International

Falimentul tolerantei – esecul modelului francez de integrare a minoritatilor
 

MARIA CERNAT

This is an essay proposing a brief analysis of the tolerance problems mirrored by the events which took place in Paris, 2005. The conclusion is that the short term policies adopted by the French government are failing to address the problem of immigrants, who are “protected” by the tolerance of the majority.

La mai bine de trei luni de la stingerea violentelor care au zguduit periferiile marilor orase din Franta nimeni nu mai pare interesat de ceea ce presa franceza a numit “criza suburbiilor”. Consideram insa ca tocmai acum, cand spiritele nu mai sunt la fel de incinse, ar fi oportun sa examinam cateva aspecte legate de posibilele cauze care au condus la situatia de criza dar si modul in care aceste evenimente sau reflectat in cateva dintre contidianele franceze. Scopul acestei investigatii este unul mai ambitios si consta in incercarea de a arata ca toleranta ca valoare care ar putea sta la baza politicilor care privesc minoritatile nu este cea mai buna alegere si ca tocmai aceasta politica a tolerarii minoritatilor poate sa conduca la situatii conflictuale. In acest caz, modelul francez in ceea ce priveste minoritatile nu ar fi unul demn de urmat.

Sa ne reamintim pentru inceput cum au debutat violentele din suburbii. La o prima vedere pare sa fi fost vorba de un accident stupid. La sfarsitul lunii octombrie a anului trecut doi tineri provenind din familii de emigranti, crezand ca sunt urmariti de politie, au sarit gardul unei centrale electrice si au cazut intr-unul din generatoare, pierzandu-si astfel viata. Desi ar parea un simplu accident, aceasta a fost scanteia care a aprins spiritele, tinerii provenind din familii de emigranti considerandu-se persecutati de politie. Astfel, simplul fapt ca s-au crezut urmariti i-a determinat pe acesti tineri sa fuga ca si cum ar fi incercat sa scape de niste criminali platiti sa ii lichideze si nicidecum de niste oameni meniti sa mentina ordinea. Pentru foarte multi dintre acesti tineri acest lucru a fost dovada clara pentru abuzurile de care politia fusese adesea acuzata. In conditiile in care familia si, din pacate, institutiile abilitate reprezinta un suport foarte fragil intr-o eventuala incercare a unui tanar provenind din familii de emigranti de a se angaja intr-un conflict juridic cu fortele de ordine care se fac vinovate de abuzuri, el poate deveni o tinta predilecta pentru politistii lipsiti de profesionalism. Tensiunile si ura rasiala cresc pe masura ce sansele ca anchetele cu privire la eventalele abuzuri sa fie corecte scad. In memoria celor doi tineri decedati ca urmare a incercarii de a scapa de fortele de ordine s-au organizat marsuri la care au participat sute de tineri. Acesta a fost inceputul revoltelor, in care tinerii nu s-au angajat intr-un conflict deschis cu fortele de ordine, preferand sa atace la adapostul intunericului institutii precum scoli sau centre culturale insuficient protejate, masinile aflate parcate pe strada sau tomberoane. In genere tot ceea ce putea fi repede si usor ditrus a cazut prada furiei acestor tineri. Violentele nu au impresionat atat prin natura lor, cat mai ales prin dimensiunile lor. Cel putin zece mii de autoturisme si zeci de cladiri au fost incendiate, pagubele ridicandu-se conform estimarilor guvernului francez la peste 300 milioane euro. Evenimentele in sine nu au surprins prin natura lor, dat fiind faptul ca obiceiul emigrantilor sau al copiilor acestora de a distruge proprietatile pe care nu le puteau obtine ei insisi prin mijloace oneste nu data din luna noiembrie a anului 2005. Ceea ce a socat a fost amploarea pe care violentele au capatat-o. In fiecare an sute de masini sunt incendiate, uneori chiar sub ochii proprietarilor care sunt siliti sa asiste neputinciosi la spectacol. Faptul ca atat de multi tineri au decis sa intre simultan in aceasta joaca de-a v-ati-ascunselea cu politia constituie o situatie fara precedent si, fara indoiala, o noua etapa la care conflictele de strada au ajuns. Unii dintre comentatorii politici cu vederi de stanga s-au grabit sa asocieze aceste manifestari cu protestele revolutionarilor de altadata identificand figurile tinerilor magrebieni cu aceea a lui Gavroche. Totusi, comparatia pare mai mult decat fortata pentru ca conflictul la care asistam pune in scena doua categorii diferite etnic, nu ideologic. Ceea ce pare totusi sa justifice o asemenea comparatie este faptul ca totusi exista si o prapastie sociala intre francezii de rand si populatiile imigrante. Cum s-a ajuns la aceasta situatie? Cotidianul Le Figaro consacra mai multe pagini din numarul din 9 noiembrie 2005 istoriei suburbiilor. Astfel in anii ’60, cand industria franceza, in special uzinele de automobile, aveau nevoie de forta de lucru necalificata si relativ ieftina emigrarea a fost incurajata, ba mai mult, muncitorilor li s-a permis, prin politica de reintregire familiala, sa isi aduca si familiile in Franta. Consideram ca acesta poate fi momentul cel mai important in masurile adoptate de guvernele franceze cu privire la emigranti pentru ca este primul in directia care a condus la situatia de astazi. In primul rand solutia de a folosi emigranti magrebieni pentru muncile necalificate se incadra perfect in polica economica de maximizare a profiturilor prin minimizarea cheltuielilor salariale, omul reprezentand un factor de productie. Este si perioada in care la marginea marilor orase franceze s-au construit blocurile foarte inalte, les barres, care reprezentau o solutie mult mai buna decat adaposturile improvizate, dar care prezinta marele dezavantaj de a concentra aceasta populatie imigranta intr-un singur loc si de a nu fi constructii care sa reziste in timp. Pe moment parea solutia ideala, atat pentru prosperitatea Frantei cat si pentru emigranti. Totusi, in scurt timp s-a ajuns la concluzia ca oamenii care ar fi trebuit sa se multumeasca cu salariile care la asigurau un nivel de trai net superior celui pe care si l-ar fi putut permite in tara de origine aveau si alte trebuinte. Politicile sociale care au urmat au vizat reintregirea familiala si erau menite sa raspunda acestor trebuinte. Ceea ce politicile cu privire la emigranti specifice perioadei industrializarii pareau sa ignore era faptul ca oamenii aveau nevoie si de familiile lor si ca nevoile de acest tip se diversificau cu fiecare zi pe care o petreceau in tara de adoptie. Ceea ce politicile de astazi trebuie sa ia in calcul este faptul ca acesti imigranti au o identitate culturala complet diferita, care ii face niste candidati destul de nepotriviti pentru a deveni “fii si fiice ale republicii”¹. Jaques Chirac are naivitatea sa ii numeasca astfel si pe nepotii primului val de imigranti, responsabili in mare masura pentru violentele din suburbii, intr-o totala ignorare a mesajelor pe care acestia le transmit prin intermediul muzicii rap, mesaje care sugereaza intr-o maniera mai mult decat clara ca pentru ei simboluri precum Napoleon sau generalul de Gaulle nu reprezinta nimic, singura voce de care asculta fiind aceea a fratilor mai mari, a traficantilor de droguri sau, cel mult, a liderilor religiosi².

Violentele din suburbiile franceze au debutat ca urmare a mortii accidentale a doi tineri provenind din familii de imigranti. In memoria lor s-au organizat in ultimele zile ale lunii octombrie marsuri la orele amiezii si incendieri de automobile si cladiri nepazite pe timpul noptii. Ironia sortii a facut insa ca procesul de martirizare a celor doi sa nu poata fi continuat, astfel ca legitimitatea protestelor pe care stanga franceza se grabea sa le integreze in discursurile sale a fost serios subrezita. La doar cateva zile de la moartea celor doi tineri filmul socant al mortii unui tata de familie rapus sub ochii familiei sale in doar 90 de secunde de loviturile unor “fii ai republicii” care doreau sa ii fure camera foto digitala a captat atentia opiniei publice franceze. In data de 27 octombrie, in plina zi, la ora 15.30, Claude Ivoras intra in campul unei camere digitale instalate intr-o intersectie din Epinay-sur Seine. Se afla la volanul propriei masini, alaturi de fiica si cu prietena sa. Interesat de candelabrele stradale, dat fiind ca lucra in domeniu, Ivoras a parasit pentru cateva minute masina pentru a fotografia un corp de iluminat stradal cu aparatul foto imprumutat de fiica sa de 16 ani. In doar cateva secunde cativa adolescenti care “sprijineau zidurile” de dimineata pana seara s-au napustit asupra sa si in mai putin de doua minute l-au omorat pentru a-si putea insusi camera foto. Cele doua evenimente, succedate la momente foarte apropiate de timp prezinta complexitatea problemei emigrantilor la care Franta trebuie sa raspunda. Foarte multe voci s-au ridicat impotriva tinerilor provenind din familii de emigranti si discursul cu privire la statutul lor s-a radicalizat. Nicolas Sarkozy i-a numit intr-o declaratie publica “racailles” (“gunoaie”) si opinia publica a reactionat foarte violent initial. Dupa moartea lui Claude Ivoras le Figaro publica un articol al carui autor se intreba daca este mai condamnabil sa numesti pe cineva “gunoi” sau sa te comporti ca un gunoi³. In cinstea tatalui de familie omorat in plina zi s-au organizat de asemenea marsuri, dar acestea au fost mai degraba o replica a unor oameni care constientizau ca violenta pe care copiii imigrantilor o exercitau asupra “populatiei bastinase” se banalizase intr-o foarte mare masura. Aceasta probabil si din cauza presei, din perspectiva careia se considera ca poate fi voba de un eveniment cand un om musca un caine si nu cand un caine musca un om (exceptie – cazul in care cainele chiar omoara omul si omul respectiv nici nu este cetatean al tarii de origine a patrupedului).

Consideram insa ca reprezentarea mediatica disproportionata a violentelor care se manifesta dinspre populatiile mai recent venite in Franta comparativ cu violentele exercitate de fortele de ordine asupra emigrantilor ascunde o presupozitie care eviden-tiaza neajunsurile majore ale tolerantei ca valoare care ar putea sta la baza coeziunii sociale. Suntem mult mai impresionati de violenta exercitata de populatia majoritara franceza asupra emigrantilor pentru ca avem asteptari diferite. Francezii “pur-sange” trebuie sa fie toleranti cu emigrantii turbulenti. Din ce alt motiv oare decat acela ca acestia din urma sunt mai... “defavorizati”? In marea familie republicana franceza, fiii mai mari ai republicii trebuie sa fie toleranti cu fratii lor mai mici. Este deja un fapt mult discutat acela ca toleranta implica o relatie asimetrica intre cineva mai mare si mai puternic – in cazul acesta cetatenii francezi cu vechime – care tolereaza, si altcineva, mai micut si mai slabut – in cazul de fata cetatenii francezi mai “proaspeti” – care sunt tolerati. Aceasta mentalitate viciaza in cele din urma posibilitatea constituirii unui spatiu al contractului social in interiorul granitelor Frantei. Un contract, de orice natura ar fi acesta, ar trebui sa se realizeze intre parti intre care exista o relatie simetrica si in care nimeni nu tolereaza, ci mai degraba intelege si respecta anumite reguli. Faptul ca in fapt toleranta este doar un alt concept venit sa legitimeze discriminarea se reflecta si in politicile cu privire la imigranti care s-au luat de-a lungul timpului. Sigur ca nu se poate nega implicarea statului in aceste probleme, astfel ca politicile de prevenire a violentei beneficiaza de o mare sustinere financiara. In urma violentelor din luna noiembrie guvernul francez a alocat 100 milioane euro pentru zonele defavorizate. Pentru copii dotati proveniti din familii care nu pot sa le asigure cele mai bune conditii s-au infiintat asa numitele “internate de reusita” – centre in care acestia pot trai si obtine o buna educatie scolara. De asemenea, guvernul francez a adoptat o lege conform careia tinerii francezi pot sa lucreze cu carte de munca inca de la 14 ani. In fiecare dintre primariile localitatilor in care traiesc numerosi emigranti au fost infiintate “agentii de mediere” unde lucreaza membri ai comunitatilor de emigranti care au reusit sa se integreze in societate si sa scape astfel de tentatia de a castiga bani usor din traficul de stupefiante⁴. De asemenea, multe dintre “zonele din afara legii” cum sunt ele adesea numite in presa franceza, au fost transformate in “zone privilegiate”, in care orice intreprindere privata infiintata este scutita de impozite in primii ani de functionare. Totusi, in privinta problemei emigrantilor se evidentiaza poate mai pregnant decat in oricare alt caz neajunsurile rapidei alternante la guvernare, practica cu care majoritatea dintre noi suntem de acord, dar care face imposibila dezvoltarea unei strategii pe termen lung. Fiecare guvern adopta masuri care sunt mai degraba menite sa rezolve problema de pe o zi pe alta, astfel incat emigrantii sa nu ii mai deranjeze pe scurta perioada de patru ani cat se afla la guvernare. Desi se aloca sume importante pentru modernizarea urbana menita sa incheie capitolul blocurilor-turn prin inlocuirea lor cu locuinte mai confortabile, pentru prevenirea violentei si pentru integrarea sociala a minoritatilor, ceea ce lipseste este o strategie pe termen lung. Aceasta deoarece cetatenia franceza, care se obtine relativ usor, nu garanteaza si unul dintre drepturile fundamentale, si anume acela de a vota. In acest fel, interesul pe care guvernele franceze il arata pentru minoritati poate fi mai degraba o campanie de relatii publice, publicul tinta fiind “ceta-teanul cu vechime”, “bastinas”, care trebuie sa aprecieze faptul ca partidul aflat la guvernare este sensibil la problemele minoritatilor. Emigrantii devin in acest fel un simplu mijloc prin care politicienii se apropie de aceia care au drept de vot. Poate ca analogia pare putin fortata, insa interesul pe care un guvern francez il arata la un moment dat fata de emigranti nu difera fundamental de interesul pe care acelasi guvern l-ar arata fata de cainii vagabonzi. Adevaratele strategii de integrare sociala ar putea fi dezvoltate in momentul in care orice imigrant care plateste impozite in “zona contractului social din interiorul granitelor Frantei” ar avea dreptul sa isi aleaga guvernantii – ar avea deci o moneda de schimb. Mai mult, de vreme ce se presupune ca un tanar este suficient de matur la 14 ani incat sa lucreze cu contract de munca, sa plateasca taxe si sa se intretina singur, de ce nu am putea presupune ca are suficient discernamant sa voteze?

NOTE
¹ De notat ca desi poligamia este interzisa in Franta, le Figaro prezinta in numarul din 9 noiembrie date conform carora in Franta exista la ora actuala cel putin 200 de mii de camine poligame. De asemenea Figaro prezinta istoria unei familii care numara 65 de membri raspanditi in cateva apartamente din celebrele blocuri-turn, mandria perioadei industrializarii din Franta. Fiecare dintre nevestele care accepta poligamia doresc sa aduca pe lume cat mai multi copii pentru ca statul francez ofera ajutoare sociale pentru copii. Cu cat mai multi copii, cu atat mai multi bani. Intre aceste sotii exista o concurenta acerba, dat fiind ca singura lor sursa de venit este ajutorul social oferit pentru copii. Soarta acestor copii adusi pe lume ca mijloc de a obtine bani nu este dintre cele mai fericite, dat fiind ca ei ajung pe strada de la varste foarte fragede. Statul francez doreste sa implementeze o lege care sa suspende ajutoarele sociale in cazul absenteismului scolar. Totusi aceasta nu rezolva problema, dat fiind ca nu descurajeaza mamele care nu au alta sursa de venit sa aduca pe lume copii in scopul de a obtine ajutoare sociale.
² Intr-una dintre serile agitate din luna noiembrie, cand fortele de ordine abia faceau fata situatiei, unul dintre liderii spirituali a aparut la balconul unei cladiri din zona in care se desfasurau conflictele si a invitat la calm. Ceea ce nu reusisera politistii a reusit acest lider prin cateva cuvinte. Nicolas Sarkozy s-a aratat foarte incantat, propunand chiar o colaborare cu acesti lideri. Totusi, faptul ca “fiii Republicii” nu recunosc autoritatile statului de drept si raspund indemnurilor unui lider religios arata faptul ca Franta se indreapta spre situatia in care pe acelasi teritoriu va exista pe langa republica si democratie si o teocratie, de vreme ce liderii politici doresc sa imparta autoritatea cu liderii spirituali.
³ Ivan Rioufoi, “Cites: les non-dites d’une rebelion”, Le Figaro, 4 nov 2005, p. 19
⁴ Odata ce procesele tehnologice s-au automatizat, forta de munca ieftina, atat de cautata in anii ’70, a devenit inutila, la fel ca si oamenii care o prestau. Autoritatea paterna exercitata acum de un tata somer a avut in acest fel mult de suferit, astfel ca traficantii de droguri care le prezinta copiilor sansa de a castiga bani foarte usor gasesc in familiile emigrantilor un teren propice.

Maria Cernat - Absolventa a Facultatii de Jurnalism si Stiintele Comunicarii si a Facultatii de Filosofie din cadrul Universitatii din Bucuresti. Master in Stiintele Comunicarii. Doctorand al Facultatii de Filosofie.

 sus