Editorial

Sistemul care se inchide
 

ROMULUS BRANCOVEANU

Desi aparute imediat dupa caderea comunismului asemenea ciupercilor dupa ploaie, putine partide politice din primul val se regasesc astazi pe scena politica. Un proces firesc si un indicator al maturizarii democratice a societatii. De fapt, in pofida numarului de partide si formatiuni prezente in CPUN, iar mai apoi a prezentei PAC, PSM PDAR, PUNR sau APR in diferite legislaturi, sistemul de partide si-a mentinut structura de inceput. Desi numarul partidelor ajunsese la un moment dat astronomic, sistemul de partide romanesc s-a nascut inchis sau, poate, daca se poate face o asemenea  distinctie, inchistat, a evoluat inchizandu‑se si blocandu-se si mai mult si se bipolarizeaza in ultimul timp interzicand noile incercari de a patrunde nici macar in dimensiunea sa parlamentara, ci in aceea a unei prezente publice cat de cat notabile (cazul relevant il constituie URR). Astazi pare deja un lucru de la sine inteles ca noile partide politice sa se formeze, daca vor sa aiba o sansa minima de a fi inregistrate de perceptia publica, direct in parlament (asa cum s-a intamplat de voie sau de nevoie cu PIN) sau sa aiba drept vehicule purtatoare aliante sau partide cu puterea de a se inscrie pe orbita parlamentara (cazul PC). In acest conditii, putem paria de pe acum, cu sorti mari de castig, impotriva celor care cred ca PNG va ajunge candva in selecta lume a partidelor parlamentare, bazan-du-se doar pe imaginea liderului sau.

Ce a conditionat si a favorizat aceasta inchidere? Inchiderea sistemului de partide in Romania a fost conditionat din start de crearea unei tensiuni coplesitoare, o lunga perioada, intre formatiunea care a succedat in mod masiv PCR – FSN-ul  initial si urmasii sai in linie directa, PSD-ul si PD-ul de astazi, si partidele istorice, PNTCD, PNL, PSDR. De o parte, s-au situat ramasitele partidului comunist recapacitate in noile conditii de dupa prabusirea sistemului pe care il dominase acest partid, de cealalta parte o traditie politica suprimata vreme de decenii dar care se dovedea viabila chiar in absenta unui suport real in resurse materiale si in marea masa a societatii. Fiecare dintre capetele acestei tensiuni a atras de partea sa forte specifice (exista posibilitatea de a interpreta tensionarea ca un rezultat al acestor forte, desigur), forta statului, pe de o parte, care  oferea instrumentele si stocul de cunostinte necesare manipularii mecanismului social, incepand cu economia si terminand cu tesutul fin al discursului public, si forta simbolica a traditiei si a noului angajament democratic al unor grupuri care isi identificasera deja, imediat dupa colapsul comunismului, noi roluri in viata economica si politica, pe de alta parte. Schita din tabloul care rezulta n-ar fi completa daca n-am observa ca tocmai tensiunea dintre cele doua prezente masive este aceea care nu a mai permis altor formatiuni politice sa-si gaseasca un loc – cei care s-au adaugat acestei tensiuni au fost respinsi, vezi cazul PAC, sau au fost instrumentalizati, vezi cazul PRM. Astfel sistemul de partide s-a inchis, de fapt, asupra propriilor slabiciuni. Cea mai importanta dintre acestea priveste partidele din opozitie, acolo unde sistemul politic de partide din Romania ar fi trebuit sau ar fi fost normal sa realizeze o buna inchidere prin coagularea unor formatiuni puternice si fara legatura cu trecutul. Din pacate maturizarea sistemului de partide a fost asimetrica, conducand la eliminarea partidului care se opusese in cea mai mare masura reproductiei neocomuniste – PNTCD.

“Opozitia” este numele generic de pana mai ieri acordat in Romania partidelor care s-au impotrivit formatiunilor considerate urmase ale partidului comunist. Asimilarea in “opozitie” ca si interpretarea descendentei din PCR au fost si raman chestiuni complicate si sensibile in care asumarea partizanatului pentru un anume partid, ca si modul in care partidele s-au autoreprezentat in diferite perioade, mai apropiate sau mai indepartate de o tabara sau alta, joaca rolul esential. Partizanatele bizare potrivit carora “securistii nostri sunt mai buni decat securistii lor” sau “coruptii nostri sunt mai buni decat coruptii lor” au marcat jocul politic, evolutia acestuia, desi asemenea atitudini au fost de conjunctura, adeseori, si s-au bazat pe un fel de judecata politica de gust  aplicata in situatii in care, de pilda, un partid sau un lider politic devin deodata “de-al nostru”, in timp ce unul “de-al nostru” se poate transforma peste noapte intr-unul “de-al lor”. In acest fel, interpretarile au urmat miscarile actorilor pe harta politica. Printr-o asemenea miscare, descendentul formal al FSN, PD, a devenit o forta a “opozitiei”, urmand un traseu care a presupus realizarea USD si mai apoi integrarea in CDR, iar PSDR, un partid aflat de la inceputuri in “opozitie” a fost asimilat de urmasul de fapt, desi colateral intr-o genealogie care tine seama de documente, al FSN, actualul PSD, fost FDSN, PDSR etc. Traseu complicat intr-o istorie complicata.

Rolul imens jucat de perceptia comuna in alocarea politica intre o asa numita “putere” si “opozitie” ar merita, de altfel, un studiu caz. Acest studiu ar fi cu atat mai relevant cu cat el ar trebui sa se extinda oarecum asupra uneia dintre caracteristicile fundamentale ale vietii politice de la noi din ultimii ani – emergenta societatii civile si rolul jucat de aceasta in configurarea sistemului de partide. Termenul de societate civila poate fi inselator. In tranzitia romaneasca, societatea civila desemneaza toate acele grupuri, persoane si organizatii care fara sa se implice in mod formal in activitatea politica au alcatuit mai bine de un deceniu si jumatate o forta de sprijin pentru partidele “opozitiei”, uneori impingandu-le de la spate. Mai mult, in anumite perioade, asa cum s-a intamplat intre 1990-1992, 1992-1996, iar mai apoi, dupa 2000, in perioada de pe urma a celei de a III-a sau poate a IV-a administratii Iliescu, societatea civila a suplinit activitatea partidelor de opozitie, nu arareori acestea dovedindu-se lipsite de vlaga si imature. Societatea civila a alcatuit masinaria aflata la dispozitia “opozitiei”, mestecand nu doar discursuri si teme electorale, ci si schimband mersul politicii. Ceea ce a facut de exemplu Alianta Civica in prima jumatate a deceniului noii democratii, au repetat in alte conditii, cu alte instrumente si in conditiile unei exigente de alt tip, Coalitia pentru un Parlament Curat sau Asociatia Pro Democratia, la ultimele alegeri. Dar chiar societatea civila, intr-o formula sau alta, a contribuit fara sa vrea, prin forta lucrurilor, la lipsa de deschidere, normala in procesul democratizarii, a sistemului de partide din Romania. Mai intai prin tutelarea activitatii si discursului “opozitiei” si prin mana intinsa de fiecare data cand aceasta s-a aflat la ananghie. Sunt multe momentele in care continuitatea evolutiei democratice a Romaniei s-a datorat mai degraba societatii civile si initiativelor acesteia, decat inspira-tiei sau activitatii sistematice a partidelor politice. “Opozitia” a fost puternica atunci cand a fost la putere, dar partidele au irosit sansa de a se intari institutional. Tutela si dorinta de a se pune in serviciul partidelor – tutela pe care partidele politice o suporta foarte bine cata vreme nu sunt la putere, dar pe care dupa ce se instaleaza in cele doua palate, Cotroceni si Victoria, o resimt din ce in ce mai stanjenitoare – au fost o misiune nobila pentru societatea civila. Misiune pe care aceasta si-a asumat-o candva la inceputul tranzitiei si la care nu vrea sa renunte. In mare masura nici nu ar fi posibil, pentru ca tensiunea dintre cele doua prezente masive in sistemul politic romanesc, fara o contrapondere exterioara, ar conduce rapid la blocarea acestuia. Pe aceasta cale, a tutelei reglatoare si a interventiei salvatoare, noteaza oricine mai pastreaza o urma de prospe-time in privire, cu timpul, chiar si societatea civila s-a adaugat establishment – ului. Lucru care transpare in aplatizarea discursului, instrumentalizarea valorilor si flexibilizarea radicalitatii liderilor si a unor organiza-tii care, pe vremuri, de exemplu, nu se impiedicau in deontologii formale.

Din cauza slabiciunii “opozitiei”, sistemul inchis al partidelor de la noi are si a avut tendinta ierarhiei. Cu toate acestea, ierarhia nu s-a realizat nici macar in anii de glorie ai FSN-FDSN-PDSR-PSD, fie in perioada patrulaterului rosu, fie mai apoi in perioada asa-numitului guvern minoritar sustinut de UDMR, cand sistemul un partid si jumatate parea sa se fi instaurat daca nu pentru totdeauna, atunci macar pana la jumatatea secolului acesta, pe atunci aproape neinceput, ierarhia nu se va realiza, de asemenea, in pofida tendintelor presedintelui Basescu de a strange in jurul sau manunchiul partidelor de pe dreapta esichierului politic. O ierarhie in sistemul de partide ar presupune macar un partid puternic care sa nu creasca si sa descreasca de la o legislatura la alta in mod imprevizibil, partide care sa nu se sprijine pe mobilizarea retelei clientelare sau a societatii civile, ci pe o masinarie politica functionala. Partidele de la noi sunt toate lipsite de elementele mecanice in masinaria politica. Ele functioneaza pe baza de mobilizare, de zor, caci avand numai curelele de transmisie, morile care macina sunt putine si termina repede.

Fiind mai degraba retele de mobilizare, decat masinarii politice, partidele au fost si raman partide dependente de lider. In cautarea locomotivei care sa miste masinaria greoaie a partidelor, acestea arata putin interes pentru structurarea lor doctrinara. Dupa ce un deceniu intreg in partea stanga a esicherului lupta s-a dat intre reformisti si retrograzi, prin socialismul sau poate social-democratia care s-au nascut de aici ni se propune un fel de discurs tehnic, de seminar de sociologie. Modul in care samanta crestin democratiei a cazut si a incoltit in pamant romanesc ar merita de asemenea o dezbare aparte. Legata de PNT, de o Uniune Crestin Democrata, si ajunsa acum la PD, aceasta doctrina pare sa fie singura fereastra doctrinara pe care patrunde (oare?) ceva aer mai proaspat din Europa doctrinelor la care aderam.  Este adevarat ca nu este prea departe vremea cand opinia intelectuala si publica deopotriva considerau ca aspectul doctrinar nu are prea mare importanta in Romania. Oamenii nu voteaza in functie de doctrina, nici macar in functie de programe politice, se afirma, ci voteaza in functie de persoane, de obisnuinte, de ce li se spune la televizor. Electoratul nu este atras de idei, si totusi ultimele inchideri-deschideri in sistem au avut o baza simbolica. Si nu ma refer la asumarea simbolului portocaliului de catre Alianta DA sau a rosului de catre PSD, ci la schimbarile ideologice, dintre care cea mai pregnanta este adoptarea crestin democratiei de catre PD. Dar a masurat cineva cat a castigat si cat a pierdut PD parasind Internationala Socialista si doctrina corespondenta pentru noua sa orientare ideologica? Cum se petrec recunoasterile intre electorat si reprezentantii sai? Cum a modificat aceasta reasezare in planul orientarii politice in lume actiunea politica a acestui partid?

Inchistarea, tendinta de ierarhizare, deficitul in institutionalizare, discontinuitatea, dependenta de clientela, tutela societatii civile, fiecare din aceste trasaturi n-au impiedicat insa partidele de a fi  bune canale de acces si redistribuire a resurselor. Coridoarele puterii au insemnat in toti acesti ani, oricat de intortocheate, intunecate sau luminate a giorno, calea cea mai sigura catre camara. Carierele politice de prim-plan sunt si bune exemple de succes in plan economic. Tipul acesta de succes binar a contribuit in mare masura la formarea asa-numitei clase politice. “Opozitia” face si ea parte acum din clasa politica, si nimeni nu mai asteapta schimbarea care sa vina de aici. Intr-un fel, o data cu formarea clasei politice si cariera “opozitiei” se incheie. Sistemul de partide romanesc este astazi inchis si matur. Nimeni nu mai asteapta acum schimbarea, marea schimbare, clamata de la revolutie si pana la ultimele alegeri. Opinia publica a inceput sa invete failibilismul, pentru ca acesta pare a fi singura solutie pentru un perpetuu echilibru al iluziilor politice.

Numarul de fata din Sfera politicii incearca tocmai sa indrepte o lumina mai cruda a analizelor statistice si cantitative asupra sistemului de partide din Romania. E si acesta un semn de maturizare a sistemului democratiei romanesti: trecerea de la analiza comprehensiva la analiza statistica.
 

 sus