestei institutii”, “intr-o tara libera, partidele sunt un rau necesar” etc. “Oamenii isi pierd increderea in lideri mult mai usor decat increderea in sistem” (Lipset & Schneider). Delegitimarea este un fenomen de durata, dar nu imposibil. Presupune convergenta mai multor factori: neincrederea reciproca intre indivizi, neincrederea in oamenii politici, neincrederea in institutii (guvern, parlament, partide etc.), ubicuitatea coruptiei.¹⁹ In pofida problemelor cu care se confrunta, legitimitatea regimului democratic nu a intrat in colaps in nici una din tarile occidentale, pentru ca, argumenta M. Dogan, “nu exista o alternativa mai buna decat cea de a reforma democratia intr-o maniera democratica”. Legitimitatea unui regim este pusa sub semnul intrebarii doar in situatii exceptionale: dezastru economic, militar si politic.

In acest sens, se poate stabili o anumita relatie de conditionare reciproca intre legitimitatea politica si eficienta economica sau eficienta in general (capacitatea regimului de a asigura functiile esentiale ale guvernarii). Unii teoreticieni – Linz, Lipset, Eckstein – sustin ca legitimitatea “genereaza rezerve de bunavointa” de care statul are nevoie in situatii de criza, legitimitatea “cautioneaza sistemul”. De pilda, in Germania si Austria din perioada antebelica, Chile in anii '70 – state cu un suport legitim fragil – nu dificultatile resimtite in sistem au condus la schimbarea regimurilor, dimpotriva, esecurile economice; cunoscuta criza economica din 1929-1933, sau cele recente (criza energetica, financiara, economica) nu au afectat regimurile politice din statele occidentale (SUA, Anglia, Franta etc.), fostul sistem comunist s-a prabusit nu datorita unor presupuse infrangeri militare (in cursa inarmarilor) sau ideologice (falimentul ideologiei marxiste), ci datorita dezastrului si ineficientei economice. In aceeasi masura succesele economice confera unor regimuri contestate sanse de legitimare, exemple oferite de regimurile din Taivan, Coreea de Sud, Singapore, Arabia Saudita, Chile in perioada Pinochet etc. Cu atat mai mult, intr-o societate pragmatica legitimitatea se coreleaza cu eficienta, performanta guvernarii devine criteriul fundamental de evaluare a gradului de legitimitate. O putere care nu satisface interese, nevoi, trebuinte umane si comunitare nu are nici o sansa de legitimare, de a rezista in timp.

De multe ori, din pacate, exista tendinta de a pune un semn de egalitate intre popularitate, succes  si eficienta. Relatia poate fi analizata pe doua planuri: cel al structurilor organizationale si institutionale si cel al oamenilor si liderilor politici   

In plan organizational si institutional, nu orice regim care se bucura de popularitate este si eficient, performant economic, politic si cultural. Nu mai departe, situatia economico-sociala din Romania, Ucraina sau Georgia confirma elocvent asertiunile evocate. Partidele, coalitiile si oamenii politici propulsati pe scenele vietii politice nationale de asa-zisele revolutii portocalii sau valul de simpatie populara, indiferent de strategiile si modalitatile (frauda morala, sprijinul politiic si financiar al statelor occidentale etc.) prin care au acces la putere, discutabile de altfel, au provocat adevarate crize in aproape toate domeniile societatii.

Privind cel de al doilea plan remarcam: a) puterea, popularitatea, succesul si eficienta sunt variabile interdependente; un lider fara popularitate reprezinta un om politic fara putere; desi necesara, cota de popularitate (S. Brucan) nu se confunda insa cu succesul, il prefateaza si faciliteaza, este o conditie necesara dar nu si suficienta; sunt lideri cu popularitate dar lipsiti de succes, cu atat mai putin eficienti (ex. P. Roman, G. Becali, Vadim Tudor, Le Pen etc.); uneori, nevoia de eficienta prevaleaza popularitatii si succesului;  b) succesul si eficienta se invata si apar atunci cand liderii asigura implicarea si sentimentul participarii maselor la cote foarte inalte; c) exista lideri care-si revendica puterea si succesul, iar altii pe care puterea si succesul ii definesc si legitimeaza; primii recurg la diverse retete de comunicare, persuasiune si manipulare pentru a se impune, ceilalti acced la acest statut fara eforturi deosebite, in mod firesc; ascensiunea omului politic, completa E. Cioran, ramane un mister nedezlegat, el nu trebuie sa fie un om complet, ci “un destin inainte de a fi o valoare”²⁰; d) liderii de succes sunt intuitivi, discreti, profunzi, competenti, purtatori si creatori de ideologii, cei populari sunt doar zgomotosi, histrioni, rationali, inclinati insa spre facil, superficiali, mimeaza competenta, liciteaza emotionalul, clameaza ideologii si doctrine; liderii populari confisca spatiul public, sunt potentialii dictatori, ceilalti fac doar istorie; e) liderul ideal trebuie sa fie deopotriva popular si eficient, preocupat mai mult de proiect decat de constructia impresionista (imagina personala cu impact electoral); portretul noului principe (lider politic – s.n.), sustinea C. Pirvulescu (in comentariul cartii lui D. Morris “Noul principe. Machiavelli in secolul al XX-lea”) “este reteta pentru trei lucruri importante: cum sa candidezi, cum sa castigi alegerile si mai ales cum sa ramai la putere (…)”; f) succesul poate fi evaluat printr-o varietate de indicatori – sociologici, psihologici, istorici, politici si socio-economici; h) societatea romaneasca, aflata in procesul formarii noii clase politice, trebuie sa-si selecteze si propulseze in viata politica lideri autentici, carismatici, competenti, vizionari si eficienti in urmarirea realizarii intereselor nationale; valoarea lor garantand dezvoltarea tarii; a ne incredinta viitorul unor pseudolideri, incompetenti sau rau intentionati inseamna sa ne compromitem viitorul.

3. Legitimitate si legalitate

Conceptia dominatiei legitime, in opinia lui M. Weber, impune luarea in consideratie a raportului dintre “credinta legitimitatii si potentialul de justificare a ordinelor, pe de parte, si valabilitatea lor faptica, pe de alta parte.”²¹ Sociologul german (in “Economie si societate”) invoca trei conditii ale legitimitatii: a) ordinea normativa trebuie instituita pozitiv, prin acordul liber consimtit al membrilor comunitatii; b) beneficiarii de drept sa creada in legalitatea ei; c) competenta procedurilor sa fie asigurata de o putere constitutionala.

Din nefericire, la nivelul cunoasterii comune, legitimitatea tinde sa se confunde cu legalitatea. In timp ce J.J. Rousseau (in “Contractul social”) remarca ca cel care stapaneste “nu este niciodata destul de puternic pentru a ramane mereu la putere daca nu transforma forta in drept si supunerea in datorie”, M. Weber ii decodifica mesajul: “forma de legitimitate cea mai accentuata astazi este credinta in legalitate, adica dispozitia de a se supune unor prescriptii formal corecte si stabilite”. Pentru ca mai tarziu J. Rawls (in “O teorie despre justitie”), pornind de la premisa definirii justitiei prin corectitudine, sa sustina justetea doar a principiilor “care izvorasc din acordul unanim al oamenilor”. Situatie posibila doar intr-un context contractual idealizat, in care oamenii se comporta ca egali din punct de vedere intelectual.

Punctul de vedere poate cel mai interesant il regasim la J. Habermas. In opinia ganditorului german, statul modern se intemeiaza pe o ordine normativa instituita pozitiv pe “distinctia dintre legalitate si legimitate”. In cadrul sau sunt legale si legitime numai acele “norme care exprima interese capabile de generalizare”. De unde si concluzia: un stat de drept democratic nu poate pretinde cetatenilor o supunere neconditionata fata de ordinea de drept existenta la un moment dat, deoarece el nu-si intemeiaza legitimitatea pe legalitate, dimpotriva legalitatea se fundamenteaza pe legitimitate. In masura in care legalitatea devine guvernare si substituie legitimitatea, autoritatea se transforma  intr-o putere formala (Laswell, Kaplan) si “legitimitatea in legalitate formala” (Sartori), iar domnia legii se converteste in domnia prin legi, primul pas spre suprimarea legalitatii constitutionale. Justificarea legitimitatii prin recurs la legalitate creeaza confuzii, pot aparea oricand reglementari legale dar care nu sunt legitime (de exemplu, efectele normative ale unei lovituri de stat). Prevalenta legalitatii in raport cu legitimitatea se impune doar in momentul preluarii puterii, dupa care conflictul dintre contestare si autojustificare a unei puteri poate fi transat doar de legitimitate, indiferent cat de costisitor ar fi realizarea consensului (unanimitatea wickselliana – ca regula de luare a deciziilor). Regula majoritatii, care legalizeaza dar nu legitimeaza, trebuie substituita prin “compromisul prezumtiv indrepta-tit”dintre libertate si lege. Intemeierea legitimitatii pe legalitate conduce la “legalism autoritar”, care trateaza orice iesire din regulile legalitatii ca violenta, conceptie combatuta de J. Habermas. Tocmai diferenta dintre legalitate si legitimitate, sustine filosoful german, indreptateste “nesupunerea civila”. 

4. Contestarea autoritatii. Dreptul la nesupunere civica

Abordarea relatiei dintre legitimitate si legalitate impune ca punct de plecare “paradoxul guvernarii”, conflictul dintre “nemultumirile legate de procesul de guvernare si expansiunea (puterii-s.n.) provocata in aceleasi procese.”²² Deci “limitarea este – sublinia Lord Acton (in “Eseuri despre religie, politica si morala”) – esentiala pentru autoritate. O carmuire este legitima numai daca este limitata in chip real”. Deoarece, completa R.S. Lind, orice extindere a puterii unui grup se face in detrimentul altuia, cantitatea de putere la nivelul sistemului social-politic ramanand permanent constanta. Fapt ce-l determina pe Lord Acton sa postuleze in lucrarea evocata ca principii poltice: “Ascultarea conditionata si dreptul la rezistenta (…)” al celor guvernati. Astfel, “autoritatea a fost, continua autorul, limitata, reglementata si pusa sub supraveghere”.

Absenta performantelor, a randamentului scontat al sistemului politic si al autoritatii mandatate sa gestioneze puterea intr-o anumita perioada de timp genereaza simptome de contestare a puterii aflate in exercitiu.

Criza de legitimitate – privarea puterii de “consensul cetatenilor” si de nivelul necesar de “loialitate de masa” – se adauga celorlalte tipuri de criza: economica, de rationalitate, de motivatie si se manifesta ca o criza de identitate. Deficitul de legitimitate “inseamna ca prin mijloace administrative nu se mai pot mentine sau produce in masura necesara structuri normative eficiente in legitimare”.²³ Guvernarea nu presupune si faptul ca “managementul de stat” este prezumtiv corect si eficient. Deci nu se poate acorda a priori puterii o imunitate speciala fata de sanctiune, atunci cand, prin actiunile initiate, sunt lezate drepturile celor guvernati; puterea nu trebuie sa aiba privilegii in raport cu ceilalti membrii ai comunitatii.

Lipsa de moralitate a guvernantilor, ignorarea “contractului social”, obturarea comunicarii dintre guvernanti si guvernati, accentuarea procesului de alienare politica fac ca individul sa vada in stat un instrument represiv si arbitrar, de unde si nevoia resimtita de a-si regasi propria securitate nu in stat, cum ar fi normal, ci in libertatea sa de comportament. Alienarea politica a cetateanului se amplifica atunci cand cei mandatati cu gestionarea puterii isi extind autoritatea dincolo de domeniul de competenta, in zone care ar trebui sa fie rezervate cetatenilor. Risc asupra caruia Lord Acton ne avertiza: “Absolutismul statal (…) este pericolul modern impotriva caruia nici guvernamantul reprezentativ, nici democratia nu ne pot apara (…)”, el a pretins, in numele puterii suverane, sa-si exercite autoritatea asupra a orice.

Situatia de criza impune optiunea intre ruptura si continuitate, intre sutinerea vechiului regim si revolutie.²⁴ J. Buchanan pleda, acolo unde se mai pot indrepta lucurile, pentru o solutie intermediara: “revolutia constitutionala” (schimbari structurale optime, cu care toti cetatenii sunt de acord, din punct de vedere conceptual).

Incremenirea intr-un “legalism autoritar”, intemeierea obstinata a legitimitatii pe legalitate (sloganul puterii) echivaleaza cu refuzul dreptului poporului la revolutie, la reactia sociala fireasca a celor guvernati fata de tendinta de perpetuare a unei puteri alienate. Refuzul fiind justificat atat de deficitul de legitimitate, cat si de natura si caracteristicile puterii politice; poporul, ca titular real al puterii, este indrituit sa-i demita oricand pe cei mandatati daca si-au incalcat “obligatiile contractuale”. “Revolta celor oprimati, remarca G. Hermet (in “Poporul contra democratiei”) este justa”. Contestatia acopera tot spectrul, de la simplul protest la revolutie. Forme sustinute si argumentate ca fiind intemeiate chiar de catre unii dintre corifeii contractualismului, de la antici la moderni (vezi Mo-dzi, J. Locke etc.).

Distinctia dintre revolta si revolutie este relativa, o revolta cu obiective finalizate devine revolutie, una esuata ramane doar o simpla tentativa de lovitura de stat. O revolutie victorioasa isi construieste propria sa legitimitate si legalitate. Riscul, posibilitatea revolutiei induce un raport cauzal nefiresc, efectul precede cauza; teroarea revolutiei limiteaza preventiv tendintele unei puteri opresive. “Revolutia considera – nota Fr. Furet (in “Reflectii asupra Revolutiei franceze”) – ca orice putere executiva este corupta si corupatoare prin natura ei, pentru ca este separata de popor si nu are contacte cu el, deci este privata de legitimitatea sa”. Logic, orice revolutie este ilegala si ilegitima. Dar dreptul la contestarea puterii este tot atat de natural ca si cel la viata ori la libertate, el subsumandu-se dreptului unei comunitati de a-si hotara singura soarta.

Subscriem la distinctia dintre refolutie²⁵ (termen folosit de T.G. Ash pentru definirea evenimentelor din Ungaria, Cehia si Polonia – unde reformele au fost impuse de sus in jos) si revolutie (termen consacrat pentru desemnarea schimbarilor impuse de jos in sus) invocata de R. Dahrendorf in cunoscuta sa lucrare dedicata fenomenului revolutionar european de la inceputul ultimului deceniu al secolului trecut. Indiferent de denumire, termenii au aceeasi conotatie: schimbarea de sistem, ce presupune renegocierea unui nou “contract social”, chiar cu riscul instalarii vremelnice a “junglei hobbesiene”.

J. Habermas (in studiul “Miscarea de protest si reforma universitara”) introduce o distinctie intre vulnerabilitatea sistemului (creata prin subrezirea bazei de legitimare) si criza sistemului (care se poate prelungi atat timp cat nu apare o problema insolubila). Simplul “deficit de legitimitate”, remarca ganditorul german, nu confera unei miscari caracterul de forta politica in sens revolutionar. Ea capata acest statut doar in momentul suprapunerii “deficitului de legitimitate” cu o problema nerezolvabila, in contextul conturarii unui potential pentru schimbare. Cand consimtamantul tinde sa fie inlocuit de nesupunerea civica fata de deciziile institutiilor puterii, suntem in fata crizei de autoritate(stres politic – sinonim folosit de politologia americana).

NOTE
¹ Rose, R., Mishler, W., Haerpfer, C., Democratia si alternativele ei, Iasi, Ed. Istitutul European, 2003, p. 28, 48.
² Dahl, R., Democratia si criticii ei, Iasi, Ed. Institutul European, 2002, p. 289.
³ vezi Lefort, C., Inventia democratica, Bucuresti, Ed. Paralela 45, 2002, p. 83; Hermet, G., Poporul contra democratiei, Iasi, Ed. Institutul European,1989, f.a., p. 48; Dahrendorf, R., Reflectii asupra revolutiei din Europa, Bucuresti, Ed. Humanias, 1993, p. 13.
⁴ Russell, B., Idealurile politice. Puterea, Oradea, Ed. Antaios, 2002, p. 247.
⁵ Senellart, M., Artele guvernarii, Bucuresti, Ed. Meridiane, 1998, p. 15.
⁶ Lardellier, P., Teoria legaturilor ritualice, Bucuresti, Ed. Tritonic, 2003, p. 57.
⁷ Sartori, G., Teoria democratiei reinterpretata, Iasi, Ed. Polirom, 1999, p. 148.
⁸ Ibidem, p. 377-378.
⁹ Ibidem, p. 181-182.
¹⁰ Huntington, S., Viata politica americana, Bucuresti, Ed. Humanitas, 1994, p. 109.
¹¹ Buchanan, J.M., Limitele libertatii. Intre anarhie si Leviathan, Iasi, Ed. Institutul European, 1993, p. 246.
¹² Nozick, R., Anarhie, stat, utopie, Bucuresti, Ed. Humanitas, 1997, p. 180.
¹³ Huntington, S., op. cit., p. 284-285.
¹⁴ Habermas, J., Probleme de legitimare in capitalismul tarziu, in Cunoastere si comunicare, Bucuresti, Ed. Politica, 1983, p. 338.
¹⁵ apud Furet, Fr., Reflectii asupra Revolutiei franceze , Bucuresti, Ed. Humanitas, 1992, p. 21.  
¹⁶ Brechon, P., Partidele politice, Cluj-Napoca, Ed. Eikon, 2004, p. 196, 216-217.
¹⁷ vezi Beciu, C., Comunicarea politica, Ed. Comunicare.ro, 2002, p. 58-71; Chiru I., Comunicarea interpersonala, Ed. Tritonic, 2003, p. 108-112.
¹⁸ Herz, J., Legitimacy: can we retrieve it ?, apud M. Dogan, Sociologie politica, Bucuresti,   Ed. Alternative, 1999, p. 340.
¹⁹ Dogan, M., op. cit., p. 228-229; 326-345.
²⁰ Cioran, E., Schimbarea la fata a Romaniei, Ed. Humanitas, 1990, p. 165, 176.
²¹ apud Habermas, J., op. cit., p. 337.
²² Buchanan, J.M., op.cit.,  p. 136.
²³ Ibidem, p. 283
²⁴ Furet, Fr., op.cit., p. 21.
²⁵ Dahrendorf, R., op. cit., p. 9.

Vasile Nazare - Conferentiar universitar, catedra de stiinte umaniste si comportamentale, Academia Navala “Mircea cel Batran”.

 sus