Comunism, post-comunism

Lungul drum al lustratiei in Europa de Est
 

LAVINIA STAN

The article represents an excerpt the results of a comparative study on lustration in Eastern Europe. It analyses the cases of Czech Republic, Slovakia, Poland, Hungary, Bulgaria, Albania and Slovenia. The conclusion is that the eastern countries has taken different ways regarding to the concrete methods, and in some of the countries this process could not lead to a wipe of the communist party’s activists and secret police’s agents from the post-communism’s elite.

Recent, atentia opiniei publice romanesti s-a indreptat asupra lustratiei, privita ca piatra de hotar ce a determinat marginalizarea fostului senator Constantin Ticu Dumitrescu de la conducerea Colegiului Consiliului National pentru Studierea Arhivelor Securitatii (CNSAS) si stagnarea discutarii proiectelor legislative relevante in comisiile parlamentare. S-a considerat ca votul de alegere a conducerii CNSAS si modificarile restrictive aduse propunerii legislative au constituit un semnal clar nu numai al dezintegrarii rapide a mereu instabilei coalitii guvernamentale liberal-democrate, ci si a rezistentei elitei politice romanesti in ansamblul ei fata de reevaluarea onesta a trecutului communist, aflarea identitatii fostilor tortionari si indepartarea acestora din viata politica post-comunista.

Multi romani stiu ca termenul de lustratie (de etimologie latina) desemneaza procesul de indepartare a fostilor demnitari comunisti si a fostilor agenti ai politiei politice din procesul politic post-comunist. Putini stiu ca acelasi cuvant, in varianta sa ceha, lustrace, era folosit chiar de catre politia politica cehoslovaca pentru a caracteriza verificarea loialitatii cetatenilor fata de Partidul Comunist. Este o ironie a sortii ca Europa de Est ramane prizoniera trecutului sau comunist chiar si in ce priveste metodele folosite pentru a-l depasi. Odata ce Cehoslovacia a adoptat lustratia, citeva dintre celelalte tari din regiune si-au asumat aceasta optiune fara a cauta alta noua. Este la fel de adevarat ca lustratia ca politica publica difera substantial de la o tara la alta. Acest articol prezinta evolutia lustratiei in toate celelalte tari est europene (mai putin fosta Germanie de Est si parti ale fostei Iugoslavii).

Cehoslovacia
In 1990 Adunarea Federala a autorizat o comisie parlamentara sa verifice legaturile cu politia politica, Statní Bezpenosti sau StB, ale deputatilor, membrilor cabinetului primului ministru, ministrilor si secretarilor de stat. Comisia trebuia sa constate daca arhiva secreta dovedea ca persoana stia ca este considerata un informator, continea rapoarte de informare semnate sau un angajament semnat, sau numea persoana in mai multe dosare. Cei dovediti drept colaboratori aveau 15 zile sa renunte la mandat. Daca refuzau, numele lor era facut cunoscut Adunarii. Pe 22 martie 1991, Petr Toman a prezentat intr-o sesiune televizata raportul comisiei, care dezvaluia rezultatele verificarilor, adaugand ca “singurul mod de a preveni santajul, continuarea activitatii colaboratorilor StB-ului si scandalurile politice este de a curata structurile guvernamentale si legislative de acesti colaboratori”¹. Raportul dezvaluia numele, numarul de inregistrare, categoria de colaborare, numele de cod secret si data colaborarii pentru zece deputati ce refuzasera sa isi dea demisia². Reactiile au fost mixte, unii deputati laudand activitatea comisiei, altii criticand-o. Insa chiar si acestia din urma par sa se fi opus nu atat ideii de lustratie, cat lipsei de legislatie adecvata care sa o guverneze.

Ca raspuns, Adunarea Federala a adoptat Legea 451/octombrie 1991 (asa numita lege a lustratiei), vazuta si ca instrument de prevenire a unei reintoarceri la comunism. Legea i-a vizat pe toti cei ce, intre 25 februarie 1948 si 17 noiembrie 1989, au fost agenti si informatori StB, lideri ai Partidului Comunist, militieni, ofiteri politici ai Corpului Securitatii Nationale, membri ai comitetelor ce au inscenat procesele politice de dupa instaurarea regimului comunist in 1948 sau de dupa invazia sovietica din 21 august 1968, cei ce au studiat in scoli KGB cel putin trei luni si gazdele caselor conspirative. Aceste persoane nu puteau fi, pentru urmatorii cinci ani, alese sau numite in structurile guvernamentale federale si republicane (exclusiv ca deputati), ofiteri de armata cu grad superior coloneilor, conducatori ai intreprinderilor de stat, agentiei nationale de presa, radioteleviziunii de stat, universitatilor si Curtii Supreme, judecatori si procurori. Cei care deja ocupau sau candidau pentru astfel de pozitii trebuia sa fie certificati de Ministerul de Interne. Cetatenii nu aveau acces la dosarul lor secret, dar puteau cere o analiza a acestuia. Partidele politice, editurile si posturile de radio si televiziune puteau cere verificarea angajatilor lor cu acordul acestora din urma. Rezultatele verificarilor puteau fi facute publice tot cu acordul persoanelor verificate. Oricine putea cere investigarea unei figuri publice contra unei taxe de 1000 coroane (cam 35 de dolari), restituita daca persoana verificata era lustrata. Initial, legea se aplica pana la data de 31 decembrie 1996³.

Dupa dezmembrarea federatiei, legislatia cehoslovaca a ramas in vigoare in ambele tari. In 1994 guvernul lui Vladimir Meiar a cerut Curtii Constitutionale Slovace sa respinga legea lustratiei ca fiind incompatibila cu legislatia internationala ce garanteaza drepturile omului. Dupa ce Curtea a refuzat sa se pronunte in acest sens, guvernul a refuzat sa implementeze lustratia. In 1996, legea nu a mai fost reinnoita, incetand astfel sa mai fie aplicata. Insa in 2002, dupa formarea unui guvern de centru-dreapta, Slovacia a adoptat o lege ce permitea accesul public la dosarele privind activitatea serviciilor secrete in perioada 1939-1989. Legea insarcina Institutul Memoriei Nationale (care si-a inceput activitatea un an mai tarziu) cu deconspirarea unor categorii de colaboratori secreti, fara insa a prevedea vreo sanctiune, si condamnarea crimelor impotriva umanitatii. Institutul este condus de un colegiu format din persoane fara cazier juridic care nu au fost niciodata membri ai Partidului Comunist.

In Cehia, parlamentul a extins termenul limita de aplicare a legii lustratiei de doua ori, in 1995 si 2000, in ciuda opozitiei presedintelui Havel. Actul 245/1995 a extins legea pe inca cinci ani, in timp ce Actul 422/2000 a extins-o indefinit pana la adoptarea unor noi legi privind siguranta si administratia publica (ambele inca nepromulgate). In plus, parlamentul ceh a respins un numar de propuneri de abrogare a legii venite din partea comunistilor, cea mai recenta la sfarsitul lui 2005. Este neclar cand anume legea va expira. Anul trecut, premierul Paroubek a cerut solutionarea acestui punct pana in 2007, cand noua lege a administratiei publice ar fi trebuit sa intre in vigoare, dar unii deputati au insistat ca termenul limita sa fie 17 noiembrie 2009, pentru a marca 20 de ani de la caderea comunismului. Legea se aplica numai persoanelor nascute inainte de 1 decembrie 1971.

Dintre toate tarile postcomuniste, deci, Republica Ceha a folosit lustratia pentru cea mai lunga perioada. De la 4 octombrie 1991, data la care legea a intrat in vigoare, si pana in noiembrie 2005, Ministerul de Interne a intocmit 451.000 certificate de lustratie. Dintre acestea, doar 2% au fost pozitive, incadrand persoana respectiva intr-una dintre categoriile specificate de lege, fara a specifica natura colaborarii. Deciziile ministerului au fost contestate in 870 de cazuri. In cele mai multe dintre acestea, curtile au gasit drept nejustificata incadrarea de catre StB a persoanelor drept colaboratori. Pavel Brunnhofer, arhivist la Ministerul de Interne, a declarat ca rata mare a invalidarii deciziilor ministerului de catre curti se datoreaza faptului ca judecatorii nu accepta decat documentele originale de hartie, nu microfisele, deoarece in acest din urma caz autenticitatea semnaturilor nu putea fi verificata. Contestatarii sunt avantajati de faptul ca multe dintre arhivele secrete de hartie au fost distruse sau pierdute si, in plus, ministerul trebuie sa faca dovada colaborarii. Validitatea unor decizii de exceptare de la lustratie a fost pusa sub semnul intrebarii in iunie 2001, cand Ministrul de Interne Stanislav Gross a declarat ca la inceputul anilor 90 cam 100 de agenti StB au fost in mod fals exonerati de lustratie si au putut astfel sa ocupe pozitii guvernamentale. Ministerul a anuntat ca va reverifica 150.000 decizii de exonerare, dar nu se cunoaste daca intr-adevar a facut-o. In august 2005 judecatoarea Jitka Horová a fost demascata drept colaboratoare a StB-ului. Dupa demiterea sa, Ministrul Justitiei, Pavel Nmec, a ordonat verificarea altor 60 de judecatori (dintr-un total de 2.900 judecatori si 1.100 procurori). Horová a declarat ca va contesta demisia in tribunal⁴.

Polonia
La 24 august 1989 Tadeusz Mazowiecki a respins examinarea trecutului ca tradand spiritul Mesei Rotunde, ce permisese transferul de putere catre fortele opozitiei, si a anuntat ca “o linie groasa” va separa prezentul de trecut, pozitie sustinuta de Aleksander Kwasniewski, liderul Uniunii Stangii Democrate, succesorul comunistilor, si intelectualul Adam Michnik, un lider al Solidaritatii. Toti cetate-nii, inclusiv comunistii, puteau sa inceapa o noua viata daca imbratisau principiile democratice. Politica “liniei groase” a blocat adoptarea lustratiei intr-o perioada in care majoritatea polonezilor erau in favoarea verificarii legaturilor politicienilor cu fosta politie politica, Sluzba Bezpieczenstwa sau SB, si doar unul din trei se opuneau lustratiei⁵.

Chiar si in lipsa lustratiei, reforma justitiei se impunea datorita legaturilor stranse si vizibile ale procurorilor si judecatorilor cu SB-ul. Ca intrumente ale politiei politice, justitia arestase dizidenti fara baza legala, organizase procese politice, fabricase dovezi false si trimisese mii de oameni la inchisoare pentru optiunile lor politice. Procurorii care si-au marturisit crimele au fost iertati, indiferent cat de atroce erau aceste crime. Marturisirea nu era publica, ci scrisa, cuprinsa in declaratii semnate ce detaliau activitatea din timpul comunismului. Daca Ministrul Justitiei considera declaratia ca fiind falsa, procurorul nu era reangajat. Desi expeditiva, procedura permitea demiterea doar a acelor procurori care facusera fals in acte, nu a celor care violasera drepturile omului cu impunitate, dar marturisisera. In urma verificarilor, doar o zecime dintre procurori si o treime din functionarii Procuraturii Generale au fost demisi.

Doua caderi de guvern ca urmare a scandalurilor legate de arhivele secrete au aratat atat dreptei, cat si stangii poloneze costurile ridicate impuse de lipsa unei lustratii controlate. In 1992, cabinetul minoritar de centru-dreapta al lui Jan Olszewski a pierdut increderea parlamentului, dupa ce Ministrul de Interne Antoni Macierewicz a acuzat 64 de politicieni, intre care Walesa si alti disidenti, ca ar fi figurat in arhivele secrete drept colaboratori. In scandalul public ce a urmat, ministrul a recunoscut ca, de fapt, unii dintre cei numiti apareau drept candidati la recrutare. Trei ani mai tarziu, cabinetul de stanga al lui Jozej Oleksy a cazut, dupa ce presedintele Walesa, la final de mandat, l-a acuzat pe premier de spionaj in folosul KGB-ului. Fost demnitar comunist, Oleksy a intretinut legaturi cu un agent KGB si, conform fostului Ministru de Interne, Krzysztof Kozlowski, nu a realizat ca “in 1989 Polonia a devenit un stat suveran in care contacte ce in anii 80 erau normale devenisera acte de spionaj... Inainte, nimeni din partid nu le condamna. Din contra, ele permiteau activistilor de partid sa promoveze mai rapid”⁶. Acesta este contextul in care majoritatea partidelor politice poloneze si-au reconsiderat pozitia fata de lustratie.

Pentru a-si apara colaboratorii, a-si onora promisiunea de a ajuta tara sa se indeparteze de trecutul sau comunist si a controla procesul de verificare, la 1 februarie 1996 noul presedinte Kwasniewski a introdus in parlament o propunere de lustratie moderata, ce cauta sa protejeze statul de fostii agenti secreti si sa ajute persoanele nevinovate sa se apere de acuzatii mincinoase. O Comisie de Incredere Publica, formata din judecatori numiti direct de presedinte, trebuia sa stabileasca legaturile cu SB ale persoanelor cu functii publice. Parlamentul a respins propunerea pe motiv ca viza doar informatorii, nu si agentii secreti sau activistii de partid ce dirijasera activitatea politiei politice. In schimb, in aprilie 1997 parlamentul a adoptat o contra-propunere initiata de o serie de partide mici. Legea lustratiei permitea cetatenilor sa cunoasca activitatea trecuta a celor care ii reprezentau, garanta ca persoanele publice nu mai erau expuse santajului si depolitiza problema colaborarii cu SB legisland-o.

Legea lustratiei a vizat doar liderii comunisti ce avusesera legaturi cu SB-ul si nu impunea sancti-uni pentru colaborare. Toti oficialii alesi, de la guvernator de provincie pana la presedinte, membrii cabinetului, avocatii, notarii, judecatorii si procurorii, si membrii mass media publice trebuia sa depuna declaratii semnate in care sa specifice daca au colaborat sau nu cu politia secreta comunista. O Curte de Lustratie formata din 21 de judecatori, verificati la randul lor, examina acuratetea declaratiilor. Colaborarea trebuia sa fie constienta, secreta si legata de activitatile operationale ale SB-ului. Simpla semnare a unui angajament nu demonstra colaborarea daca nu exista dovada unor activitati efectuate in folosul politiei politice sub forma de rapoarte de informare. Persoanele cu pozitii publice si candidatii pentru astfel de pozitii care semnau declaratii false nu puteau sa mai ocupe astfel de posturi pe o perioada de zece ani, numele lor fiind publicate in Gazeta de Stat, echivalentul Monitorului Oficial. In schimb, cariera politica si imaginea publica a celor ce isi admiteau colaborarea nu erau deloc afectate. In cazul alesilor, electoratul putea decide daca sa ii sustina sau nu in alegeri. Curtea de Lustratie avea access la archivele secrete pastrate de serviciul de informatie si Ministerele de Aparare si de Interne, verdictele sale putand fi contestate in termen de 14 zile. Decizia curtii de apel era definitiva, toti cei gasiti vinovati trebuind sa renunte la functii imediat. In iunie 1998 parlamentul a recunoscut Curtea de Apel din Varsovia drept Curte de Lustratie si a permis membrilor de parlament sa initieze procedura de lustratie prin asa numitul denunt parlamentar.

Dupa realegerea sa in 2000, presedintele Kwasniewski a prezentat parlamentului amendamente ce reduceau sfera de aplicabilitate a legii. Persoanele ce colaborasera cu structurile de spionaj exterior, contraspionaj si graniceri erau exceptate, desi istoricii polonezi au insistat ca toate departamentele Ministerului de Interne comunist fusesera represive. Presedintele Curtii de Lustratie (procurorul de lustratie) trebuia sa anunte persoanele suspectate de fals in declaratii inainte de inceperea verificarilor. Definitia colaborarii a fost restransa doar la acele activitati de spionaj care adusesera prejudicii bisericii, opozitiei anticomuniste, sindicatelor si “aspiratiilor nationale de suveranitate” (niciodata definite precis), efecte care erau dificil de probat indisputabil. Pe 15 octombrie, presedintele Kwasniewski a promulgat o versiune amendata a legii, ce tinea cont de obiectiile Curtii Constitutionale ca raspuns la o petitie inaintata de opozitie.

Curtea de Lustratie a fost precauta in a demasca persoanele publice ca fosti colaboratori secreti. Pana la mijlocul lui 1999, doar 300 din cei 23.000 de oficiali ce semnasera declaratii si-au recunoscut fosta colaborare. Doar sapte politicieni au fost lustrati in acea perioada, in mare parte pentru ca tipul de dovezi gasite in arhivele secrete ar fi oferit “probe circumstantiale” insuficiente din punctul de vedere al Curtii Constitutionale. Presa a speculat ca i-ar lua procurorului de lustratie 1.333 de ani sa examineze toate declaratiile oferite de politicieni. In 2000, Curtea de Lustratie i-a achitat pe candidatii prezidentiali Kwasniewski and Walesa, acuzati de colaborare cu politia secreta. Acuzatiile de colaborare au continuat. In 1999, Ministrul de Interne Janusz Tomaszewski si-a dat demisia cand Curtea de Lustratie a inceput verificarile in cazul sau. Comisarul pentru integrare europeana Slawomir Wiatr a recunoscut ca a colaborat “voit si ascuns” cu SB-ul, dar a putut sa isi mentina pozitia. In 2005 premierul Marek Belka a fost acuzat de colaborare cu SB-ul, dar a insistat ca informatia pe care a furnizat-o politiei politice era lipsita de importanta. Belka si-a pierdut pozitia cand partidul sau nu a mai castigat alegerile din acel an. Deoarece procedura de lustratie a fost lenta, verdictele au fost formulate adeseori dupa ce politicienii isi terminasera mandatele.

Ungaria
Prima propunere legislativa de lustratie, inaintata de deputatii Peter Hack si Gabor Demszky in octombrie 1990, cauta sa promoveze “puritatea vietii publice democrate”, sa limiteze capacitatea de a participa in politica si in viata publica a “persoanelor care au jucat roluri politice in fostul regim” si sa previna “abuzurile incidentale” precum scurgerea de informatii in domeniul public. Propunerea urma sa fie aplicata ofiterilor acoperiti si informatorilor ai fostului Departament III/III al Ministerului de Interne, responsabil pentru “protectie interna”, singurul de a carui existenta deputatii stiau la acel moment. Odata ce celelalte patru directorate si sase departamente ale politiei politice (Allamvedelmi Osztaly) au devenit cunoscute, s-a cerut extinderea categoriilor lustrate, insa fara succes. Numele persoanelor lustrate ar fi fost facute publice doar daca colaborarea ar fi fost dovedita si persoana ar fi refuzat sa renunte la pozitia sa publica. Astfel, lustratia nu aducea cu sine inlaturarea din functia publica, ci posibilitatea de a fi deconspirat public.

La 13 mai 1991, guvernul Antall a introdus in parlament prima sa propunere legislativa de lustratie (nr. 2294) ce permitea investigatii pentru a determina daca categoriile prevazute la Sectiunea 2 fusesera ofiteri de cariera, ofiteri acoperiti sau informatori ai Departamentului III/III. Sectiunea 2 permitea verificarea deputatilor, ministrilor si persoanelor numite de guvern; secretarilor de stat si directorilor din ministere; presedintelui republicii; presedintelui parlamentului si al Curtii Constitutionale; directorilor intreprinderilor de stat; ambasadorilor; guvernatorului si vice-guvernatorilor Bancii Nationale si presedintilor bancilor in care statul era actionar majoritar; magistratilor, procurorilor si judecatorilor Curtii Supreme; primarilor de orase, presedintilor de consilii locale si regionale; profesorilor universitari si sefilor de catedra; directorilor radioului, televiziunii, agentiei de presa si a ziarelor cu un tiraj mai mare de 50,000 de exemplare. Presedintii republicii, parlamentului si Curtii Constitutionale si prim ministrul supervizau lustratia cu ajutorul Ministerului de Interne si a Comisiei Parlamentare a Securitatii Publice. Persoana verificata era rugata sa isi prezinte demisia. Daca refuza, procedura de demitere putea fi initiata. In cazul in care demisia nu era data sau initiata, colaborarea era facuta publica. Verificarile erau operate de comisii de lustratie formate din trei judecatori. Legea a intrat in vigoare la 15 aprilie 1994. Sase luni mai tarziu, Curtea Constitutionala a cerut parlamentului sa indeparteze prevederile neconstitutionale ale legii pana la 30 septembrie 1995 si sa restranga categoriile lustrate la cei numiti de parlament sau care depusesera juramant in fata parlamentului. Judecatorii si procurorii trebuia sa fie exclusi.

Legea a fost ulterior modificata prin Actul Parlamentului LXVII/1996. Noul Oficiu Istoric era custodele tuturor dosarelor secrete ce nu aduceau atingere securitatii nationale. Serviciile de informatii postcomuniste erau singurele in masura sa decida ce materiale puteau fi transferate Oficiului. Legea a limitat lista categoriilor supuse lustratiei la deputati, presedintele republicii, membrii cabinetului, presedintele si vice-presedintii Oficiului de Audit, avocatul poporului, membrii Curtii Constitutionale, presedintii si vice-presedintii Curtii Supreme, procurorul general si adjuctii acestuia, guvernatorul si vice-guvernatorii Bancii Nationale, presedintele si vice-presedintii Oficiului de Concurenta. Acestora li se adaugau presedintii si vice-presedintii radioului, televiziunii si agentiei de stiri de stat “ce puteau influenta opinia publica direct sau indirect”. In 2000, aceste categorii au fost extinse la reprezentanti ai mass mediei si lideri ai partidelor politice ce primeau finantare bugetara (prin Legea T/2298). Verificarile trebuia sa determine daca acesti functionari publici colaborasera cu Departamentul III/III, singurul recunoscut drept bratul represiv al regimului comunist. Initial legea urma sa expire la 30 iunie 2000, dar termenul limita a fost ulterior extins pana in iunie 2004.

Dupa ce in 2002 premierul Peter Medgyessy a fost acuzat ca fusese ofiter acoperit in Directoratul III/II (contrainformatii), guvernul a introdus doua noi propuneri legislative (T/541 si T/542). Prima, adoptata la 23 decembrie 2003, crea o noua Arhiva Istorica a Serviciilor Publice de Securitate care devenea custodele tuturor arhivelor secrete comuniste si le punea la dispozitia publicului interesat. Deoarece ofiterii politiei politice colectasera informatie prin ordin de stat, nu in interes propriu, numele acestora era facut public. Doar acele documente a caror publicare aducea daune statului postcomunist ramaneau secrete. Din nou, doar serviciile de informatii puteau stabili care documente aduc atingere securitatii nationale. A doua propunere, ulterior respinsa, permitea “desecretizarea colaborarii cu serviciile secrete a persoanelor cu rol public” intr-un efort de a revela nu trecutul, ci posibilitatea ca unii factori de decizie politica actuali sa fie influentati de fosta lor apartenenta la politia politica. Initiatorii propunerii insistau ca, daca reprezentantii mass mediei sunt supusi verificarilor, atunci si liderii sindicatelor si ai grupurilor religioase ar trebui sa fie. Pentru ei, lustrarea bisericilor era justificata de rolul lor social si de formatori de opinie si de contributiile financiare pe care le primesc de la buget.

Prima comisie de lustrare a fost constituita in 1994, dar doi din cei trei judecatori au fost ulterior indepartati pe motive de incompatibilitate. Din cei sase judecatori numiti in 1995, patru au devenit membri permanenti, carora li s-au adaugat cinci noi judecatori in 2000. Comisiile nu dispun de arhivisti proprii si ca atare trebuie sa se bazeze pe Oficiul Istoric. Comisiile pot adopta decizii declaratorii care sunt publicate si atesta ca persoana a conlucrat cu politia politica, decizii dispensatorii ce admit existenta informatiilor incriminatorii, dar si faptul ca acestea nu sunt suficiente pentru a proba activitatea, si decizii de terminare a procedurilor daca persoana verificata a demisionat din functie sau si-a terminat mandatul intre timp. Comisiile de lustratie se bazeaza pe Codul Administrativ, persoanele verificate avand drept de apel la tribunal. Comisia isi formuleaza verdictele pe baza dosarelor secrete, primite initial de la Ministerul de Interne, sau a unor informatii obtinute din alte surse. Initial comisia audia fiecare persoana verificata, dar dupa 2000 doar persoanele pentru care arhiva secreta continea informatii incriminatorii au fost audiate. Colaborarea este dovedita de existenta a doua din urmatoarele piese: un angajament semnat, rapoarte de informatii, onorariu sau fisa de evidenta. Pana in decembrie 2003, doar 7,872 persoane au fost verificate (342 voluntariind pentru verificare). O treime dintre cei verificati au renuntat la mandat, cam jumatate au primit dispensatii, si numai cinci decizii au fost publicate. Se estimeaza ca doar in jur de 500 de colaboratori au fost impiedicati sa obtina functii publice.

Bulgaria
In Bulgaria lustratia a fost o incercare de a-i impiedica pe liderii comunisti si ofiterii politiei politice sa ocupe pozitii importante in stat. Termenul a fost folosit pentru prima data in 1991 de primul guvern al Uniunii Fortelor Democratice, dar spre sfarsitul anilor 90 era deja perceput ca incorect politic. Lustratia a figurat initial in legea bancilor din 1992 (abolita in 1997), ce bara accesul la pozitiile de conducere din sistemul bancar a fostilor activisti de partid si a agentilor si colaboratorilor politiei politice (Komitet za Durzavna Sigurnost sau KDS). Dezbaterea publica pe tema lustratiei a inceput insa in decembrie 1992, cand parlamentul a adoptat legea privind introducerea unor cerinte aditionale pentru membrii structurilor de conducere din institutiile stiintifice si Comisia Suprema de Acreditare (asa numita lege Panev), condamnata de Partidul Socialist Bulgar ca persecutie politica si vanatoare de vrajitoare si abolita in 1995 de majoritatea parlamentara socialista. Aplicata universitatilor, institutelor stiintifice si Academiei de Stiinte, legea bara accesul la functiile de conducere, inclusiv sef de serviciu personal, a fostilor nomenclaturisti, ofiterilor si informatorilor KDS-ului, si a celor care au predat discipline ideologice in scoli (articolul 3). Tot in 1992 guvernul a formulat Legea decomunizarii, o propunere de lustratie care marginaliza anumite categorii de factori decizionali comunisti din pozitii de conducere in executiv, companii de stat, mass media si alte organizatii. Presedintele Jelev a criticat legea pe motiv ca “reconcilierea nationala si reforma economica reprezinta adevarata decomunizare”. Caderea guvernului Uniunii la sfarsitul acelui an a pus capat incercarilor de decomunizare, cu atat mai mult cu cat proiectul nu a primit sustinere populara. Noul guvern socialist nu a fost inclinat sa redeschida subiectul lustratiei.

Dupa ce preluat puterea in 1997, Uniunea a incercat sa resusciteze tema lustratiei printr-o propunere de constituire a unei comisii speciale autorizate sa faca publica identitatea agentilor secreti din randul clasei politice bulgare. Articolul 26 al legii privind radioteleviziunea publica din noiembrie 1998 prevedea ca fostii agenti si colaboratori ai politiei politice nu puteau fi membri ai nou-creatului Consiliu Regulator al Mass Mediei. In februarie 2002 consiliul a pierdut un membru, dupa ce acesta a fost demascat ca fost agent secret. Candidatii pentru aceste pozitii sunt obligati sa semneze declaratii privind (ne)colaborarea lor cu politia politica. Conditii similare se aplica membrilor de parlament si consiliilor locale dupa ce in 2001 legea privind alegerile membrilor de parlament, a primarilor si a consilierilor municipali a fost modificata. Dupa propriile declaratii, comisia speciala a verificat toti candidatii propusi pentru a ocupa aceste pozitii, iar comitetele electorale regionale au publicat rezultatele acestor verificari. Este important sa notam ca verdictele comisiei raman simple recomandari si nu sunt urmate de inlaturarea celor dovediti drept colaboratori din viata politica postcomunista. Partidele politice nu sunt obligate sa exluda de pe listele electorale pe cei demascati ca fosti agenti secreti. Desi implementata doar la alegerile generale din 2001, legea a generat un scandal public in care integritatea unor cunoscute figuri publice (actori, regizori si jurnalisti) care si-au lansat carierele in comunism a fost pusa sub semnul intrebarii.

Albania
O masiva triere a aparatului administrativ de stat, apreciata ca fiind cea mai dramatica din Europa de Est, a urmat victoriei electorale a Partidului Democrat. In decembrie 1991, guvernul de coalitie dominat de democrati a introdus legea relatiilor de munca (nr. 7526), ce a permis demiterea angajatilor din intreprinderile si agentiile de stat fara motiv explicit sau drept de apel. Organizatia internationala Human Rights Watch a estimat ca legea a permis ca “favoritismul politic si personal sa determine procesul”. Aproape 250.000 persoane – in mare parte simpatizanti socialisti fara legatura cu structurile de conducere ale vechiului regim – si-au pierdut locul de munca. Dupa ce socialistii au preluat puterea in 1997, la fel de multi angajati au fost demisi, expunand lustratia albaneza criticii de a fi o simpla reglare de conturi mai mult decat un proces de reconciliere nationala. Politizarea administratiei a fost atat de acuta, incat dupa alegerile din 2005 premierul Sali Berisha a asigurat populatia ca un nou val de demiteri nu va urma.

In 1995, parlamentul albanez a adoptat doua legi privind lustratia: legea genocidului si a crimelor impotriva umanitatii comise in Albania in timpul regimului comunist din motive politice, ideologice si religioase (nr. 8001 din 22 septembrie, “legea genocidului”) si legea privind verificarea caracterului moral al oficialilor si al altor persoane conectate cu apararea statului democratic (nr. 8043 din 30 noiembrie, “legea verificarii”), ulterior amendata de decizia Curtii Constitutionale din 31 ianuarie 1996. Prima facie, aceste legi au avut intentia de a proteja noua democratie albaneza prin limitarea accesului la procesul politic a persoanelor cu tendinte antidemocratice, dar de fapt ele au fost folosite de Partidul Democrat pentru a curata scena politica locala de persoanele antidemocrate si de cele care se ridicau impotriva sa.

Legea genocidului permitea condamnarea, prin intermediul procurorului general, a crimelor impotriva umanitatii comise de regimul comunist. Demnitarii comunisti puteau fi acuzati de crime impotriva umanitatii, nu doar de coruptie, cum fusese cazul inainte de 1994. Persoanele gasite vinovate erau excluse din posturi publice pana in anul 2002 pe baza implicarii lor personale in acte reprobabile. Pana in ianuarie 1996, procurorul general a ordonat arestarea a 24 fosti lideri comunisti, dintre care multi erau deja in tnchisoare condamnati pentru implicarea in acte de coruptie. Succesorul lui Hodja, Ramiz Alia, a fost condamnat in 1994 pentru crime economice, eliberat in 1995 si rearestat in februarie 1996 in baza legii genocidului sub acuzatia ca ar fi ordonat incarcerarea a mii de cetateni inainte de 1991, uciderea celor ce incercasera sa paraseasca ilegal tara, deschiderea focului de catre politie asupra celor ce au rasturnat monumentul lui Hodja din Tirana si uciderea a patru persoane pe 2 aprilie 1991 la Shkoder. Alia a fugit din tara in 1997, inainte de a fi condamnat, dar alti demnitari comunisti au primit sentinte variind de la cinci ani la inchisoare pe viata. Legea genocidului a permis si o lustratie extrem de limitata. Persoanele dovedite a fi autori, conspiratori sau executori ai crimelor comuniste impotriva umanitatii si cei ce au detinut anumite pozitii publice inainte de 31 martie 1991 nu puteau ocupa posturi in administratia publica, justitie sau mass media pana in 2002. Pozitiile publice ce duceau la lustratie erau cele de fost membru al conducerii Partidului Muncii si al Adunarii Nationale, presedinte al Curtii Supreme, procuror general si ofiter si informator al Sigurimi, dar nu cei ce au detinut asemenea pozitii dar “au actionat impotriva liniei oficiale sau s-au distantat de ea in mod public” (articolul 3). Cu cateva exceptii notabile (Haxli Lleshi, fost presedintele Adunarii Nationale, sau Manush Myftiu, fost vice-premier), cei gasiti vinovati erau deja in inchisoare si oricum nu ar mai fi putut ocupa posturi publice pana in 2002.

Verificarile au fost operate de un comitet cu drepturi exclusive de a folosi dosarele fostei Sigurimi si ale Partidului Muncii. Articolul 1 al legii verificarii stabilea lista pozitiilor ce se aflau in atentia comitetului: deputati, presedintele republicii, membri ai aparatului de stat central si local, directori de institutii bancare si financiare, ofiteri de armata, membri ai politiei, serviciilor secrete si ai corpului diplomatic, judecatori si procurori, rectori de universitati, directori ai radio-televiziunii de stat. Comitetul determina apartenenta persoanelor verificate la urmatoarele categorii: membri ai guvernelor comuniste, Politburoului, Comitetului Central, Consiliului Prezidential si ai Curtii Supreme, ofiteri, agenti si colaboratori ai Sigurimi si ai serviciilor externe de informatii, ofiteri din penitenciare si lagare de munca, denuntatori, investigatori, procurori si judecatori implicati in procese politice (articolul 2). Comitetul includea sapte membri: presedintele numit de parlament, vice-presedintele si un alt membru numiti de guvern, cate un membru numit de ministrii justitiei, de interne si ai apararii, si un membru numit de Serviciul National de Informatii (articolul 4). Teoretic comitetul era independent, insa practic marja sa de libertate a fost limitata, deoarece componenta ii era determinata de majoritatea parlamentara democrata. Lideri democratici precum Sali Berisha si Spartak Ngjela au recunoscut in 2005 ca natura sa partizana a influentat negativ eficacitatea si imaginea publica a comitetului. Daca persoana investigata refuza sa renunte la pozitia publica, comitetul facea public verdictul sau, pe baza careia guvernul putea sa initieze procedura de demitere. Persoana investigata putea contesta decizia in termen de sapte zile in Curtea de Casatie.

Articolele 7 si 9 ale legii verificarii prevedeau ca toti candidatii la pozitiile din articolul 1 trebuiau verificati in prealabil de comitet. Un amendament ulterior a exceptat candidatii la alegerile locale (60.000 persoane pentru 5.764 pozitii), incluzandu-i pe cei pentru primarii si prefecturi (800 pentru 64 pozitii). In cazul in care comitetul o includea intr-o categorie prevazuta in articolul 2, persoana nu putea candida pana in 2002. Daca incerca sa se inregistreze inainte de acea data, comitetul ii dezvaluia public dosarul si informa Biroul Electoral, ce trebuia sa impiedice candidatura. Verificarile puteau fi initiate de institutii, de membri ai partidului, in cazul liderilor politici, sau de persoana in cauza. Cei ce erau deputati la momentul promulgarii legii au fost supusi verificirii doar in cazul in care au candidat in alegerile din iunie 1996.

In primele luni de activitate, comitetul a recomandat ca 139 persoane (10% dintre candidatii care in alegerile din mai 1996 au incercat sa ocupe un loc in parlament) sa nu candideze in alegeri. Dintre acestia, 45 erau socialisti, 23 social democrati, 3 democrati, 11 reprezentau Alianta Democrata si 13 Partidul Republican. Sapte dintre cei 11 lideri ai Partidului Socialist au fost declarati neeligibili (inclusiv Fatos Nano, Servet Pëllumbi si Kastriot Islami). Deoarece revelarea publica se putea face doar cu consimtamantul persoanelor investigate, numele candidatilor declarati neeligibili nu au fost facute publice si astfel albanezii nu vor sti niciodata natura acuzatiilor ridicate impotriva lor. Doar 57 dintre cei acuzati au contestat decizia. Curtea de Casatie a dat dreptate numai la sapte dintre acestia. Organizatii internationale precum Human Rights Watch si OSCE au criticat termenul strans de depunere a contestatiilor, partizanatul comisiei de verificare si caracterul secret al verificarilor⁷.

Negocierile presedintelui Berisha cu opozitia socialista din 1996 au dus la acceptarea unui compromis prin care candidatii la alegerile locale, dar nu cei pentru functiile de primar si prefect, au fost exonerati de verificare. Protestele populare ce au urmat caderii schemelor piramidale au dus la formarea unui guvern de “reconciliere nationala” si organizarea de noi alegeri generale in iunie 1997. Un nou “contract politic” amenda legile lustratiei prin legile nr. 8215 si nr. 8220. Doar fostii membri ai Politburoului, fostii agenti secreti si cei vinovati de crime impotriva umanitatii urmau a fi lustrati. Ministri comunisti ca Fatos Nano si Skendër Gjinushi au putut candida in alegeri. Cu o majoritate parlamentara, socialistii au putut folosi lustratia in propriul lor avantaj, reorganizand administratia centrala, justitia, universitatile si mass media publica si inlocuind simpatizantii democrati cu proprii lor membri. La cererea noilor procurori numiti de socialisti, tribunalele au reexaminat acuzatiile de crima impotriva umanitatii ridicate impotriva unor oficiali comunisti ca Ramiz Alia, Hekuran Isai and Simon Stefani. In octombrie 1997 Curtea Suprema i-a achitat pe toti pe motiv ca nu puteau fi trasi la raspundere pentru fapte recunoscute ca legale in momentul in care au avut loc. La 15 ianuarie 1998, presedintele Nafiz Bezhani al noul comitet de verificare numit de socialisti a cerut parlamentului sa modifice legea verificarii, restrangand numarul cazurilor supuse lustratiei de la toti agentii secreti doar la sefii Ministerului de Interne si ai Sigurimi. Judecatorii si procurorii comunisti nu mai erau lustrati, iar colaborarea cu Sigurimi era pedepsita doar daca se referea la investigatiile de natura politica. In mai 1998, comitetul a anuntat ca a verificat 3.000 demnitari si a recomandat lustrarea a doar 81 dintre ei. Nu este clar cati dintre acestia si-au pierdut posturile. Ulterior, comitetul nu a mai functionat, iar la 31 decembrie 2001 legea verificarii si-a incetat aplicarea.

Slovenia
In Slovenia, lustratia a luat forma amendamentului UDBa (Udbovski Amandma), a rezolutiei privind ilegalitatea regimului totalitar comunist si a legii privind suprimarea consecintelor regimului totalitar comunist (asa numita lege a lustratiei). Nici una dintre aceste initiative nu a avut succes.

Amendamentul UDBa, propus in iulie 1992 si aplicat legii alegerilor parlamentare, cauta sa blocheze posibilitatea ca fostii colaboratori secreti sa ocupe fotolii in Adunarea Nationala. Amendamentul stipula ca, inaintea alegerilor si a acceptarii unei pozitii, fiecare candidat sa semneze o declaratie scrisa detaliind colaborarea, inainte de alegerile din primavara lui 1990, cu politia politica (Sluba Dravne Varnosti sau SDV) si serviciile de inteligenta iugoslave sau straine. Cei care admiteau o asemenea colaborare nu mai puteau candida pentru un fotoliu parlamentar, iar cei care minteau in privinta trecutului lor printr-o declaratie falsa isi pierdeau pozitia. Declaratia era un document public inregistrat la Comisia Electorala. In septembrie 1992, amendamentul a fost respins de parlament. Coalitia DEMOS care a dominat scena politica in anii 1990-1992 a preferat sa se concentreze asupra crimelor comuniste comise in al doilea razboi mondial sau impotriva rezistentei interne. Eforturile sale au contribuit la reabilitatea victimelor proceselor politice din anii 40, la reconsiderarea rolului colaboratorilor si partizanilor si la restituirea proprietatilor nationalizate dupa razboi. Insa DEMOS nu a vrut, si poate nu a putut, sa analizeze activitatea politiei politice iugoslave din alte perioade ale dominatiei comuniste sau a liderilor politici comunisti ce au facut abuz de putere. In 1992 cabinetul lui Drnovsek a creat o Comisie Parlamentara de Investigare a Crimelor de Masa Postbelice, a Proceselor Dubioase si a Altor Iregularitati. Comisia a operat intre 1992 si 1996 sub conducerea vice-premierului Joe Punik, dar nici unul dintre rapoartele sale nu a fost facut public⁸.

In 1997 fortele de centru-dreapta au ridicat iar problema lustratiei. Inaintea alegerilor din acel an social democratii si crestin democratii au inaintat parlamentului doua documente: rezolutia privind ilegalitatea regimului totalitar comunist si asa numita lege a lustratiei. Ministrul Apararii Jan Janza a sus-tinut ca NATO cerea Sloveniei sa-si confrunte demonii trecutului comunist inainte de a i se putea incredinta secretele aliantei. Public s-a considerat ca insuccesul tarii de a fi admisa printre primele candidate NATO din Europa de Est se datora lipsei lustratiei. Pe 26 noiembrie 1997 legea lustratiei a fost respinsa de parlament cu 57 voturi contra si doar 22 pentru. Doar 79 dintre cei 90 membri ai parlamentului au participat la vot. Discutata in aceeasi perioada, rezolutia condamna fostul regim, fara a prevedea sanctiuni contra indivizilor sau institutiilor asociate acestuia. Conform rezolutiei, in Slovenia perioada comunista se impartea in trei etape: etapa totalitara, etapa socialist realista si etapa socialismului cu fata umana. Partidul Comunist era facut responsabil pentru sustinerea pe care o acordase regimului. Dupa cinci zile de dezbateri, rezolutia a fost respinsa cu 44 voturi contra si 42 pentru, intr-o atmosfera de apatie publica. Proiectul lustratiei a fost ulterior abandonat in Slovenia.

Tarile est europene au urmat cai diferite in ce priveste metodele concrete de lustratie, atat in ce priveste sanctiunile pe care aceasta le atrage dupa sine, cat si categoriile sociale vizate pentru inlaturare. Serviciile secrete, judecatorii si procurorii, si clasa politica au fost segmentele cel mai adesea verificate. Dar daca toate procesele de lustrare au inclus verificarea, nu toate au inclus sanctiuni pentru deconspirarea ca fost instrument al represiunii comuniste. Prin urmare, doar in unele tari procesul de lustratie a dus la curatirea elitelor postcomuniste de activistii de partid comunist si de agentii si colaboratorii secreti ai politiilor politice secrete.

Acest articol prezinta sumar rezultatele unei cercetari comparative coordonate de Centrul de Studii Postcomuniste de la Universitatea St. Francis Xavier si generos finantate de Social Sciences and Humanities Research Council of Canada, la care au participat dr. Nadya Nedelsky (USA), dr. Robert Austin si dr. Gary Bruce (Canada), dr. Momchil Metodiev (Bulgaria) si dr. Renata Uitz (Ungaria). Le multumesc dr. Maria Los, dr. Dariusz Stola si istoricilor Institutului pentru Memorie Nationala din Varsovia pentru sugestii si completari si numerosilor oameni politici din toate tarile discutate care au oferit informatie.

NOTE
¹ V. “Collaborators Revealed,” Uncaptive Minds vol. 4 (1991), p. 9.
² Doua alte nume au fost adaugate ulterior.
³ Legea a fost modificata in noiembrie 1992, cand Curtea Constitutionala a exceptat de la lustrare candidatii inca nerecrutati drept informatori. Cei ce apartineau acestei categorii puteau face apel la o comisie independenta de lustratie care trebuia sa stabileasca daca candidatul a fost in cele din urma recrutat ca informator. In 1992 din 600 de cazuri comisia a determinat ca doar 3% dintre candidati colaborasera intr-adevar. Cei dovediti drept colaboratori puteau contesta decizia de lustratie in curtile administrative.
⁴ V. Peter Kononczuk, “Judging the Past: Ghosts from the Communist Era Come Back to Haunt Judiciary,” The Prague Post, 17 august 2005, www.praguepost.com
⁵ V. Aleks Szczerbiak, “Dealing with the Communist Past or the Politics of the Present? Lustration in Post-Communist Poland,” Europe-Asia Studies, vol. 54, nr. 4 (2002), pp. 559-560.
⁶ New York Times (23 ianuarie 1996) si Jakub Karpinski, “Polish Security Services and the Oleksy Case,” Transition (1 noembrie 1996), pp. 9-13.
⁷ Atat socialistii, cat si social democratii au contestat constitutionalitatea celor doua legi ale lustratiei, dar Curtea Constitutionala a respins obiectiile lor pe 31 ianuarie 1996, sugerand doar amendamente minore.
⁸ Comisia a concluzionat ca aproximativ 16.117 sentinte politice si 178 condamnari la moarte au fost date din 1945 pana in 1977. “Porocilo o Raziskovanju povojnihsodnih procesov,” Nova Revija (Ljubljana, 2003), pp. 16-55.

Lavinia Stan - Dr., Director al “Centrului pentru Studii Post-Comuniste”, St. Francis Xavier University, Canada.

 sus