International

Lectii italiene. Alegerile din 2006: prima majoritara pentru inguvernabilitate
 

IONUT BACIU

The article comments the Italian political system, and focuses especially on the traits of these system caused by 1993’s breakdown. It is intended to make a starting point in understanding interactions between parties, rules and institutions from the perspective of changing an electoral system, with direct reference to the Romanian case.

Sistemul politic italian produs de prima republica s-a prabusit in 1993, lasand loc unui nou sistem dar si conditionandu-l, in acelasi timp. A lasat loc unui nou sistem pentru ca multe dintre cele mai importante reguli ale jocului politice s-au schimbat dar l-a si conditionat pentru ca actorii politici vechi sau noi nu au fost dispusi sa cedeze toate avantajele acumulate in prima republica. Sistemul s-a prabusit in 1993 ca urmare a unui complex de factori interni si internationali. Cel mai important eveniment international care a influentat profund sistemul italian a fost sfarsitul comunismului. Acest eveniment lasat un imens vid in modul in care s-au construit identita-tile si competitia politica in aceasta tara, privand sistemul italian de cel mai important factor competitional si identitar al sau.

Democratia Crestina, cel mai mare partid italian, a fost lasat fara inamicul in jurul caruia era creata intreaga sa indentitate. Partidul Comunist Italian, cel de-al doilea partid italian, a fost nevoit sa se reformeze in mod profund, schimbandu-si numele in Partidul Democratic de Stanga si renuntand la referintele facute la Uniunea Sovietica.

Cel de-al doilea eveniment international care a avut un semnificativ impact a fost decizia de introducere a monedei unice europene. Acest fapt a redus semnificativ autonomia politicii italiene, privand politicienii de o policy issue, acestia pierzand controlul asupra monedei si al spezei publice, principalele mecanisme electorale.

Doua evenimente interne se adauga la cele de mai sus. Primul, in ordine cronologica, este aparitia fenomenului leghe, in regiunile nordice bogate, in special in Lombardia. Fenomenul Lega, se traduce prin protestul cetatenilor din aceste regiuni la adresa modului in care sunt distribuite resursele in interiorul statului. In viziunea acestora, Nordul bogat este defavorizat in favoarea Sudului sarac si lipsit de productivitate economica.

Al doilea eveniment care a mai dat o lovitura grea sistemului a fos scandalul de coruptie numit Tangentopoli. Tangentopoli se poate traduce prin orasul coruptiei, si face referire la reteaua imensa de coruptie care exista in Italia. Acest scandal s-a soldat cu arestarea a sute de oameni politici din toate partidele, ceea ce a dus la o profunda criza de legitimitate. Cel mai afectat partid a fost Democratia Crestina care s-a prabusit pur si simplu in urma acestor scandaluri.

Miscarea referendarie condusa de Marco Segni disident crestin democrat si de catre Leoluca Orlando, primarul anti mafia din Palermo, care solicita schimbarea profunda a clasei si a sistemului politic, fiind o miscare radicala, cross party (Furlong, 2002, p. 15) poate fi privita ca o consecinta a multiplelor crize si scandaluri, si a dat lovitura de gratie primei Republici.

Acest sfarsit a fost consfintit prin referendumul din 18 aprilie 1993, care a schimbat sistemul electoral si modul de finantare a partidelor. Obiectivul declarat a fost crearea unei noi clase politice si a unui nou sistem politic care sa asigure alternanta si stabilitate guvernamentala. Acum, in perspectiva acestor obiective, la treisprezece ani de la acest eveniment se poate spune ca incercarea se apropie de faliment. Lungul sir de evenimente-alegeri care au culminat cu noua lege electorala din 2005, va fi descris si analizat in continuare dupa urmatorul plan: in prima parte se va descrie sistemul electoral introdus in 1993 si dinamica sistemului de partide pana la introducerea noi legi electorale votata la sfarsitul anului 2005; in cea de a doua parte se va prezenta noua lege si se vor analiza rezultatele alegerilor din acest an.

Sistemul electoral introdus in 1993
Parlamentul italian este format din doua Camere: Camera Deputatilor si Senatul, dar spre deosebire de alte tari, electoratul acestora este diferit. Pentru Camera pot vota toti cetatenii italieni care au implinit 18 ani, in timp ce pentru Senat au drept de vot doar cetatenii peste 25 de ani. Aceasta prevedere, cum vom vedea pe parcurs, s-a dovedit fundamentala pentru alegerile din acest an.

Pentru ambele camere 75% din locuri sunt distribuite dupa un sistem majoritar cu un singur tur (plurality) in colegii uninominale, in timp ce restul de 25% este alocat dupa metoda proportionala. Aceasta formula mixta este rezultatul unui compromis intre partide si este un fapt unic printre sistemele electorale existente (d´Alimonte, Chiaramonte, 1995, p. 42).

La Camera, cele 630 de locuri erau distribuite dupa cum urmeaza: 475 in colegii uninominale si 155 in 26 de circumscriptii electorale. In colegiile uninominale sistemul este extrem de simplu, cel care castiga cu un vot in plus este declarat invingator.

Pentru locurile alocate cu metoda proportionala lucrurile se complica. Pentru a accede la repartitia acestora, partidele trebuie sa depaseasca un prag national de 4%. Metoda este cea a coeficientului simplu si a celor mai mari resturi. Totul pare simplu, dar legaturile prevazute de lege intre arena majoritara si cea proportionala, dau adevarata fata a legii italiene.

Candidatul din colegiul uninominal trebuie sa fie legat de cel putin o lista prezenta la nivel de circumscriptie printr-o declaratie de legatura. Fiecare candidat se poate prezenta intr-un singur colegiu, dar poate face parte si din lista prezentata in acea circumscriptie. Alegerile se defasoara in turn unic, alegatorul avand doua voturi, unul pentru colegiul uninominal si unul pentru competitia intre liste. Pentru a se proteja partidele care nu pot castiga locuri in colegii, s-a prevazut un mecanism de compensare numit scorpora. Numarul de voturi plus unul obtinut de candidatul de pe locul doi intr-un colegiu, este scazut din numarul de voturi obtinute de partidul de care este legat castigatorul colegiului. Deci din numarul de voturi obtinut de Partidul A care este legat de castigator, este scazut numarul de voturi plus unul, obtinut de cel de pe locul doi.

Aceste prevederi produc o stransa legatura intre candidatii in colegii si competitia dintre liste din urmatoarele motive:
- Candidatul in colegiu trebuie sa fie legat de liste;
- El poate fi si candidat de lista;
- Alegerea unui candidat, in virtutea mecanismului numit scorpora, provoaca pentru partid, o pierdere de voturi in arena proportionala;
- Locul castigat de o lista poate fi apanajul unui candidat de colegiu perdant, legat de aceasta lista. (d’Alimonte, Chiaramonte,1995, p. 44) 

Senatul este ales pe baza regiunilor, fiecare fiind divizata in colegii uninominale. Ca si la Camera 75% din locuri sunt alocate dupa metoda plurality, iar 25 % alocate cu o metoda proportionala d ‘Hondt in baza regionala. Dar spre deosebire de Camera pot exista si candidati independenti si nu exista prag legal.

Exista un unic tip de candidati: candidatii prezenti in colegiu. Cu toate acestea sunt si locuri alocate dupa metoda proportionala. Alegatorul are un singur vot, pe care il acorda unui candidat in colegiu. Candidatii, ca si la Camera pot fi legati de mai multe liste. Castigator este declarat cel care castiga cu un vot mai mult. Scorpora este in cazul Senatului totala. Din voturile partidului (sau partidelor) legat de castigator se scade numarul de voturi acordate invingatorului din acel colegiu. Alocarea locurilor proportionale se face printr-un ripescaggio generalizato, adica sunt declarati castigatori ai locurilor proportionale cei mai buni perdanti din circumscriptie.

Pentru evitarea mecanismului numit scorpora, si a nu fi afectate de pierderea voturilor, partidele cu sanse mari de a castiga un loc, leaga proprii candidati de liste fictive. Acest comportament a produs si o situatie hilara in 2001, cand Forza Italia, desi avea dreptul la mai multi candidati conform votului de lista, pur si simplu nu a avut destule nume disponibile in arena majoritara, tocmai pentru ca isi legase toti candidatii la liste fictive (d’Alimonte, Bartolini, 2002, p. 201).

Sistemul electoral italian este unul mixt cu o puternica parte majoritara, care prevede legaturi complexe intre candidatii in colegiile uninominale si listele de partid. In ciuda importantei numerice a procentului majoritar, si arena proporiotnala are un rol deosebit, deoarece asigura vizibilitate, finantare si identitate partidelor care in colegiu, datorita aliantelor facute sunt private de identitate (Chiaramonte, 2002, p. 178).

Dinamica sistemului de partide 1994-2001
Alegerile din 1994 au produs un parlament divizat, pentru ca cei doi Poli de centru dreapta aveau o majoritate larga la Camera insa o majoritate stransa la Senat. Din acest punct de vedere, corelat cu gradul foarte ridicat de fragmentare, mai ridicat chiar decat inainte de ‘94 se poate spune ca sistemul electoral nu a functionat ca unul majoritar, partidele si electoratul ramanand stransi legati de o logica proportionala (Bartolini, d ‘Alimonte, 1995, p. 7).

Sistemul nu a redus formatul sistemului de partide, mai mult, in arena majoritara 19 partide sau liste au acumulat locuri fata de numai 8 in arena proportionala. Pentru a reduce numarul de partide, sistemul majoritar cere conditii de agregare politica la nivel national. Paradoxal, in arena proportionala, pragul electoral actioneaza ca o piedica pentru partidele mici care isi gasesc supravietuirea datorita locurilor castigate in arena majoritara, care actioneaza ca un colac de salvare (Bartolini, d’Alimonte, 1995, p. 432).

Inca de la aceste alegeri, principalii actori politici au fost aliantele. Alianta castigatoare, de centru dreapta, a avut ca punct forte partidul Forza Italia. Acest partid, condus de Silvio Berluconi, abia intrat in politica, a format o coalitie cu geografie variabila. In centru-nord, alianta a fost alcatuita din Forza Italia si Lega Nord, numindu-se Alianta pentru Libertate, iar in sudul tarii Forza Italia a avut ca partener Alleanza Nazionale, alianta numindu-se Alianta pentru o Buna Guvernare.

Aceasta coalitie era alcatuita din partide care preluasera din electoratul fostelor partide ale primei Republici, si mai ales din cel al Democratiei Crestine. Forza Italia este considerata o anomalie in politica italiana, partid carisma, asociata cu fortele sectorului tertiar si industrial din jurul orasului Milano, beneficiaza de resurse financiare enorme (Biorcio, 2002, p. 92) a acumulat voturi din intreg spectrul politic, dar mai ales de la fosta DC.

Lega Nord este partidul care reprezinta catolicii traditionalisti si comunitatile micilor intreprinzatori din Nord, a avut o rapida ascensiune la inceputul anilor '90.

In centrul spectrului politic se afla o alianta numita Pactul pentru Italia, condusa de fostul lider referendar Segni, care a inregistrat un rezultat modest la aceste algeri, esuand in incercarea de a forma un pol alternativ, de centru.

La stanga spectrului se afla alianta numita Progressisti, formata in principal din PDS si Rifondazione Comunista. Aceasta alianta se afla prea la stanga (prin incorporarea RC) pentru a castiga alegerile, lasand in centru o alta formatiune incapabila sa castige alegerile (pactul Segni). De asemenea, coalitia de stanga nu a reusit sa formeze aliante pentru arena proportionala si nu a nominalizat un candidat premier¹ (Rose, 2002, p. 76).

In aceste conditii de fragmentare si lipsa de coordonare a partidelor si formatiunilor de centru stanga, victoria aliantelor de centru dreapta a fost destul de normala.

Insa nici aceste aliante nu au fost suficient de coerente, Lega Nord defectand dupa doar doi ani, provocand in acest fel caderea guvernului Berlusconi in 1996.

Alegerile din 1996 au consfintit un singur invingator, alianta de centru stanga - Ulivo - castigand clar in ambele Camere. Din acest puct de vedere se poate spune ca sistemul electoral a functionat mai bine decat in 1994.

Cu toate acestea, formatul sistemului de partide nu se simplifica. Opt partide au depasit la Camera pragul legal de 4 %, dar partidele minore au din ce in ce mai putina vizibilitate. Rete, Crestin- Socialii, Laburistii, devin componente semivizibile. De asemenea numarul de candidati este mai redus, fiind acum de aproximariv zece per colegiu.

Formatul este cel al unui sistem extrem de pluralizat (daca se iau in calcul partidele) sau al unui sistem cu un bipolarism imperfect in cazul coalitiilor (d’Alimonte, Bartolini, 1997, p. 364).

Aceste alegeri au conscrat in mod clar coalitiile ca fiind noutatea evidenta pe care acest sistem a produs-o. Dar coalitiile sunt doar instrumentele cu care partidele au gestionat noile reguli ale jocului, ele neinlocuind partidele. Sunt produsul original al unui sistem majoritar proportionalizat (d’Alimonte, Bartolini, 1997, p. 365), partidele sunt grupate in coalitii, dar si cele mai mici dintre acestea sunt prezente, datorita puterii pe care o au in anumite zone si care sunt importante in castigarea unui colegiu. Aceasta fragmentare deosebita, in care si cele mai mici partide sunt importante, a facut ca sistemul majoritar sa nu reduca, ci din contra sa creasca numarul partidelor din sistem.

Dupa alegeri coalitiile nu dispar dar sunt trecute in planul secund, partidele devenind acum principalii actori. In fond, aceste coalitii nu sunt subiecte autonome, fiind mai mult sau mai putin sume de partide, care dupa alegeri incearca sa-si creasca popria vizibilitate.

Situatia tactica a coalitiilor in 1996 era schimbata fata de 1994, ceea ce permis Ulivo sa castige. Fata de 1994, in 1996, echilibrul coalitional era modificat astfel: coalitia de centru dreapta era acum fragmentata (Lega Nord si Fiamma Tricolore fiind acum in afara coalitiei; Ulivo a reusit de aceasta data sa ocupe mult mai bine centrul spectrului) ingloband Lista Dini, reusind in acelasi timp sa faca un pact de neagresiune cu Rifondazione Comunista, care a avut un numar de colegii alocate special, dar care era de facto in afara coalitiei. Si structurarea identitara a stangii a fost superioara, construindu-se patru liste principale, in functie de afinitati identitare.²

Spre deosebire de Ulivo, Casa delle Liberta, coalitia de centru dreapta era descoperita in flancul drept unde se aflau Lega Nord si Fiamma Tricolore. Un alt element care a dus la victoria Ulivo a fost defectiunea electorilor de centru dreapta, care in arena majoritara nu au votat pentru proprii candidati (d’Alimonte, Bartolini, 2002, p. 245).

Aceste alegeri, in afara victoriei obtinuta de Ulivo, a mai avut un castigator - Lega Nord, care a obtinut un extraordinar procent de 20 %, datorita concentratiei teritoriale pe care o are in Nord. Dupa aceste alegeri, Forza Italia a pierdut un numar important de parlamentari, care au preferat sa formeze o formatiune de centru in jurul fostului presedinte al Republicii, Francesco Cossiga.

Paradoxal, Forza Italia nu a acuzat socul, reusind sa construiasca, mai ales dupa congresul din 1998, o organizatie bazata pe membership, filiale si functii elective. Care insa pastra caracterul de organizatie patrimoniala, centrata pe suportul pentru lider (Biorcio, 2002, p. 94). Spre deosebire de Forza Italia, Lega Nord nu a reusit sa fructifice succesul electoral si sa il transforme intr-unul institutional.

Fragilitatea coalitiilor si dorinta partidelor de a actiona independent pentru a-si mentine identitatea, in afara camasii de forta reprezentat de obligatiile coalitionale, este o amenintare, subminand astfel baza coalitiei. Coalitiile sunt de fapt oligopoluri, iar orice tentativa a unui membru de a revendica o alta distribuitie a cotelor de piata, poate produce prabusirea cartelului (d’Alimonte, Bartolini, 2002, p. 366).

Echilibrul gasit in faza pre-electorala trebuie conservat si in faza post-electorala. Acest echilibru nu a fost gasit de Ulivo, in momentul cand Rifondazione Comunista a votat impotriva bugetului, provocand astfel caderea guvernului Prodi, in 1998.

Dupa acest an, guvernele care au urmat, d’Alema si Amato, au functionat cu ajutorul unor majoritati hibrid, obtinute cu sprijinul multor parlamentari alesi pe listele coalitiei de centru dreapta.³ Aceste miscari politice s-au oprit in 2001, si au consfintit aparitia unui nou centru, intre cele doua mari coalitii. Acest centru era format din trei formatiuni ne-aliniate: Italia dei Valori⁴, lista Bonino si Democrazia Europea.

Inaintea alegerilor din 2001, coalitia de centru stanga parea sa fie bine plasata pentru a exploata avantajele guvernarii, dar la final a fost penalizata pentru ca a facut cateva greseli semnificative. Desi a anuntat ca este un guvern pentru cinci ani, guvernul Prodi a cazut in anul 1998, ca urmare a frictiunilor intracoalitionale. A doua greseala a fost ca desi guvernul Amato a obtinut bune rezultate economice, acesta nu a fost recunoscut ca lider al coalitiei de stanga. In locul acestuia a fost preferat Rutelli, primarul Romei, sub acoperirea argumentului ca acesta este mai telegenic decat Amato (Rose, 2002, p. 83). Insa acesta nu beneficia de forta coesiva din spatele lui Berlusconi. Ca urmare, avantajele guvernarii nu au putut fi fructificate in totalitate.

Motivul principal este insa de natura tactica: coalitia de centru stanga nu a reusit sa inglobeze Rifondazione Comunista⁵, fiind privata de un partener fidel in flancul stang. Si in centru, Ulivo a avut o problema tactica: doua liste – Italia dei Valori si Democrazia Europea fiind concurente directe ale acestuia. Fata de 1996, acum partidele de stanga sunt mai putine – 8, dar mai solide si structurate in patru liste principale⁶.

Spre deosebire de Ulivo, Casa delle Liberta a reusit sa stranga toate formatiunile de centru dreapta in jurul partidului lui Berlusconi, Forza Italia. Acest partid este cel mai mare din coalitie si este plasat central. Este o diferenta fundamentala fata de Ulivo care are patru mici formatiuni in centru, iar cel mai mare partid este DS (Democratici di Sinistra) care nu este nici puternic si nici centrist.

Campania electorala a fost cea mai putin pragmatica, bazandu-se exclusiv pe tehnici de comunicare politica. Cele doua coalitii s-au concentrat pe imaginea liderilor si a candidatilor si nu pe policy issues (Campus, 2002, p. 184).

Rezultatul alegerilor a confirmat superioritatea tactica a CDL care a castigat o majoritate linistitoare in ambele Camere. Cele doua coalitii si-au impartit zonele de nord si centru. Prima a revenit CDL, gratie aportului decisiv al LN⁷, in timp ce in centru a fost confirmata dominatia traditionala a partidelor de stanga, in special DS si RC. Zona care a facut diferenta este Sudul tarii, care a devenit cea mai competitiva zona electorala.

Aici pierderea minima in voturi a Ulivo s-a transformat intr-o infrangere zdrobitoare la nivel de locuri, fapt care a permis Cdl sa aiba o majoritate clara in ambele Camere.

In ciuda faptului ca electoratul Cdl si-a mentinut statutul de electorat indisciplinat, diferenta de voturi intre arena proportionala si cea majoritara fiind de un milion si jumatate, aceasta coalitie a castigat din doua motive: s-a prezentat unita si restructurata si a castigat disputa in colegiile competitive din sud, in care fiecare vot conteaza.

Ceea ce a facut totusi ca victoria sa nu fie si mai clara a fost coalitional return, adica diferenta uriasa de voturi pe care Cdl le-a pierdut in arena majoritara fata de cea proportionala. Cum a fost posibil acest lucru? Doua ipoteze au fost luate in calcul: prima –candidatii Ulivo sunt superiori celor ai Cdl. Dar uniformitatea fenomenului face ca aceasta ipoteza sa nu fie viabila. Raspunsul este, conform celei de-a doua ipoteze, ca decisiva este calitatea coalitiilor (Chiaramonte, 2002, p. 209).

Cdl nu are abilitatea de a se prezenta atractiv pentru alegatori in arena majoritara, fapt care ii determina pe acestia sa nu voteze candidatul coalitiei. Fapt ce produce acordarea votului unei formatiuni de centru sau chiar unui candidat Ulivo.

Pentru prima data dupa 1876, alegerile au produs prima alternanta reala la guvernare, iar coalitia invingatoare are o clara majoritate, beneficiind per total de 58.5% din totalul locurilor, anuland riscul unui ribaltone⁸ (Chiaramonte, 2002‚ p. 213). Din acest punct de vedere sistemul a functionat pentru prima data la parametrii maximi.

Ca urmare a unei mai bune intelegeri din partea partidelor a legii electorale si a efectelor acesteia, doua procese fundamentale pot fi identificate . Primul este simplificarea ofertei, adica progresiva diminuare a numarului de liste prezentate, de la 64 in 94’ la 32 in 2001. Al doilea este nationalizarea ofertei, ceea ce inseamna ca listele sunt prezentate acum la nivel national: in 94 doar patru erau la nivel national, in 96 sapte iar in 2001 aceste liste sunt unsprezece (Chiaramonte, 2002, p. 289). Un alt efect important al sistemului este permanenta rafinare a modului in care partidele, in principal cele din Ulivo, isi impart locurile pe listele electorale. Aceasta rafinare, centralizare si rationalizare a distributiei de locuri produce in final o compactare a identitatilor in interiorul coalitiei si deci creeza sansele de a exista coalitii din ce in ce mai puternice.

Desi intr-un echilibru instabil, si in ciuda faptului ca partidele raman inca principalii actori, aceste coalitii incep sa functioneze din ce in ce mai bine, mai unitar, chiar si in perioadele inter-electorale, dand impresia de stabilizare a aliantelor (d’Alimonte, Bartolini, 2002, p. 377).

Daca sistemul electoral incepe sa-si arate roadele, si este evident ca este asa, care este motivul real pentru care legea electorala a fost schimbata? Partea a doua a studiului incearca sa raspunda la aceasta intrebare.

Legea electorala din 2005
Dupa doisprezece ani si trei alegeri, vechea lege electorala a fost anulata. Aceasta lege, produsa si adoptata (prin referendum) sub presiunea evenimentelor de la inceputul anilor a90, nu a fost in realitate niciodata iubita de clasa politica italiana (d’Alimonte, Chiaramonte, 2006. p. 35). Coalitia de centru stanga a incercat modificarea legii in legislatura 96-01 dar nu a beneficiat de acordul opozitiei. Insa in legislatura actuala, coalitia de centru dreapta a mers pana la capat si a reusit sa modifice vechea lege, chiar inainte cu cateva luni de desfasurarea scrutinului. Motivatia oficiala a fost ca vechea lege nu reusea sa redea fidel preferintele electorilor din cauza puternicei componente majoritare. Noua lege vrea sa produca in acelasi timp guvernabilitate si reprezentativitate. O dorinta nu tocmai usor de indeplinit.

In realitate, schimbarea a avut in vedere limitarea infrangerii electorale scontate pentru Cdl. Enorma diferenta dintre numarul de voturi in arena proportionala si cea majoritara, si presiunea din ce in ce mai puternica pe care partidele mai mici ale coalitiei (in special UDC) o faceau asupra partidului lui Berlusconi, sunt principalele cauze care au determinat Cdl sa modifice legea electorala. Cu alte cuvinte, interesele particulare ale partidelor care isi vedeau propria identitate pe cale de disparitie si dorinta de a limita anuntata infrangere electorala⁹, au produs aceasta schimbare.

Legea electorala votata in 2005 consfinteste un sistem mixt, in care componente proportionale se imbina cu prevederi de natura majoritara, si care, la fel ca vechea lege, creeaza un sistem diferit la Camera fata de cel de la Senat.

Si la Camera si la Senat sunt doua elemente comune: prima majoritara si alocarea locurilor dupa metoda proportionala. Deci elementul care face ca sistemul sa fie unul mixt este prima majoritara care se acorda atat la Camera cat si la Senat.

La Camera, prima majoritara se acorda listei sau coalitiei de liste care obtine cele mai multe voturi la nivel national. Este egala cu 340 de locuri, ceea ce inseamna 54% din locuri si este acordata numai daca o lista sau o coalitie de liste nu obtine 340 de locuri. In substanta, premiul e majority-assuring, adica asigura invingatorului o majoritate absoluta, in cazul in care aceasta majoritate nu este atinsa direct (d’Alimonte, Chiaramonte, 2006, p. 37). Coalitiile sunt oficializate printr-o declaratie de legatura reciproca intre listele prezentate. Se depune un unic program electoral in interiorul caruia se specifica clar numele persoanei indicate de coalitie ca fiind liderul ei. In practica, in buletinul electoral, coalitiile nu dispun de vizibilitate, in afara celei produse indirect de suma partidelor care o compun, nefiind contra distinse de un semn electoral. Electorul are un singur vot pe care il acorda unui partid si care este insumat coalitiei din care partidul votat face parte¹⁰. La distributia locurilor se califica: coalitiile care au obtinut 10% din totalul voturilor valide si care contin cel putin un partid care a obtinut 2%; listele solitare care au obtinut cel putin 4%; liste coalizate care au obtinut cel putin 2%; pentru fiecare coalitie, lista care obtinut cel mai mare numar de voturi dar nu a atins 2%. Daca trec pragul electoral, listele coalizate concureaza la distributia locurilor, si deci la prima majoritara, cu toate voturile primite, indiferent daca partidele sau listele respective au depasit pragul de 2%. Deci fiecare vot conteaza, independent de faptul ca acest vot este obtinut de o lista care nu are acces la locuri.

La Senat, un prim element este important: repartitia locurilor si deci acordarea primei majoritare se face la nivel regional. Nu exista un nivel national de alocare a locurilor, acestea fiind alocate in fiecare regiune, dupa cum urmeaza: la repartitia locurilor au acces coalitiile care depasesc 20% si care contin cel putin un partid care a depasit 3%; din listele coalizate cele care au depasit 3%; pentru listele ne coalizate cele care au depasit 8% din voturi; se verifica daca o coalitie a depasit 55% din totalul locurilor de distribuit – daca nu, un numar de locuri sunt alocate pentru a se ajunge la 55% din locuri.

Pentru ca nivelul de alocare a locurilor se face la nivel regional, si deci se urmareste a avea o majoritate de 55% in interiorul fiecarei regiuni, nimic nu garanteaza ca la nivel national – pentru Senat- se va ajunge la o majoritate cu mult superioara a 50%. Deci exista riscul de avea o majoritate fragila. Un alt risc este ca se poate produce o majoritate diversa de cea de la Camera. Cel de-al treilea risc este ca cele 6 locuri ale italienilor din exterior pot sa devina decisive (d’Alimonte, Chiaramonte, 2006, p. 42). Acum putem spune ca majoritatea nu este diversa de cea de la Camera, dar este extrem de fragila si conditionata de un senator ales in America de sud ii de senatorii pe viata. Deci legea electorala a produs o majoritate la Senat extrem de fragila, care risca sa creeze o situatie de inguvernabilitate.

Pentru a vedea efectele unei legi electorale este nevoie de timp, mai ales intr-o tara in care sistemul de partide este atat de putin structurat si nationalizat. Totusi, cateva efecte ale noii legi electorale, mai ales asupra bipolarismului si fortei coalitiilor, se pot ipotiza.

Elementul majoritar al vechiului sistem – colegiul uninominal – cel care lega si forta coalitiile sa devina din ce mai compacte, nu mai exista. A fost inlocuit- cel putin la Camera- de prima majoritara. Este prima majoritara un subtitut al colegiului uninominal, in sensul ca, la fel ca acesta, poate produce un bipolarism functional?

Prima,ca si colegiul, favorizeaza formarea coalitiilor pre-electorale si reprezinta un incentiv pentru a mentine designul bipolar al sistemului (d’Alimonte, Chiaramonte, 2006, p. 42).

Dar nu garanteaza, intr-o masura similara colegiului uninominal, ca bipolarismul va supravietui. Pentru a avea locuri in colegiile uninominale este necesar sa te coalizezi chiar daca la sfarsit esti invins. In cazul primei majoritare, in prospectiva infrangerii, un partid poate sa stea in afara unei coalitii sau sa isi mareasca puterea de santaj. Pentru perdanti, sistemul functioneaza ca unul proportional pur (d’Alimonte, Chiaramonte, 2006, p. 42)¹¹.

Deci prima majoritara nu are un efect similar cu cel al colegiului uninominal, producand coalitii mai slabe cu partide mai puternice, care vor concura in mod deschis intre ele chiar daca fac parte din aceleasi coalitii, din motive de vizibilitate si marketing electoral. Rezulatul alegerilor la Camera, unde Uniunea a invins cu un avans de doar 24 de mii de voturi, intareste aceasta ipoteza. Un partid minuscul care nu are nici o sansa sa castige un loc de unul singur, are o putere de santaj enorma, caci fara voturile lui, in conditiile unor alegeri stranse, nu se poate castiga prima, si deci formarea guvernului. Acest lucru favorizeaza fragmentarea si regionalizarea partidelor, amenintand pe termen lung bipolarismul si deci o sansa clara de alternanta si guvernabilitate.

Campania electorala si rezultate
Campania electorala a avut doua parti distincte. Prima parte a fost centrata in jurul primei intalniri directe intre Prodi si Berlusconi. Pana in acest moment, Uniunea si candidatul premier Prodi, au controlat agenda campaniei electorale, impunandu-si cu usurinta temele centrale (reasanarea finantelor publice si sprijin pemtru familie). Berlusconi, un jucator cu experienta mediatica, s-a lasat prins intr-o campanie plata si aseptica, nereusind sa convinga un electorat deja deziluzionat dupa cinci ani de guvernare de centru dreapta. Acestea au fost coordonatele dupa care s-a defasurat prima runda directa. Castigata net de Prodi, care a dominat intalnirea si a impus clar propriul mesaj: “seriozitate la guvernare”.

Din acest moment, Berlusconi intelege ca o campanie care se defasoara intr-un ritm lent nu il avantajeaza pentru ca nu este suficient de dinamica sa capteze noi voturi, in conditiile in care sondajele dadeau in avantaj cu 4,5 puncte Uniunea.

Partea a doua a campaniei este mult mai agresiva. Coalitia de centru dreapta, prin Berlusconi, se concentreaza in a demonstra pericolul reprezentat de Uniune, care datorita faptului ca este neomogena risca sa duca Italia spre inguvernabilitate. El recurge la aceeasi metoda din 2001, transformand alegerile intr-o decizie nu doar politica ci intr-o decizie decisiva. Electorul nu trebuie sa aleaga intre doua programe politice, ci trebuie sa faca una scelta di campo, in care sa fie angajat in mod total. Demonizarea adversarului, si transformarea alegerilor intr-un fel de plebiscit asupra propriei persoane, au fost temele centrale ale partii a doua a campaniei. Aceasta agresivitate a fost alimentata si de erorile repetate ale lui Prodi asupra nivelului minim de impozitare a caselor. Prima suma avansata lovea aproape toate casele cu mai mult de trei camere, ceea ce a facut ca Uniunea sa piarda puncte importante. Runda a doua intre cei doi, s-a incheiat cu avantajul clar al lui Berlusconi, care a reusit in actiunea sa de denigrare a lui Prodi (pe care l-a numit om de paie, fara nici o putere in coalitie) si care in apelul final a punctat chiar in tema caselor, atat de draga italienilor, in cel mai pur stil populist.

Primul exit poll, in cea de-a doua zi a alegerilor¹² dadea ca invingator clar coalitia de centru stanga, care s-a grabit sa anunte victoria. Pe masura ce soseau rezulatatele oficiale, era evident insa ca lucrurile nu stateau asa, mai ales la Senat, unde loteria regiunilor nu permitea vizualizarea unui deznodamant clar.

In cele din urma, Uniunea a invins la Camera cu o diferenta de 24 de mii de voturi, consfintind cele mai stranse alegeri din istoria Italiei. La Senat insa, coalitia de dreapta Casa delle Liberta, a castigat, gratie sistemului regional si al diferentei intre varsta electorilor, 155 de locuri fata de 154 de locuri castigate de Uniune, avand si un avantaj de voturi. Participarea electorala la aceste alegeri a fost de 83,6 % ceea ce a confirmat interesul deosebit al electoratului si intr-un fel succesul lui Berlusconi care a reusit in mare masura sa creeze acea frica a reintoarcerii unei coalitii incapabile de guvernare.

Cu un avantaj minim de voturi la Camera, dar un clar avantaj de locuri, gratie primei majoritare, Uniunea se gaseste intr-o pozitie incomoda la Senat. Avantajul de un loc al coalitiei de centru dreapta, a fost anulat ca urmare a alegerilor care s-au defasurat in strainatate, unde Uniunea a castigat patru locuri de senator, fata de numai unul castigat de Forza Italia¹³.

La final, Uniunea de centru stanga are un clar avantaj de locuri la Camera dar un avantaj foarte fragil la Senat, ceea ce face ca spectrul inguvernabilitatii sa fie acum nu doar o posibilitate ci o realitate. In Senatul italian mai sunt si sapte senatori pe viata, ceea ce face ca partida sa fie si mai dificila si impredictibila.

Ca si la precedentele alegeri, ambele tabere si-au mentinut zonele de influenta. Cdl a castigat clar toate circumscriptiile din N, cu exceptia regiunii Trentino Alto Adige. Centrul tarii a fost dominat de partidele de stanga, care in Emilia Romagna, Toscana, Marche, Umbria si-au mentinut pozitia dominanta. Ca si la precedentele alegeri, zona competitiva, decisiva pentru Senat, a fost sudul tarii, unde Cdl a castigat partida in Sicilia si Puglia.

Harta electorala creeaza imaginea unei tari impartite: in Nordul industrializat Cdl domina autotitar, in asa numita zona rosie avantajul este al Uniunii, iar in zona cea mai saraca este o lupta in care in avantaj provizoriu a iesit Cdl.

Insa acest avantaj nu a fost suficient pentru a intoarce situatia generala in favoarea sa. Uniunea a castigat, desi la limita, in primul rand pentru ca a reusit sa creeze o coalitie mai mare, care a strans voturi din toate zonele spectrului politic de centru stanga. La final, aceste voturi ale unor organizatii complet anonime, s-au dovedit decisive pentru alegerile de la Camera.

Pentru prima data, sistemul este bipolar si in intrare, din punct de vedere al ofertei, cat si in iesire, din punct de vedere al rezultatelor. Nu exista nici un pol independent.

Insa acest bipolarism are toate simptomele defectuoase descrise mai sus. Este slab in plecare si este acum si mai slab in functionare. Rezultatele dau un puternic imbold fragmentarii si personalizarii politice. Pentru ca sistemul face ca fiecare vot sa conteze in castigarea primei. Asadar nimeni nu poate fi exclus, fapt care creste puterea de santaj. Ceea ce in final este o serioasa amenintare la adresa coeziunii guvernamentale. Daca luam in calcul situatia si mai dificila de la Senat, avem tabloul aproape complet al situatiei politice italiene.

Este practic o reintoarcere la situatia de dinainte de 1993, unde nesfarsitele negocieri intre partide tineau capul de afis, si in care performantele sistemului erau minime.

Concluzii
Cazul italian reprezinta o lectie exemplara a modului in care clasa politica existenta intr-o tara, poate interactiona cu regulile electorale, modificand sensul profund al acestora prin deturnarea de la scopul lor initial. Desi dupa 1993, sistemul electoral avea o consistenta componenta majoritara acest lucru nu a redus formatul sistemului partitic intr-o masura asteptata. Partidele au reusit prin ceea ce in Italia se numeste proportionalizarea colegiului uninominal, sa-si conserve avantajele initiale, devenind imune la efectele clasice preconizate de un astfel de sistem. Sistemul puternic majoritar nu a garantat nici o apropiere a candidatului in colegiul uninominal de electorat. Proportionalizarea colegiului a anulat si acest potential efect.

Un sistem electoral nu garanteaza un anume tip de sistem de partide decat in masura in care partidele sunt strucurate la un nivel superior pe tot teritoriul national (Sartori, 2003, p. 286) si in masura in care comportamentul acestora nu este obstructionist. Obstructionismul este produs de dorinta partidelor de a resista cu orice pret in arena politica.

Chiar cu pretul deturnarii sensului unei legi votate prin referendum, sau chiar, cum s-a intamplat in final prin modificarea acesteia, intr-un sens care garanteaza existenta pentru cat mai multe partide. Dupa treisprezece ani se poate spune ca partitocratia italiana a reusit sa-si creeze o fateta bipolara si oarecum guvernabila, care de fapt acopera un sistem profund partitocratic.

Acest articol are ca prim titlu sintagma “lectii italiene”¹⁴. S-a vrut a fi o scurta radiografie a sistemului italian. Dar se vrea mai ales un posibil punct de plecare in intelegerea interactiunilor dintre partide, reguli si institutii din perspectiva schimbarii unui sistem electoral cu un altul, cu referire directa la cazul romanesc. Efectele sistemelor electorale nu pot fi prevazute in totalitate, pentru ca nu sunt statice si mai ales mereu transferabile. Ele actioneaza subteran si pot fi cuantificate doar pe termen lung.

Adoptarea unui sistem majoritar in Romania, o tema acum cazuta in dizgratia partidelor, nu garanteaza automat anumite efecte mult trambitate, cum ar fi innoirea clasei politice si intarirea legaturilor cu electoratul. Nimic nu garanteaza ca partidele politice romanesti nu vor adopta un stil obstructionist. Ele vor incerca mereu sa-si conserve propria identitate si avantejele care decurg din aceasta. Vor incerca mereu sa evite un teren necunoscut, in care pot risca sa piarda controlul.

Iar abandonarea dezbaterii in ceea ce priveste sistemul electoral este o dovada in acest sens.

Multumesc prof. Roberto D’Alimonte de la Universitatea din Florenta pentru entuziasmul, profunzimea si claritatea explicatiilor sale, care m-au facut sa inteleg mai bine sistemul politic italian. 

NOTE
¹ Aceasta novitate in politica italiana a fost introdusa de Berlusconi ca efect al personalitaati sale si din nevoia de a se prezenta ca un colant al noilor coalitii formate.
² Este adevarat ca aceste patru liste contineau de fapt 23 de formatiuni, din care doar patru erau partide nationale.
³ Mai multi parlamentari s-au unit in jurul lui Francesco Cossiga, formand Trifoglio si apoi UDEUR, o formatiune de centru, cu scopul declarat de a submina logica bipolara a sistemului. Insa in 1999, acest proiect este abandonat.
⁴ Formatiune politica creata de fostul procuror anti mafia Antonio di Pietro.
⁵ RC nu a concurat insa in colegiile de la Camera unde era un candidat al Ulivo.
⁶ Principala  noutate este aparitia formatiunii Margherita, infiintata in Alto Adige de catre primarii de centru, catolici, ai Ulivo. Aceasta a castigat alegerile provinciale din Trentino.
⁷ Fara aportul LN nu ar fi invins in circa 70 % din colegii, ci in mult mai putine.
⁸ Ribaltone desemneaza modul de a schimba majoritatea parlametara fara alegeri.
⁹ Rezultatele Cdl la alegerile europene si regionale demonstrau fara echivoc ca infrangerea este iminenta.
¹⁰ Electorul italian nu are cunostinta nici macar de numele pe care un partid sau altul le propune in lista. In bulletin sunt trecute doar semnele electorale ale partidelor, fara numele candidatilor.
¹¹ Vezi declaratiile lui Umberto Bossi,inaintea alegerilor, in privinta libertatii pe care o va avea partidul sau daca alegerile vor fi pierdute.
¹² Alegerile s-au desfasurat in zilele de 10 si 11 aprilie.
¹³ Italienii din afara graniselor au ales 12 deputati si 6 senatori, cu un system proportional de liste si vot de preferinta. Insa magnitudinea minima a acestora – cu un loc sau doua- a facut ca sistemul sa avantajeze doar partidele mari. Pe fondul deciziei partidelor de dreapta de a nu forma o coalitie, Uniunea a castigat clar majoritatea locurilor.
¹⁴ Titlul este insiprat de cartea lui Italo Calvino Lectii americane.

BIBLIOGRAFIE
BARTOLINI, Stefano e Roberto d’Alimonte e Allesandro Chiaramonte (2002)
“Maggioritario finalmente? Il bilancio di tre prove” in Bartolini, Stefano e d’Alimonte, Roberto (eds.) Maggiorittario finalmente?, Bologna: Il Mulino, pp. 363-380
BARTOLINI, Stefano e Roberto d’Alimonte (2002) “La maggioranza ritrovata: la competizione nei collegi uninominali” in Bartolini, Stefano e d’Alimonte, Roberto (eds.) Maggiorittario finalmente?, Bologna: Il Mulino, pp.199-248
BARTOLINI, Stefano e Roberto d’Alimonte(1995) “La competizione maggioritaria: le origini elettorali del parlamento diviso” in Bartolini, Stefano e d’Alimonte, Roberto (eds.) Maggiorittario ma non troppo, Bologna: Il Mulino, pp.427-466
BARTOLINI, Stefano e Roberto d’Alimonte (1997) “Il maggioritario dei miracoli” in Bartolini, Stefano e d’Alimonte, Roberto (eds.) Maggioritario per caso, Bologna: Il Mulino, pp.351-370
BIORCIO, Roberto (2002) “Forza Italia and the parties of the centre right” in   Newell, James (ed.) The Italian general election of 2001, Manchester: Manchester University Press, pp. 88-104
CAMPUS, Donatella (2002) “Two coalitions in search of an issue: the role of policy stans in the campaign” in  Newell James (ed.) The Italian general election of 2001, Manchester: Manchester University Press, pp. 183-198
CHIARAMONTE, Alesssandro (2002), “How the centre right won” in  Newell James (ed.) The Italian general election of 2001, Manchester: Manchester University Press, pp. 201-216
CHIARAMONTE, Alessandro (2002) “Il voto proporzionale: verso la nazionalizzazione della competizione?” in Bartolini, Stefano e d’Alimonte, Roberto (eds.) Maggiorittario finalmente?, Bologna: Il Mulino, pp 165-198
D’ALIMONTE Roberto, Alessandro Chiaramonte (1995) “Il nuovo sistema elettorale italiano: le opportunita e le scelte” in Bartolini, Stefano e d’Alimonte, Roberto (eds.) Maggiorittario ma non troppo, Bologna: Il Mulino, pp. 37-81
D’ ALIMONTE Roberto e Alessandro Chiaramonte (2006) “Proporzionale ma non solo. La riforma elettorale della Casa delle Liberta”, in Il Mulino, no. 1, 2006, pp. 34-45
DONOVAN, Mark (2002) “The processes of alliance formation” in  Newell, James (ed.) The Italian general election of 2001, Manchester: Manchester University Press, pp. 105-124
FURLONG, Paul (2002) “The Italian political system in 2001: a radical change and work in progress” in Newell James (ed.) The Italian general election of 2001, Manchester: Manchester University Press, pp.11-28
PASQUINO, Gianfranco (2002) “The Political Context 1996-2001” in  Newell, James (ed.) The Italian general election of 2001, Manchester: Manchester University Press, pp. 29-46
ROSE, Sarah (2002) “The parties of the centre left”  in  Newell, James (ed.) The Italian general election of 2001, Manchester: Manchester University Press, pp. 71-87
SARTORI, Giovanni (2003) “Premierato forte e premieratto elettivo” Rivista Italiana di Scienza Politica, no. 2, 2003, pp. 261-290

IonuT Baciu - masterand, Universitatea din Bucuresti, Facultatea de Stiinte Politice.

 sus