Uniunea Europeana: structuri si asteptari

Ideea politica europeana – radacini intelectuale

 

PETRU DUMITRIU

Before being the most important economic, political and legal innovation of the twentieth century, the European Union was the dream of visionary thinkers in their search of an institution able to provide and maintain peace between European nations. A dream that has made its way over centuries, as new elements of rationality and concreteness were added by lawyers, economists, politicians and diplomats to the initial utopian ideas of poets and philosophers. The mean lamentations on a pretended European crisis are overstatements. The European idea is an ongoing work, a permanent construction. Its evolution is deeply rooted in the European heritage of civilisation and values. The article is an invitation to the Romanian society to break its intellectual inertia and try to add its own best contribution to a project that has not exhausted its potential to change the world.

De la geografie la geopolitica
Privite din perspectiva istorica, dezbaterea servita de argumente electorale si agitatia mediatica provocata de asa-zisa criza a Europei sunt uneori superficiale daca nu de-a dreptul maligne. Lamentatiile, sincere sau tendentioase, ilustreaza mai curand insuficienta instrumentarului de analiza al mass-media si prevalenta considerentelor politicianiste asupra elementelor profunde ale evolutiei ideii europene, decat marturia credibila asupra unei crize grave. In realitate, se poate spune ca Uniunea Europeana este cea mai importanta opera politica a secolului XX. Argumentele sunt numeroase, dar esential este efortul fara precedent de sintetizare si rafinare a unei mosteniri genetice politice, economice si culturale, produse si dezvoltate in spatiul european. Intr-o lectura a posibilelor directii de evolutie a societatii internationale la inceputul secolului XXI, nu sunt mai putin semnificative, prin consecintele deocamdata inca dificil de anticipat, evolutiile ideii politice europene prin cele trei proiecte subsidiare majore: largirea Uniunii Europene spre Est, moneda comuna si Constitutia Europeana.

Din pacate, daca prin absurd am restrange geografia dezbaterii ideii europene la societatea romaneasca, concluzia ar fi stanjenitoare: Romania, in ciuda adeziunii instinctive si oportuniste la obiectul integrarii europene si la valorile impuse de aceasta, nu pare a fi constienta, pe nici unul dintre palierele vizibile ale mediilor de reflectie ale societatii – academic, mass-media, activisti politici – de importanta exceptionala a procesului istoric de tranzitie al carui deznodamant se apropie. Juramantul solemn al Romaniei de asumare a conditiei europene se redacteaza nu in termenii subtilei rafinari multiseculare a valorilor culturale romanesti, care identifica o vocatie europeana indubitabila, ci pe tema vindecarii de bolile lumesti ale societatii romanesti, coruptia si persiflarea legii. Se cuvine intr-adevar sa constientizam ca este o ora astrala pentru Romania sa poata adera la Uniunea Europeana intr-un moment in care ocupantii transeelor politice romanesti par a fi atins limitele inferioare ale lipsei de viziune si de talent in aprofundarea vocatiei europene. A venit timpul parasirii cliseelor mimetismului facil si a redutelor inertiei.

Din fericire, mai exista o minoritate de istorici, juristi si oameni de cultura, europeni si din “restul lumii”, fascinati de evolutia ideii politice europene si preocupati de descifrarea evenimentelor istorice si identificarea viziunilor individuale care, inradacinate in solul fertil al civilizatiei europene, au condus la o viziune colectiva si la cristalizarea unei vointei generatoare a proiectului Europei unite, pe tot parcursul sau, de la un exercitiu de imaginatie la realitati juridice novatoare.

Nu exista o concluzie clara si nici argumente exhaustive si complet coerente asupra zestrei genetice a Europei. Sunt disparate si directiile urmarite de cercetatori, si substanta ideilor identificate in perspectiva istorica. Exista diverse preocupari pentru cercetarea “constructiei”, “ideii”, “proiectului” si altor termeni inruditi, pentru care insasi folosirea adjectivului “european” devine problematica si impune o riguroasa auto-disciplina stiintifica. Dincolo de expresia individuala a acestor tinte, este remarcabila revelatia continua ca de fapt ideea politica europeana nu a aparut din senin, nici in patrimoniul intelectual, nici in realitatea economica, sociala si culturala a continentului.

Prezenta analiza este doar o modesta incercare de trezire a interesului intelectual si politic pentru studierea ideii europene in societatea romaneasca, care ar putea determina o apropiere intre adeziunea oficiala si adeziunea profunda la Uniunea Europeana. Acest interes, sa-l numim obiectiv, de a atenua inclinatia romaneasca mai veche pentru formele fara fond, este dublat de satisfactia subiectiva de a impartasi revelatia intelectuala pe care o ofera sansa de a fi contemporan unui fenomen unic. Romania va iesi castigatoare din aceasta tranzitie de la geografie la geopolitica, dar adevarata sa integrare europeana se va realiza atunci cand va deveni ea insasi protagonist al ideii politice europene si nu numai beneficiar al acesteia.

De la utopie la constructie 
Pierre Renouvin, profesor la Universitatea din Sorbona, facea in 1949 un inventar sistematic al conceptelor precursoare ale unitatii europene. Nici macar secolul XIX nu detinea primatul propunerilor privind crearea unor legaturi federale intre statele europene. In 1693, William Penn propunea deja o organizare federativa a Europei (Renouvin, 1949). In 1729, in lucrarea sa intitulata Abrégé du project de paix perpetuelle, abatele de Saint-Pierre punea la baza constructiei sale teoretice o premisa similara. Iata unul dintre pasajele descriptive esentiale (Hersant, Durand-Bogaert, 2004, p. 97):

“Gasesc ca daca cele optsprezece principale suveranitati ale Europei¹, pentru a se mentine in actualul mod de guvernare, pentru a evita razboaiele dintre ele, si pentru a-si procura toate avantajele unui comert perpetuu de la natiune la natiune, ar vrea sa incheie un tratat de unire si un congres permanent mai mult sau mai putin dupa acelasi model, sau al celor sapte suveranitati ale Olandei, sau al celor treisprezece suveranitati ale elvetienilor, sau ale suveranitatilor Germaniei, si sa formeze Uniunea Europeana pe baza a ceea ce este mai bun in aceste uniuni, si mai ales in Uniunea germanica, compusa din peste doua sute de suveranitati, gasesc, spuneam, ca si cei mai slabi ar avea o siguranta suficienta, ca nici cea mai mare putere dintre cei mai puternici nu ar putea sa le faca rau, ca fiecare si-ar respecta cu strictete promisiunile reciproce, ca niciodata nu s-ar intrerupe comertul, ca toate diferendele viitoare s-ar termina fara razboi pe calea arbitrajelor, siguranta care nu poate fi obti-nuta altfel.”²

Trecerea secolelor nu a diminuat cu nimic valoarea conceptuala si potentialul acestor rationamente, fie ca este vorba de dimensiunea securitatii, fie ca subliniaza importanta mentinerii si dezvoltarii schimburilor comerciale, fie ca valideaza modelele federale germane si elvetiene.

Secolul XIX aduce insa in dezbatere aproape toate temele fundamentale ale integrarii europene, avant-la-lettre. Dezbaterea este acompaniata de forta discursului poetic, dar prin aceasta nu lipsit de vocatie politica, a lui Victor Hugo. Pierre Renouvin ne evoca o “Europa a poetilor” si o dezbatere intensa asupra proiectelor europene inca utopice care au animat secolul XIX. Desi nu este autorul celebrei formule “Statele Unite ale Europei”, creata de alti ganditori inaintea lui, Victor Hugo ii da acesteia forta de patrundere pe care numai un geniu de anvergura sa putea sa o faca, lansand-o in constiinta publica in 1849. Paragraful merita reprodus atat pentru cantitatea de premonitie deja confirmata, cat si pentru a sugera fragmentele visului european inca neimplinit:

“Va veni ziua cand vom vedea aceste doua grupuri imense, Statele Unite ale Americii, Statele Unite ale Europei, unul in fata altuia, intinzandu-si mana peste mari, schimbandu-si produsele, comertul, industria, artele, geniile, defrisand pamanturile, colonizand deserturile, perfectionand creatia, sub privirile Creatorului, si aducand impreuna, pentru beneficiul tuturor, aceste doua forte inepuizabile – fraternitatea oamenilor si puterea lui Dumnezeu.” (Renouvin, 1949, p. 3)

Cine ar fi crezut atunci ca, intr-adevar, va veni ziua cand cele patru libertati fundamentale (circulatia marfurilor, circulatia serviciilor, circulatia capitalurilor si circulatia fortei de munca) vor deveni realitate cotidiana, iar cooperarea transatlantica va capata forme solide juridice si institutionale? Poate chiar si controversele legate de dimensiunile religioase si spirituale ale Uniunii Europene, in contextul dezbaterii Constitutiei, ar trebui revazute sub impactul emotional al viziunii profetice hugoliene.

Nu pot ascunde aici convingerea ca grandoarea proiectului european, la ora cand include Romania, contrasteaza in mod inconturnabil cu epigonismul primilor beneficiari nemijlociti, personajele politice care vor ocupa in curand fotolii europene. Evoc totusi sursele indepartate ale gandirii europene, din convingerea ca se va putea declansa o emulatie intelectuala de profunzime, care sa contureze impactul prezentei Romaniei in constructia europeana si altfel decat prin zgomotul disputelor interlope pentru accesul la fonduri comunitare.

Cine ne sunt visatorii?
Retin, in beneficiul acestei scurte incursiuni in istoria ideii politice europene, una dintre cele mai utile contributii ale lui Renouvin, respectiv sistematizarea principalelor surse de inspiratie intelectuala, care aveau sa stimuleze, la sfarsitul secolului XIX, interventia juristilor si a oamenilor politici, si ulterior, cristalizarea, de-a lungul deceniilor, a elementelor concrete ale continutului juridic si institutional, ale formelor in care istoria va umple formele generoase descrise de filozofi si poeti. Reputatul istoric analizeaza si completeaza concluzii trase intr-un context diferit – evolutia doctrinelor prin asigurarea pacii – pe care le interpreteaza in legatura lor directa cu ideea unitatii europene.

Primul dintre aceste curente era cel inspirat de sentimente religioase. In 1825, William Allen, aparti-nand miscarii religioase Quakers, crea organizatia Peace Society, cu vocatie misionara, care devenea centrul miscarilor pacifiste din Europa. Preocuparea sa era de a aduna si construi argumente religioase care sa condamne razboiul si sa justifice prevalenta pacii in relatiile internationale, contand pe presiunea morala. Miscarea pacifista nu a avut un program bazat pe studierea organizarii federale europene. Cu toate acestea, prin trimiterea de emisari in numeroase tari europene si organizarea de dezbateri sub semnul acestor preocupari comune, ea a reusit sa contribuie la conturarea unor idei care sa raspunda dezideratelor pacifiste la scara intregului continent. De exemplu, sub auspiciile unei societati pacifiste locale, juristul Johann Sartorius din Zürich propunea formarea unei Federatii Europene, dupa modelele confederale existente. Un laureat al Societatii moralei crestine, Constantin Pecqueur, inspirat tot de considerente morale si religioase, propunea crearea in Europa a unei “puteri superioare confederale” care ar putea sa rezolve conflictele politice si economice, avand ca posibile exemple Pactul Confederatiei germanice si Constitutia Statelor Unite.

Al doilea grup reprezenta deja o forta politica, element care avea sa conteze enorm, intrucat aducea tema federalismului european in discutiile politice interne, ca si in dezbaterea ideologiilor pe care le-am numi astazi transnationale. Este vorba de socialistii francezi. Inca inainte de Congresul de la Viena, Henri de Saint-Simon scria impreuna cu discipolul sau, Augustin Thierry, lucrarea De la réorganisation de la société européenne din 1814, in care propunea “legarea tuturor popoarelor europene printr-o institutie politica”. Viziunea saint-simoniana imbraca formule care aveau deja contur vizibil, precum un guvern federal care ar reglementa disputele intre natiuni, ar rezolva chiar conflicte interne intre minoritati si, de ce nu, ar examina “chestiuni de interes general ale societatii europene”. In propria sa exprimare:

“Europa ar avea cea mai buna organizare posibila daca toate natiunile, fiind guvernate toate de catre un parlament, ar recunoaste suprematia unui parlament general plasat deasupra tuturor guvernelor nationale si investit cu puterea de a le judeca diferendele.” (Hersant, Durand-Bogaert, 2004, p. 97)

Avansul filozofic si politic al ideilor socialiste este remarcabil si retinem o fraza a lui Saint-Simon pe care a vom evoca mai tarziu: “oricarei grupari de popoare ca si oricarei grupari de oameni ii trebuie institutii comune; fara acestea, totul se decide prin forta”.

Un al treilea curent vine sa adauge, in a doua jumatate a secolului XIX, un ingredient esential, chiar decisiv, asa cum vom putea constata, si anume argumentele partizanilor liberului-schimb, punctul de plecare al “bing-bang”- ului istoric care a dus la crearea si evolutia ulterioara a Comunitatilor Europene. Pionierul acestei abordari, Richard Cobden, credea ca exista o “armonie naturala” intre legile morale si economice, pe de o parte, si dezvoltarea natiunilor, pe de alta parte. De aceea, pentru a permite capitalului sa-si joace nestingherit rolul, sunt ridicate restrictiile in calea schimburilor, iar intre state se creeaza o interdependenta suficienta pentru a depasi divergentele politice si pentru a im-piedica guvernele sa-si “impinga popoarele in razboaie”.

In fine, un alt curent de gandire, important prin aceea ca nu ignora ascensiunea statelor natiune, a fost cel generat de Giuseppe Mazzini care, in apelul sau din 1834 adresat “patriotilor elvetieni”, vedea si el unitatea continentului european sub o forma federativa:

“O unitate libera, spontana, asa cum ar trebui sa existe intr-o Federatie reglementata, emanatie a unui Congres european in care toate popoarele se vor aseza pe picior de egalitate …fiecare ramanand stapan sa-si gestioneze interesele particulare, afacerile locale, facultatile individuale.” (Renouvin, 1949, p. 6)

Acelasi Mazzini vedea, printre alti lianti, posibilitatea producerii unei “literaturi europene” (Hersant, Durand-Bogaert, 2004, p. 145):

“Exista asadar in Europa o concordie a nevoilor si dorintelor, un suflet universal, care ghideaza natiunile pe cai convergente. La fel si literatura, ca sa nu devina inutila, ar trebuie sa se integreze acestui mare curent, sa-l exprime, sa-l favorizeze, sa-l orienteze: ea ar trebui sa se faca europeana.”³

Aceasta conceptie raspunde idealului unei culturi europene comun care, asa cum va pleda mai tarziu René Girault, a anticipat constructia politica europeana: “...istoricii sunt inclinati sa creada ca Europa politica nu a existat”, dar ca sunt remarcabile convergentele culturale intereuropene care s-au creat de-a lungul timpului. Concluzia este ca “Europa istoricilor este Europa culturilor.” (Girault, 1990, p. 213).

Europa poetilor in metru economic
Iata, prin urmare, pretioase idei pe care le-a desteptat fertila framantare politica a secolului al XIX-lea. Proiecte care au parut, unor contemporani si multor generatii succesive, drept utopii, fictiuni literare si filozofice. Cu toate acestea, specia generica a ideii europene nu numai ca a supravietuit tragicelor conflagratii mondiale ale secolului XX, nascute in Europa din responsabilitatea statelor europene, dar a capatat contur si chiar aripi in ciuda circumstantelor ostile sau tocmai stimulate de acestea.

Nici unul dintre acesti visatori geniali ai constructiei europene nu a putut sa ofere o forma cuprinzatoare si coerenta in detalii a viziunii sale. Desteptarea ideilor europene a dat tot mai multa consistenta frumusetii fragile a proiectelor care urmareau sa mareasca sansele unei paci europene solide si durabile. Lectiile dureroase ale razboaielor declansate intre statele europene au contribuit desigur la reexaminarea ideilor istorice in contextul unei necesitati devenite tot mai presante pentru un continent care avea deja constiinta unor pretioase valori proprii.

Si totusi, nu indrazneala ideilor sau viziunea poetilor si nici programele socialistilor pacifisti sau economistilor liberali au accelerat procesul de reflectie asupra ideii europene. Experienta traumatica a primului razboi mondial a fortat Europa sa-si scruteze cu mai mult curaj deficitul de coexistenta pasnica si potentialul de cooperare.

Asa incat, ajunsi in perioada interbelica, devine inevitabila necesitatea de a mentiona aici proiectul din 1923 al lui Richard de Coudenhove-Kalergi, intitulat “Vers la Pan-Europe”, de trecere “de la anarhia europeana la organizatia pan-europeana” in patru etape:
i) convocarea, de catre unul sau mai multe guverne, a unei conferinte pan-europene avand drept misiune organizarea de comisii care sa studieze problemele specifice gestiunii europene, exceptand problemele teritoriale;
ii) incheierea unui tratat de arbitraj si garantie obligatorie intre statele democratice ale Europei continentale;
iii) crearea unei uniuni vamale pan-europene care ar face din Europa un teritoriu economic omogen;
iv) incoronarea eforturilor pan-europene prin convenirea unei Constitutii a Statelor Unite Europene, dupa modelul Statelor Unite ale Americii.

Ca rezultat, “Europa s-ar prezenta ca o entitate unita in fata altor continente si altor puteri mondiale si, in interiorul Federatiei, fiecare stat ar avea maximum de libertate” (Hersant, Durand-Bogaert, 2004, pp. 160-164).

Ideii “institutiilor comune ale gruparilor de popoare” enuntate de Saint-Simon ii vor trebui aproape 140 de ani de reflectie intelectuala, juridica si politica, pentru a ajunge la momentul in care Jean Monnet, autorul efectiv al planului Robert Schuman de creare a Comunitatii Europene a Carbonului si Otelului, avea sa declare “noi nu coalizam state, noi unim oameni”.

Marea aventura europeana care a urmat celei de-a doua conflagratii mondiale a fost precedata in cele din urma de proiecte tot mai clare si inteligibile in termeni de realpolitik. Cel mai consistent dintre ele apartine unui diplomat francez, Alexis Léger, mult mai bine cunoscut ca poet – si acum, dupa evocarea lui Victor Hugo nu se cuvine sa ne mai miram – sub pseudonimul literar, Saint-John Perse. Intr-adevar, Alexis Léger a lucrat in serviciul diplomatic francez, fiind la un moment dat chiar seful de cabinet al lui Aristide Briand, pe vremea cand acesta era ministrul afacerilor externe al Frantei (1925-1932). In aceasta calitate, el a produs un document exceptional – un Memorandum asupra organizarii unui regim de uniune federala europeana care a fost lansat in Adunarea Ligii Natiunilor, la 1 mai 1930, conform unui mandat acordat Fran-tei de catre 27 tari europene membre ale Ligii⁴. Memorandumul lui Alexis Léger avea desigur sa-l consacre pe ministrul francez ca precursor eminent al ideii europene, conferind Frantei initiativa si calitatea de lider al integrarii care va fi confirmata de-a lungul timpului, exceptand momentele din 1954 (cand Adunarea Nationala franceza refuza sa ratifice o initiativa, de asemenea franceza, Comunitatea Europeana a Apararii) si 2005 (rezultatul negativ al referendumului privind Constitutia Europeana).

Memorandumul poetului si diplomatului francez merita o analiza separata si mai riguroasa decat o permite intinderea acestui articol. Retin doar cateva elemente fundamentale ale propunerii, unele preluate in procesul constructiei europene post-belice, altele neconfirmate inca, dar sugerand teme ale caror relevanta si potential sunt oricand de actualitate. In primul rand, proiectul pleca de la constatarea unui principiu al unei uniuni morale europene care impunea stabilirea unui regim de “solidaritate constanta” si a unui contact permanent pentru dezbaterea si rezolvarea unor probleme de interes comun. In al doilea rand, vectorul moral era dublat de cel pragmatic, pe care autorul Memorandumului il califica prin “sentimentul foarte precis al responsabilitatii colective in fata pericolului care ameninta pacea europeana”, dar si prin “lipsa de coordonare” in care se gasea economia Europei, calificata drept cel mai important obstacol in calea dezvoltarii sale. Solutia acestei probleme era, si o retin ca un al treilea element distinctiv al Memorandumului, largirea pietei economice si imbunatatirea productiei industriale de o maniera care sa garanteze “evitarea crizelor de munca, surse de instabilitate politica si sociala”. In al patrulea rand, intervenea nota de prudenta in calificarea legaturilor federale, documentul precizand ca “in nici un caz instituirea unei legaturi federale intre guvernele europene nu trebuia sa afecteze nici unul dintre drepturile suverane ale statelor membre ale unei astfel de situatii de fapt”. In fine, Memorandumul insista asupra faptului ca gruparea europeana nu se plasa in afara Ligii Natiunilor, ci viza “armonizarea intereselor europene sub controlul si in spiritul Ligii Natiunilor, integrand in sistemul sau universal un sistem limitat”⁵.

Cele cateva elemente de prezentare a Memorandumului ilustreaza, chiar la o lectura rapida, o sinteza remarcabila a marilor curente de proiectie filozofica europeana, animate de idealuri pacifiste, economice si sociale, consolidate prin constientizarea profunda a comunitatii de valori morale si de civilizatie si a unui minim de interese comune a caror abordare colectiva va putea rescrie ecuatiile de putere si diminua probabilitatea utilizarii instrumentului militar in relatiile dintre statele europene.

Morala
Aceasta nedrept de sumara inventariere a precursorilor intelectuali ai constructiei europene se vrea un apel emfatic adresat spectrului politic, academic si mediatic romanesc de a participa la desteptarea unor idei noi. De o maniera mai mult subliminala decat explicita, am dorit sa admonestez cu delicatete comoditatea intelectuala a scepticilor de conjunctura, grabiti sa dramatizeze rezultatul refendumurilor francez si olandez privind Constitutia Europeana, ignorand insa radacinile profunde ale ideii europene. Ceea ce nu inseamna ca ne-am putea ingadui o pledoarie pentru un determinism istoric. Uniunea Europeana este prin excelenta un proiect in perpetua constructie si un efort continuu de inovare. Constructia europeana pune intrebari in acelasi timp in care da raspunsuri. Impasurile conjuncturale sau profunde ale integrarii reprezinta tocmai valoarea fundamentala a dialogului permanent cu realitatea, expresia cea mai convingatoare a naturii profund anti-dogmatice a gandirii europene.

Ideea europeana isi face loc printre dubii si isi pune tot timpul intrebari, fara sa ezite in a anticipa raspunsurile. Reproduc aici concluziile profetice ale lui Jean Monnet:

“Daca vom astepta, pentru a actiona, ca toate intrebarile sa-si gaseasca raspunsurile, nu vom actiona niciodata, nu vom ajunge niciodata la certitudinea asteptata si vom fi antrenati de evenimente pe care vom fi renuntat sa le mai orientam.” (Monnet, 1955)

Se apropie, cum spuneam, o ora astrala pentru destinul Romaniei. Societatea romaneasca in ansamblu, dar mai ales clasa politica, par a nu intelege ce se intampla, atat este de mare contrastul intre dezbaterea politica interna si miracolul politic al constructiei europene in care ne includ atat istoria si geografia proprii, cat mai ales gestionarea inteligenta a conditionalitatilor decurgand din asimilarea valorilor politice si acquis-ului multidisciplinar comunitar. Dar nu este oare momentul ca Romania sa aduca propria sa contributie de viziune si imaginatie la evolutia proiectului al carei beneficiar este?

NOTE
¹ Abatele de Saint-Pierre desemneaza evident prin acest termen diverse entitati statale suverane, asa cum se formasera la vremea respectiva, inainte de conturarea statelor-natiune.
² Datoram facilitatea accesului la texte fundamentale prin Europa, exceptionalei antologiei critice si comentate semnate de Yves Hersant si Fabienne Durand Bogaert, Europes. De l’antiquité au XXe siècle.
³ Textul, intitulat “Una Letteratura europea” dateaza din 1829, este tradus in limba franceza de Yves Hersant si recuperat in antologia “Europes”.
⁴ Reamintesc ca Romania prezida Adunarea Ligii Natiunilor in anii 1930-1931 si notez, cu titlu de anecdota istorica, ca Turcia si Uniunea Sovietica figurau in grupul conventional asiatic al membrilor Ligii.
⁵ Textul exceptionalului Memorandum, poate fi accesat cu usurinta pe Internet, prin utilizarea principalelor motoare de cautare.

BIBLIOGRAFIE
GIRAULT, René (1990), L’Europe des historiens, Enciclopaedia Universalis, Symposium, Les Enjeux.
HERSANT, Yves, DURAND BOGAERT, Fabienne (2000), Europes. De l’antiquité au XXe siècle, Editions Robert Laffont, Paris.
MONNET, Jean (1955), Les Etats-Unis d’Europe ont commencé, Robert Laffont, Paris, 1955.
RENOUVIN, P. (1949), L’Idée de Fédération Européenne dans la pensée politique du XIXe siècle, Oxford at the Clarendon Press.
ZORGBIBE, Charles (1993), Histoire de la construction européenne, Paris, PUF.

Petru Dumitriu - diplomat la Misiunea Permanenta a Romaniei pe langa Oficiul ONU din Geneva, detinator al unui doctorat la Academia de Studii Economice din Bucuresti, al unui masterat la Academia Mediteraneana de Studii Diplomatice si student al Institutului European al Universitatii din Geneva.

 sus