Uniunea Europeana: structuri si asteptari

Are Romania nevoie de o strategie post-aderare?*¹
 

DANIEL DAIANU

The article analyses the opportunity and necessity of a post-accession Romanian strategy, imposed by the national peculiarities. Romania still has problems – like that of competitiveness – and it has to address them well and in time, through adequate public policies. Economic and fiscal policies have to be consolidated, as well as the policies oriented towards education and enrichment of human capital. Above all these, the Romanian diplomacy has to take into account the variety of conditions and interests from the Union, following efficiently the national interests.

Raspunsul meu este, fara nici un echivoc, afirmativ. Alfel spus, nu sunt de acord cu cei care considera ca aplicarea acquis-ului comunitar este o deus ex machina pentru modernizarea Romaniei; pentru un asemenea proces nu exista pilot automat.

Sunt mai multe ratiuni pe care sprijin pledoaria in favoarea unei strategii post-aderare. In primul rand am in minte starea societatii romanesti, cu o economie emergenta care, sub multe aspecte, este subdezvoltata. Este o curiozitate a inceputului de nou secol ca tari in care venitul/locuitor este sub 1/3 din media Uniunii Europene² se alatura unui club ce este cunoscut ca fiind format din tari prospere. Inferioritatea si ruralitatea unei mari parti a societatii (si economiei) romanesti cer o configurare a politicii publice care sa fie sustinuta de trasaturi si parghii specifice, fie ca avem in vedere modernizarea spatiului rural, fie marea problema a dezvoltarii infrastructurii.

A doua ratiune izvoreste din varietatea de performanta economica inauntrul Uniunii Europene³, care isi are originea in politici publice ce nu sunt identice. Nu numai ca la nivelul autoritatilor nationale raman prerogative importante de politica economica (fiscalitate, educatie, cercetare si dezvoltare, asistenta sociala, legislatia muncii etc.), dar concretizarea lor a revelat traiectorii de evolutie economica notabil diferite. Aici trebuie sa subliniez zone “moi” ale politicii publice, precum sistemul educational, reglementari pe piata muncii si reforma sistemului asistential, care implica imaginatie (alias clarviziune), pricepere in guvernanta publica, fler politic ca si un simt acut al timpului istoric. Tarile scandinave au excelat in ultimul deceniu in aceste zone ale politicii publice. Merita aici sa starui putin asupra modului in care gandim integrarea. O abordare poate fi urmatoarea: economia romaneasca se topeste in spatiul mare al Uniunii, prin urmare politica publica autohtona nu mai conteaza. Aceasta cosmologie integrationista se inrudeste cu intelegerea supersimplificatoare a globalizarii, cu teza ca “numai firmele concureaza”⁴ si nu agregatele societale. O intelegere profunda, nuantata, a fiinta-rii ansamblurilor societale, a entitatilor statale, releva logica dezvoltarii manuchiurilor, a retelelor de activitati si interactiuni umane, a formarii psihologiilor si ethos-urilor colective. Aceasta face ca politica publica sa nu-si piarda din relevanta la nivelul componentelor statale ale Uniunii.

O alta ratiune in favoarea unei strategii post-aderare deriva din dificultatile in crestere cu care se confrunta tarile Uniunii pe fondul dinamicii demografice, a simptomelor de scleroza institutionala, sub presiunea globalizarii si a progresului economic extraordinar al unor tari asiatice, a cresterii preturilor la energie si alte produse de baza. Recrudescenta protectionismului (uneori numit “patriotism economic”) trebuie examinata in acest context. Mediul international contine multe incertitudini, unele derivate dintr-o situatie geopolitica devenita mai complicata dupa interventia militara in Irak, care aduce riscuri suplimentare pentru strategi, planificatorii de politici publice. Aceasta situatie obliga la o atitudine preponderent prospectiva la nivelul fauritorilor de politica publica. Uniunea Europeana ofera lectii pozitive, dar si negative. In acelasi timp, exista probleme in UE ale caror rezolvari se lasa asteptate. De aceea, guvernantii din fiecare stat membru al Uniunii trebuie sa incerce sa imagineze politici prin prisma unui evantai de scenarii, care sa includa si ceea ce poate fi considerat, la un moment dat de negandit (unthinkable). A astepta sa te loveasca viitorul poate deveni extrem de dureros pentru multi cetateni; viitorul trebuie intampinat si, daca este posibil, influentat prin masuri indraznete si luate la timp. Imobilismul pe care il observam in unele tari din miezul Uniunii arata cu elocventa de ce a actiona la timp poate sa faca diferenta intre succes si esec, intre costuri ce pot fi coplesitoare din punct de vedere politic si social si costuri rezonabile. Noi, in Romania, avem de invatat din noianul de pilde oferite de mozaicul Uniunii.

In fine, dar nu in cele din urma, este de subliniat impactul noilor tehnologii informationale si comunicationale (NICs), care au permis unor economii sarace sa comprime timpul si spatiul. Salarii mici in Europa nu inseamna mare lucru cand sute de milioane de chinezi si indieni produc bunuri si servicii tot mai sofisticate, cand internetul le deschide orizonturi de informare si comunicare fara limite. Au loc miscari tectonice, fie ele lente, in spatiul economic mondial. Daca nu reusesti sa capitalizezi noile tehnologii, prin educatie superioara si prin absorbtie tehnologica intensa, nu poti tine pasul in competitia globala. Iar Uniunea nu-ti poate oferi adapostul pe care, eventual, mizai. Mutatis mutandis, logica Agendei Lisabona (care este incercarea pe plan strategic de raspuns a Comisiei Europene la noul context concurential si tehnologic global⁵) se aplica si Romaniei⁶.

Sunt necesare cateva observatii privind aparitia unui nou pol de putere economica in Asia, in afara Japoniei. Este de notat astfel o deosebire esentiala fata de contextul economic global de acum cateva decenii – cand J.Jacques Servan Schreiber a facut valva in Europa cu cartea “Sfidarea Americana”. In acea carte, redactorul sef de la saptamanalul L’Express tragea un semnal de alarma fata de penetratia multinationalelor nord-americane in tari ale Uniunii. Acel val de europesimism a fost inlocuit de eurooptimism pe Continent in ultimul deceniu al secolului trecut. Americanii vorbeau atunci de Fortareata Europa (Fortress Europe)⁷. Ca acum, un nou val de euro-pesimism sa insoteasca extinderea Uniunii⁸. Ai spune ca avem de-a face cu cicluri atitudinale inerente, ce pot fi puse in relatie cu dinamica fluctuanta a economiilor pe perioade mai lungi⁹. Dar acest argument este insuficient. Afirm aceasta intrucat ceea ce devine inedit in prezent este plasarea jocului economic global intr-o arie mult extinsa, prin aparitia unor actori mari noi: China, India, chiar Brazilia, care exporta o gama tot mai larga de bunuri si servicii cu valoare adaugata inalta. Aceasta situatie face sa trepideze multi politicieni si oameni de afaceri europeni si chiar americani. Fiindca este pentru prima data in istoria economica moderna cand sute de milioane de oameni trec din subdezvoltare in spatiul economic mondial ce conteaza, in conditiile in care jocurile nu sunt neaparat cu suma nenula¹⁰. Teama cetateanului vest-european fata de “Polish plumber” (instalatorul polonez) este numai o fateta a unui proces de anvergura globala.

Juan Manuel Barroso, presedintele Comisiei Europene, stie ca nu institutia pe care o conduce detine piatra filosofala pentru iesirea din impas; ca solutia este in mainile guvernelor nationale, mai ales cand este vorba de reforma sistemului de asistenta sociala, de educatie, de cercetare si dezvoltare tehnologica, de o legislatie a muncii adecvata timpului. In fond, bugetul Uniunii este numai putin peste 1% din PIB-ul total. Sigur este ca, daca nu se va investi mai mult in cercetare si dezvoltare, in educatie, daca nu se va mari capacitatea de adaptare a societatii la schimbari, avantajele competitive ale multor tari membre ale UE se vor eroda, cu consecinte inevitabile pentru nivelul de trai, stabilitatea sociala si politica.

Tarile care au intrat in UE la 1 mai 2004 au accentuat varietatea clubului. Tot asa va fi si cand Bulgaria si Romania se vor alatura, foarte probabil, Uniunii la 1 ianuarie 2007. Are sens sa nu ne leganam cu gandul ca “apa ce se umfla ridica toate barcile deodata”. Daca acceptam realitatea varietatii de conditii, trasee de evolutie diferite pentru Romania inauntrul UE, atunci continutul politicilor publice pre si post-aderare ne intereseaza in cel mai inalt grad. Acquis-ul comunitar nu poate inlatura guvernarea autohtona in politica publica – fie ca este vorba de politica macroeconomica, educatie, fiscalitate, utilizarea fondurilor structurale si de coeziune etc.

Ratiunile evocate mai sus reprezinta un fundal conceptual pentru constructia unei politici publice strategice in Romania, dupa momentul aderarii la Uniune. Aici se cuvine sa facem distinctie intre aderare si integrare. Al doilea termen priveste un proces care a inceput cu ani in urma si care, intr-o acceptie larga, se refera la compatibilizarea structurala a societatii romanesti cu ceea ce este performant in spatiul UE, dar in conditiile in care tinte si resurse principale sunt miscatoare. Integrarea combina convergenta nominala cu cea reala.

Politica publica post-aderare trebuie deci sa raspunda le trei seturi de cerinte: unele, impuse de acquis-ul comunitar; altele, reclamate de starea unei economii emergente; in fine, este vorba de masuri care trebuie sa tina cont de particularitati ca ponderea mare a populatiei in mediul rural, subdezvolarea infrastructurii, subfinan-tarea cronica a educatiei si asistentei medicale.

Un student diligent de la stiinte sociale ar putea sa replice: dar de ce este atat de complicat sa formulam o politica publica a modernizarii? In fond, ar continua studentul nostru harnic, totul s-ar rezuma la: functionarea de institutii bune (rent-seeking¹¹ scazut; castiguri de eficienta inalte); formarea de capital uman si fizic, deci investitii; absorbtie intensa de noi tehnologii; infrastructura adecvata; finante publice sanatoase plus inflatie scazuta; intermediere financiara adecvata; o piata a muncii flexibila si o rezolvare corecta a problemei distributionale (intrucat coeziunea sociala conteaza, indiferent de inclinatia ideologica). Se poate afirma ca miza intrarii in Uniune da o serie de raspunsuri la gama de probleme ce apar in succesiunea de conditionari mentionata. Dar aceste raspunsuri pot fi numai partiale, intrucat reperele (conditionarile) mentionate sunt, in buna masura, rezultante si mai putin variabile instrumentale. Reiterez o teza: modernizarea Romaniei nu poate fi infaptuita numai prin aplicarea Acquis-ului; acesta din urma este un piston de mare forta in miscarea angrenajului institutional si economic romanesc, dar exista nu putine parghii de comanda si control care raman atribute de politica publica autonoma.

Politica publica in Romania trebuie sa proceseze ceea ce este exemplar in Uniune si in alte parti, sa invete din ceea ce este bun, dar si din experiente nefericite; ea trebuie sa fie contextualizata. Prin contextualizare inteleg ceea ce decurge din imbatranirea populatiei pe continentul European in conditiile in care psihologia colectiva a multor comunitati respinge presiunea imigrationista (ceea ce nu este de neinteles); rigiditatea pietelor muncii (nota bene: modul in care s-a reformulat directiva Boelkenstein); un tip de crestere economica ce economiseste munca (care este scumpa), creand putine locuri de munca; criza asistentei sociale, care mareste deficitele bugetare; mefienta fata de tarile nou intrate in Uniune, care cresc, in medie cu peste 5% anual (fata de o medie de cca. 2% in Uniunea celor 15); teama in crestere fata de concurenta economica asiatica.

Romania a avut o performanta macroeconomica relativ buna in ultimii ani si aceasta a determinat agentiile de rating Fitch si S&P’s sa-i acorde primul investment grade (BBB-). Dezinflatia a facut progrese notabile, inflatia ajungand la 8,6 in 2005; sistemul bancar este solid (fata de fragilitatea din deceniul trecut); deficitele bugetare au scazut la cca 1% din PIB in ultimii doi ani; rezervele Bancii Nationale au depasit 16 miliarde euro la finele anului trecut. Sectorul privat furnizeaza cca. 70% din PIB-ul tarii. Una peste alta, Romania da imaginea unei economii care se inscrie in plutonul dinamic al Europei.

Dar sunt aspecte mai putin luminoase in economia noastra, care tin de slabiciuni structurale, nu usor de surmontat. Investitiile productive, desi au crescut in ultimii ani, sunt inca insuficiente pentru crestere durabila inalta. Avem productivitate scazuta si, adesea, ameliorarea ei se datoreaza mai degraba eliberarii de forta de munca. Aceasta stare se reflecta in compozitia exporturilor, unde avem multa productie in sistem lohn. Cheltuim putin pentru cercetare si dezvoltare (0,27 in 2005 si este programat 0.4% din PIB in 2006, fata de media europeana de cca. 2% din PIB, iar in noile tari membre de 0,83% din PIB). Tot putin cheltuim pentru educatie, numai 4% din PIB. In acest domeniu ne confruntam cu fenomenul de fuga a creierelor, care este propriu tarilor mai putin dezvoltate. Chestiunea agrara (cum i-ar fi spus Nicholas Georgescu-Roegen) a revenit proeminent in actualitate: in mediul rural traieste cca 40% din populatia tarii si agricultura contribuie cu 12% la formarea PIB-ului. Nu in cele din urma, avem o infrastructura de transport foarte precara si inadecvarea amenajarii teritoriului isi arata coltii in momente de furie a naturii (vezi efectele indunatiilor). Nici bugetul public nu sta pe roze daca tinem cont de nivelul veniturilor sale (cca. 30% din PIB in ultimii ani, fata de media de 45% in Uniune!) si de subfinantarea cronica a unor sectoare de baza; “socul aderarii” – cofinantarea fondurilor UE si contributia la bugetul Uniunii – cere 2-3% din PIB venituri suplimentare (admitand ca nu vom creste deficitul bugetar. Trebuie sa alocam considerabil mai mult pentru educatie si sanatate, pentru dezvoltarea infrastructurii, sa diminuam tensiunea din asigurarile sociale.

Avem o problema de competitivitate, pe fondul aprecierii puternice a leului, al cresterii preturilor la combustibilii de baza, al deschiderii tot mai mari a economiei noastre, al unei politici macroeconomice indraznete, dar nu suficient de prudente in perioada recenta. Raman la opinia ca economia nu era pregatita pentru deschiderea totala a contului de capital; aici avem de-a face cu un un cost asumat al aderarii la Uniune (care inseamna un cont de capital deschis la data aderarii). Deficitele externe au crescut substantial in ultimii ani (deficiul de cont curent a depasit 9% in 2005). In perioada 2001-2004 eliberarea de forta de munca explica, in larga masura, cresterea de productivitate. Din 2005 asistam insa la o diminuare marcanta a ritmului ei de crestere. Sunt calcule care arata ca aprecierea leului si marirea salariilor au facut ca rata efectiva de schimb (real effective exchange rate), care tine cont de costul unitar al fortei de munca, sa se aprecieze cu peste 30% de la finele lui 2004. Este de vazut daca castigurile de productivitate vor tine pasul cu aprecierea leului. Daca nu, riscam sa intram intr-o criza latenta de productivitate (o asa numita “boala olandeza/Dutch disease).

Care va fi mediul international probabil in care va functiona societatea (economia romaneasca) in anii ce vin? Geometria variabila va creste, probabil, in Uniune, fiind insotita de un interjoc complicat intre actiuni de cooperare si confruntare, pe fondul complexitatii in crestere a Organizatiei. “Patriotismul economic” trebuie incadrat in aceasta matrice a evolutiei Uniunii. Multe energii vor fi cheltuite pentru adaptarea structurilor sociale si economice la presiunile demografice si concurentiale, dar cu ce eficienta ramane o mare necunoscuta. Care “model” este mai potrivit pentru a raspunde sfidarilor prezentului si viitorului a fost si este o intrebare obsesiva pentru guvernele din Uniune. Spuneam ca exista experiente de reforma exemplare, dar copierea lor are limite inerente. In acelasi timp fundamentalismul in politici publice trebuie evitat. Se poate invata de la Spania in materie de absorbtie a fondurilor europene, de la tarile scandinave in reforma pietei muncii (trecerea de la welfare la workfare) si accentul pus pe educatie. In acelasi timp trebuie gasite modalitati de a stimula inovatia locala, in pofida constrangerilor globalizarii.

Romania are o economie tot mai deschisa, in vreme ce politica ei economica are grade de libertate diminuate. Nerezolvarea la timp a unor probleme si trasaturile proprii unei economii inca imature fac ca politica economica sa se confrunte cu compromisuri inevitabile, optimizari complicate (ex: dezinflatia vs. evitarea influxurilor financiare speculative). Migratia spre exterior a fortei de munca este de amploare din cauza diferentelor de salarii foarte mari. Cand discutam despre sistemul de cercetare, dezvoltare si inovare (R&D) trebuie sa avem in vedere ponderea tot mai mare a capitalului strain in decizia de difuzie tehnologica. Aceste conditii pot accentua sentimentul ca o strategie post-aderare cu obiective ambitioase ar fi o fantezie neexistand mijloace pentru infaptuire. Si totusi, politica publica autohtona nu trece in irelevanta; gama de alegeri ramane larga, iar priceperea in utilizarea parghiilor care raman sub control conteaza mult in indreptarea sistemului pe o partie, sau alta de evolutie.

Care ar fi coordonate majore ale unei strategii de post-aderare? Prima, de bun simt, priveste existenta unei viziuni strategice. Trebuie sa iesim de sub dominatia guvernarii de tipul gestiunii crizelor, ca raspuns la diverse socuri si “admonestari”. Poate cea mai concreta ilustrare a unei viziuni strategice este programarea bugetara multianuala, care sa cuprinda proiecte de investitii bine definite si bugetate (o asemenea programare nu se practica acum in Romania).

Operationalizarea unei viziuni strategice presupune “stapanirea intelectuala” a politicii publice, care pana acum a ramas un deziderat major al tranzitiei in Romania. Ceea ce anglo-saxonii numesc “policy ownership” reclama atragerea de oameni valorosi, bine scoliti in serviciul public, in functii cheie. Trebuie sa se renunte la atitudini ca “merge si asa”, “lasa, ca ne descurcam”, “stim noi ce este mai bine”, “teoria multa strica”¹² etc. Trebuie sa facem sa existe, sa se cultive respectul pentru cunoastere, expertiza, treaba bine facuta. Numai asa poate fi castigata increderea crenelurilor profesionale din generatia tanara, de care Romania are acuta nevoie. Avem protagonisti ai vietii publice de o suficienta si aroganta condamnabile, avand in vedere interesul cetatenilor. Daca oamenii competenti ar forma o masa critica in serviciul public am avea o alta calitate a politicii publice si legaturile cu Bruxelles si cu alte administratii din Uniune ar fi mai bune.

Viziunea strategica implica programe infasuratoare: Romania 2010, 2015, 2020, din care sa rezulte proiecte concrete pentru politica publica si sectorul privat (ex: infrastructura). Proiectele infasuratoare ar oferi o imagine, viziune asupra viitorului tarii; ele ar sustine programele pe care Romania trebuie sa le trimita Comisiei Europene: Programul de Convergenta si Stabilitate (care priveste convergenta nominala si perspectiva adoptarii monedei unice); Programul National de Dezvoltare (referitor la prioritati in domeniul investitiilor fizice); Programul privind Agenda Lisabona (care priveste dezvoltarea invatamantului, cercetarea si dezvoltarea tehnologica, investitiile in capital uman) .

Proiecte concrete ar arata cu claritate de ce absorbtia fondurilor UE este o provocare formidabila pentru societatea romaneasca. Avem nevoie de sosele (autostrazi si drumuri), de poduri, de o amenajare a teritoriului care sa protejeze cetatenii impotriva ravagiilor naturii dezlantuite (efecte ale schimbarii climei, carente-lor infrastructurii si deforestarilor irationale/criminale din ultimii 15 ani). Modernizarea rurala are nevoie acuta de asemenea fonduri.

Vorbeam mai sus de programare bugetara multi-anuala. Aceasta este de neconceput fara inluderea fondurilor structurale si de coeziune. O politica bugetara cu valenta strategica trebuie sa-si propuna o crestere a veniturilor bugetare cu 4, 5% din PIB (de la cca. 30% in prezent) in cativa ani (prin colectare mai buna) extinderea bazei impozitare. Nu este exclus sa fim nevoiti sa crestem unul din impozitele principale, in cele din urma, daca vrem sa evitam deficite bugetare mari si sa continuam dezinflatia. Este necesara si o rationalizare de cheltuieli (prioritizare). Aceasta crestere de venituri este reclamata de cofinantarea fondurilor UE, investitii in educatie si sanatate, reforma sistemului de pensii etc.

Daca in perioada 2007-2013 nu vom realiza o strapungere decisiva in absorbtia fondurilor UE vom irosi o oportunitate imensa. Bugetul UE, dupa 2013, este posibil (probabil) sa capete alte prioritati, in conditiile in care disputa intre tarile donatoare si cele primitoare se va accentua.

O directie majora a strategiei post-aderare trebuie sa fie consolidarea stabilitatii macroeconomice prin continuarea dezinflatiei, in conditiile liberalizarii depline a contului de capital, si tinerea deficitelor externe intre limite rezonabile. Trebuie sa gasim cai de a concilia logica monetarista a dezinflatiei cu logica keynesista (expansionista) a unui buget pus in slujba modernizarii, care implica cheltuieli mai mari pentru educatie si infrastructura.

Politica publica trebuie sa favorizeze functionarea unei piete a muncii flexibile si reducerea componentelor nesalariale ale costului muncii.

Reforma asigurarilor sociale nu mai trebuie sa fie intarziata; o parte din banii din privatizari importante pot fi utilizati in acest scop.

Agenda Lisabona trebuie adaptata la cerintele Romaniei: cresterea R&D (0,4% din PIB in 2006, 0,7% in 2007) plus cresterea cheltuielilor pentru educatie (spre 5% efectiv) ar trebui sa stimuleze absorbtia de noi tehnologii. Aceasta ar trebui sa se vada in cresterea investitiilor in PIB, care ar putea beneficia de efectele relocalizarii industriale din Europa. Trebuie sa trecem de la avantajele competitive bazate pe salarii mici, la cele care valorifica inteligenta, cunoasterea, investitii materializate in valoare adaugata inalta.

Avem nevoie de o supraveghere eficace a piete-lor (prevenirea abuzurilor de pozitie dominanta); vezi cazul utilitatilor publice.

Este nevoie de o organizatie reprezentativa autentica a patronatului autohton, care sa “vada padurea de copaci”, care sa fie formata din oameni de afaceri responsabili. Strategia post-aderare trebuie sa aiba si un asemenea deziderat, inclusiv din perspectiva avantajelor dialogului pentru formarea unor parteneriate public private.

Nu in cele din urma, diplomatia noastra externa trebuie sa tina cont de varietatea de conditii si interese inauntrul Uniunii, de schimbarile in Lume. Locul Romaniei in Uniune, in Lume, depinde si de eficacitatea diplomatiei in urmarirea intereselor nationale.

NOTE
* multe din problemele abordate in acest text sunt discutate in volumul ce va aparea la Polirom, “Ce vom fi in Uniune” (iunie 2006).

¹ Text adaptat dupa prezentarea facuta la dezbaterea “Are Romania nevoie de o strategie post-aderare?” organizata de Ministerul Afacerilor Externe la clubul Prometheus, 22 martie, 2006.
² Masurarea se face cu ajutorul paritatii puterii de cumparare; altminteri, prin cursul de schimb, raportul ar fi de cca. 1 la 6.
³ Tarile din Europa Centrala, care vin din urma ca economii emergente, au rate de crestere a PIB-ului de peste 5% in medie; tarile scandinave si Spania cresc cu peste 3%, in timp ce Franta si Germania au rate de crestere sub 1,5% anual. In Italia cresterea este cvasi-nula. Am in vedere rate de crestere in ultimii ani. In tarile scandinave rata somajului este in jur de 6% in timp ce in Franta si Germania este peste 10%, de ani de zile. In general, tarile scandinave au cele mai performante economii intre membrii mai vechi ai UE (cei 15).
⁴ Paul Kugman, “Competitiveness: A dangerous obsession”, Foreign Affairs, March-April, 1994.
⁵ Agenda Lisabona a fost adoptata in 2000 de Consiliul Ministerial desfasurat in capitala Portugaliei, ca program strategic de crestere a competitivitatii Uniunii Europene in spatiul economic global; principalul obiectiv este transformarea UE in cea mai competitiva arie economica a lumii, in conditiile valorificarii exemplare a activitatilor bazate pe cunoastere, stiinta. Raportul Kok (elaborat de o echipa condusa de fostul premier al Olandei, Wim Kok) a evidentiat intarzieri mari ale tarilor membre ale UE in indeplinirea tintelor continute de Agenda ca si irealisul unora dintre obiective. De altfel, in 2005 s-a procedat la o revizuire a Agendei.
⁶ A se vedea in acest sens Daniel Daianu (coord.), Bianca Pauna, Dragos Pislaru, Liviu Voinea, “Romania si Agenda Lisabona”, al treilea raport GEA, Bucuresti, octombrie 2005. Raportul poate fi consultat pe site-ul Grupului de Economie Aplicata.
⁷ Vezi Lester Thurow, “Cap la cap” (Head to Head, Cambridge, MIT Press, 1993), sau Paul Kennedy, “Inaltarea si Declinul Marilor Puteri” (The Rise and Fall of Great Powers, New Haven, Yale University Press, 1992.)
⁸ De exemplu: istoricul Nicoals Baverez, cu “Franta in picaj” (La France qui tombe, Paris, Perrin, 2003); economistul Jean Paul Fitoussi cu “Politica neputintei” (La Politique de l’Impuissance, Paris, Arlea, 2005); sau raportul comisiei conduse de Michel Camdessus, fost director general al FMI, “Pentru O Noua Crestere in Franta” (Vers Une Nouvelle Croissance Pour la France, Paris, La Documentation Francaise, 2004). Multe discutii a provocat in Germania economistul H.W.Sinn cu “Poate fi Germania salvata” (Ist Deutschaland noch zu retten?, Muenchen, Ullstein, 2004). Mai putin pesimist este Peter Bofinger (fost membru al Consiliului economic al celor 5 Intelepti) in “Suntem mai buni decat credem”(Wir Sind Besser als Wir Glauben, Wohlstand fuer Alle, Muenchen, Pierson, 2005). Majoritatea lucrarilor de analiza economica care au aparut in tarile mari din Uniune contrasteaza puternic cu nota dominanta, optimista, a lui Jeremy Rifkin din “Visul European” (The European Dream, New York, Penguin, 2004.
⁹ A nu fi confundate cu ciclurile foarte lungi, de tip Kodratiev (statistician rus, care a murit intr-un lagar rusesc/gulag si care a evidentiat regularitati in statistica evolutiei economice pe termen foarte lung. Mai tarziu, Joseph Schumpeter (mare economist, nascut la Viena si emigrat in SUA in perioada interbelica) a legat ciclurile lungi de strapungeri tehnologice majore.
¹⁰ Teoria conventionala a comertului international, a specializarii potrivit avantajelor comparative, spune ca toti participantii la schimb au de castigat, chiar daca inegal. Realitatea este insa mai complexa relevand asimetrii flagrante, procese cumulative, echilibre multiple. De aici si controversele majore privind rundele de liberalizare comerciala (vezi blocajul rundei Doha), distinctia intre “comert liber” (free trade) si “comert corect”(fair trade). Cei puternici, adesea. predica ceea ce nu practica. Iar daca mai adaugim considerente de ordin strategic ecuatia comertului mondial devine supercomplicata.
¹¹ Rent-seeking este un termen din engleza care denota “cautarea de renta”, eforturile pe care le fac indivizi si firme de a extrage avantaje necuvenite de la stat, in detrimentul celorlalti cetateni.
¹² Asemenea remarce sunt proprii suficientei, inculturii, iresponsabilitatii.

Daniel DAianu - profesor universitar, SNSPA, presedinte al Societatii Romane de Economie (SOREC) si fost ministru de finante.

 sus