Comunism, post-comunism

Trei insemnari despre comunism, anticomunism si responsabilitate
 

MIHAIL RADU SOLCAN

These are three loosely connected philosophical notes. The first note starts with a reflection on the idea that bad people (on top) defiled the communist ideal. The argument is that the descriptive phrase “the communist ideal” cannot logically fulfil the uniqueness claim (and, in a coherent way, the universal claim) for its denotation. This leaves a large space for (good or bad) people’s responsibility. The second note makes a distinction between an anticommunism focused on a conspiracy theory and an anticommunism focused on an institutional criticism of communism. It argues that this distinction casts doubts on the usual division in political analysis between left and right. The third text notes the practical impossibility of a complete legal or ethical trial of communism according to usual standards of justice. The only solution would be a Raskolnikov-like awakening in the consciousness of the potential defendants. This situation, at least in Romania, seems to solidify a right inflamed by bold rhetoric and a left unable to look critically at the past.

Idealul comun(ist)
Fata de idealul comunist oamenii isi manifesta indeobste pasiunile. Unii il urasc cu putere. Altora le este indiferent. Pentru altii este ceva luminos. Unora li se pare ridicol, altora sfant si asa mai departe.

Cred ca multora nici nu le este clar despre ce-i vorba. Un stat totalitar diabolic? O societate fara stat si fara clase? Un fel de falanster? Nu exista, de fapt, un raspuns precis la aceasta intrebare. Singurul mod de a raspunde ar fi acela de a face o istorie a diverselor conceptii despre idealul comunist. Nu imi propun sa fac aici asa ceva.

Imi propun doar sa examinez propozitia “Idealul comunist a fost bun, oamenii care l-au slujit au fost rai”. N-as putea da trimiteri la sursele acestei propozitii. O cautare pe Internet nu furnizeaza nici ea vreun rezultat. Nu este important insa daca propozitia este reala. Ea exprima aproximativ puncte de vedere raspandite. Adesea explicatia caderii sistemului comunist este ca idealul era bun, dar inaplicabil practic. Altii sustin, cu oarecare nostalgie, ca un ideal frumos a fost intinat de conducatori rai. Chiar si-n timpul comunismului se vorbea despre nevoia de a crea un om nou, ca si cum cel vechi era prea rau ca sa dea viata luminosului ideal.

Sa-i zicem propozitiei de mai sus propozitia I (de la “Idealul…”). Propozitia aceasta contine dificilii termeni “bun-rau”, inevitabili intr-un asemenea context. Am sa folosesc insa o strategie la care se recurge adesea in filosofie: voi pune tacit in paranteze acesti termeni. Voi ignora dificultatile considerabile legate de folosirea lor.

Sa incercam sa ne formulam doua intrebari simple: in ce conditii ar putea fi adevarata propozitia I si in ce conditii ar fi neadevarata (falsa sau poate lipsita de sens)? Daca adoptam o versiune a teoriei adevarului-corespondenta, propozitia I este adevarata daca lucrurile chiar asa stau in realitate: idealul comunist a fost bun, dar a fost tradat de oamenii care l-au slujit.

Cu mult mai interesante sunt conditiile care fac propozitia I falsa. O prima situatie in care propozitia ar fi falsa este cea in care in realitate idealul a fost bun si oamenii care l-au slujit au fost buni. Problema in acest caz nu este atata daca avem temeiuri sa credem ca oamenii care au slujit comunismul au fost buni, cat aceea a confruntarii cu situatia reala din 1989. Sistemul comunist a cunoscut atunci un colaps. Daca idealul era bun si oamenii care l-au slujit au fost atat de buni, atunci ar trebui sa-i diabolizam pe cei care au contribuit la prabusirea comunismului. Ei sunt cei care au distrus ceva bun. Acest mod de a vedea lucrurile cred ca este extrem de implauzibil si trebuie sa ne indreptam privirea in alta directie, catre ideal ca atare.

Idealul comunist era luminos doar in lozincile propagandei. In fapt era ceva foarte nebulos. De aici si dificultatea, la prima vedere, de a merge pe pista ca idealul ca atare era rau.

Ce ar fi rau daca o comunitate isi pune in comun bunuri materiale sau intelectuale? Sau daca o persoana lasa liber accesul la un bun pe care l-a creat sau l-a dobandit? Din dificultatea de a gasi ceva rau in asemenea actiuni decurge aparenta dificultate de a concepe ideea ca idealul comunist ca atare este rau.

Dar daca o persoana nu vrea sa lase accesul liber la un bun pe care l-a creat? Trebuie oare sa exercitam presiuni morale asupra ei pentru ca sa permita accesul la bunul respectiv? Poate persoana respectiva are alte idealuri in viata. Aici proiectul comunist se distinge printr-o perspectiva clara, printr-un metaideal.

Propozitia I are o presupozitie legata de metaidealul comunist. Metaidealul nu a fost niciodata formulat explicit. El este insa foarte important in economia discutiei noastre. Pe scurt, metaidealul comunist nu admitea alte idealuri ca fiind la fel de legitime. Este suficient sa aruncam si cea mai fugara privire prin uriasa acumulare de propaganda comunista care este depozitata prin biblioteci pentru a vedea ca nu exista nici cea mai vaga intentie de a accepta, altfel decat din ratiuni tactice, alte idealuri decat cel comunist.

Daca nu admiti alte idealuri decat pe al tau, consecinta este una tulburatoare. Oricat ar fi de nebulos idealul tau, mai devreme sau mai tarziu trebuie sa specifici daca o actiune sau alta este acceptabila sau nu prin prisma idealului tau. Dac-ar fi mai multe actiuni concurente, ar putea exista cel putin o actiune x a carei acceptabilitate ar fi putea fi lasata pe seama altui ideal.

Nu m-as grabi sa spun ca marea dificultate a asumarii unui singur ideal ar fi aceea ca indivizii n-ar putea avea fiecare idealul lor. Cum sa arat ca lucrul acesta ar fi rau? Ar trebui sa postulez pur si simplu ca este bine sa existe o pluralitate de idealuri. Tentativa aceasta ar fi la fel de arbitrara insa ca si aceea de a spune ca am identificat cumva idealul unic.

Intr-o lume plina de pasiuni exista, de altfel, putin loc pentru logica. Postularea plina de entuziasm a unei teze sau a alteia pare a fi strategia proprie lumii rascolite de pasiuni.

Poate totusi logica sa ne fie de vreun folos? In mod direct, nu; nu ne poate arata care este alegerea potrivita. Ne poate arata insa care sunt consecintele ce decurg dintr-o optiune sau alta. Am sa-ncerc sa demonstrez ca lucrul acesta nu-i deloc lipsit de interes.

Metaidealul presupus tacit este deci acela ca idealul comunist este singurul ideal valabil. Metaidealul restrange foarte mult aria optiunilor posibile in zona idealului ca atare.

Daca idealul comunist ramane unul nebulos, atunci nici actiunea politica animata de acest ideal n-are cum sa fie clara si previzibila. Ea este, prin forta lucrurilor, arbitrara. Este rodul capriciilor celor care iau deciziile.

Daca idealul este scos din starea sa de nebulozitate, atunci trebuie sa aspire la completitudine. Fiecare actiune a oricarui individ posibil trebuie sa poata fi evaluata prin prisma idealului. Daca ar fi actiuni care scapa acestei cuprinderi, atunci zona respectiva ar ramane nebuloasa. Or, am presupus ca idealul este lipsit de neclaritati. Evident, daca n-ar aspira sa fie unicul ideal, n-ar fi condamnat sa aspire la completitudine.

Oricine este familiarizat cu studiul sistemelor logice stie ca ne lovim de mari probleme in cazul in care un sistem suficient de complex incercam sa-l facem si complet (in sensul ca este in masura sa captureze toate adevarurile dintr-un anumit domeniu). Este imposibil ca sistemele suficient de complexe sa fie in acelasi timp coerente (non-contradictorii) si complete. Ideea aceasta cred ca are o mare importanta pentru discutia noastra¹.

Odata complet clarificat, idealul comunist poate sa fie plasat, ca sa spun asa, in doua stari. Poate sa fie complet inghetat, sa nu fie supus schimbarii. Poate, din cand in cand, sa sufere schimbari.

Este insa posibila inghetarea idealului? Ca sa fie reala, inghetarea ar trebui sa-nsemne si ingheta-rea intregii lumi din jur. Sa zicem ca, din punct de vedere comunist, n-ar fi recomandabil sa bem alcool. Partidul comunist duce desigur, din cand in cand, o campanie pentru eliminarea consumului de alcool. Ce se-ntampla daca se inventeaza insa o bautura noua care da stari necunoscute pana atunci? Din pricina aspiratiei la completitudinea idealului, apare o dilema: fie bautura este interzisa, fie este examinata problema atitudinii comuniste fata de noua bautura. Strategia interzicerii bauturii pare mai potrivita cu ideea inghetarii idelului. Pare, dar nu este asa. Distrugerea noii bauturi este implicit o atitudine. Cum bautura ar fi putut fi si acceptata, este chiar vorba de o completare (deci o modificare) a idealului. Altfel, daca bautura nu este interzisa, problema extinderii idealului trebuie pusa in mod explicit.

Singura optiune posibila ramane atunci operarea unei schimbari in ideal. In aparenta, nu pare sa survina cine stie ce dificultate. In fond, este vorba de o simpla extindere a idealului – pentru a sti daca este bine ca un comunist sa consume sau nu noua bautura. De fapt, chestiunea este mult mai complicata.

Noua bautura, pentru ca da stari psihice necunoscute pana atunci, presupune o alegere. In virtutea carui ideal sa fie facuta insa aceasta alegere? Aici comunistii aveau un raspuns. Idealul comunist este “o calauza in actiune”. Intelesul ideii nu poate fi altul decat acela ca idealul comunist contine si criteriile pentru propria sa modificare. Modul in care este operata aceasta modificare nu poate fi insa unul pur mecanic, ca sa spun asa. Bautura era complet necunoscuta si da stari psihice absolut noi. Criteriile pe care le ofera idealul n-au cum sa fie precise, in acest caz. Orice decizie de extindere se va baza pe evolutia gusturilor persoanelor care iau decizia.

O chestiune de gust! O asemenea decizie nu poate fi decat una arbitrara. Iar din pricina metaidealului de a nu avea decat un singur ideal, comunistii nu pot sa se divida in comunisti consumatori ai noii bauturi si comunisti care nu consuma noua bautura. Ar insemna sa aiba doua idealuri distincte. Diferenta ar putea sa para infima, dar este o diferenta. Or, comunistii reali tineau efectiv la unitatea lor de monolit. O asemenea unitate nu este insa logic posibila decat daca este acceptata legitimitatea deciziilor arbitrare. Iar, oricat ar parea de curios, lucrul acesta este posibil doar cu pretul unei contradictii: natura arbitrara ca atare a deciziei face ca ea sa nu fie una bazata pe idealul comunist, ci pe gusturile celor care iau decizia. Dar aceasta contrazice, de fapt, metaidealul comunist.

Idealul comunist nu poate fi atotcuprinzator decat cu pretul arbitrarului si incoerentei². Logic vorbind, nici nu este satisfacuta conditia de unicitate care ne-ar permite sa folosim articolul hotarat singular din sintagma “idealul comunist”. In asemenea situatii filosofii se cearta cu privire la valoarea de adevar a unor propozitii precum “idealul comunist este bun”. Cert este ca propozitia respectiva nu este adevarata. Dar aceasta are consecinte si pentru propozitia I.

Propozitia I este neadevarata din pricina primei ei componente.³ In aceste conditii, a doua componenta ar putea fi adevarata sau falsa. Logic vorbind ambele situatii sunt posibile.

Sufixul “ism” din cuvantul “comunism” ne indica faptul ca este vorba despre o ideologie: o ideologie a unui ideal comun atotcuprinzator. Constituirea acestui ideal intr-un mod unic si coerent este insa logic imposibila. Intr-o asemenea situatie oamenii, dupa cum se vede din analiza propozitiei I de mai sus, ar putea fi atat buni, cat si rai. Totul este o chestiune de responsabilitate individuala. Nimic nu poate fi determinat din “idealul comun(ist)” ca atare, pentru ca aceasta sintagma n-are referent; trebuie sa ne ghidam dupa actiunile concrete ale oamenilor. Printre ele ar putea fi, desigur, si actiunile care exprima atitudinile fata de presupusul ideal.

Doua tipuri de anticomunism
Desi intentia mea este sa imprim finalului acestei insemnari tonul unui exercitiu de analiza filosofica, am sa indic si unele repere de ordin istoric. Observatia de ordin logic este prea simpla ca sa merite in sine multa atentie. Adevarata tensiune si drama sta in continutul istoric al discutiei.

Nu vreau sa spun ca exista doar doua tipuri de anticomunism. Varietatea lor este poate mai mare. In perspectiva istorica doua tipuri mi se par insa semnificative.

Primul tip de anticomunism este conspirationist. Ideea diverselor versiuni este ca-n spatele comunistilor se afla o conspiratie a unor forte ce prefera sa ramana in umbra. Telul acestor forte este dominatia mondiala.

Un exemplu de anticomunism conspirationist este teoria dupa care Lenin era un agent platit de Germania. Aceasta este o teorie moderata, ca sa spun asa, si care, intre anumite limite, ar putea fi adevarata. Il priveste pe Lenin si aranjamentele pe care le face pentru a ajunge in plin razboi din Elvetia in Rusia. In mod cert exista o intelegere cu partea germana. Lenin nu pare insa, psihologic vorbind, sa fie agentul nimanui. Problema este insa cat de semnificative sunt explicatiile pe care le ofera teoria. Indiferent ce sperante isi vor fi facut serviciile secrete germane, trebuie explicat impactul lui Lenin in Rusia, iar forta acestui impact nu tine de manevrele partii germane. In fond, in 1917, adversarii lui Lenin fac mare publicitate acestei teorii. Cum explici atunci credibilitatea lui Lenin in ochii multora in Rusia? N-ai cum, iar teoria aceasta este mai degraba una dintre acele lovituri care se aplica adesea, sub o forma sau alta, in politica.

Versiunea maligna a anticomunismului conspirationist este cea dupa care comunismul este partea vizibila a unei conspiratii evreiesti. In unele variante ale acestui anticomunism conspirationist este vorba de un complot iudeo-masonic. Teoria aceasta este absolut sinistra pentru ca ea a motivat pe cei care au masacrat milioane de evrei si au distrus aproape in totalitate universul idis din Europa de Est. O lume intreaga, o cultura remarcabila au cazut victime acestei teorii.

Pentru a intelege originile anticomunismului conspirationist trebuie sa ne uitam la istoria Rusiei inainte de 1917. Spre deosebire de ceea ce stim din istoria Romaniei, stanga – nu neaparat Lenin si tovarasii sai de idei, ci un spectru foarte larg de grupari, care include anarhisti, socialisti revolutionari, mensevici si altii – are o influenta intelectuala considerabila. Stanga este si politic puternica. Daca s-ar fi tinut alegeri, cei de stanga, probabil, le-ar fi castigat fara dificultate.

Din perspectiva discutiei noastre, interesant este insa unul dintre partidele care se opun stangii ruse, Uniunea Poporului Rus, infiintat in 1905. In perioada 1908-1910, partidul acesta s-a scindat. Una dintre gruparile care se desprind din el este Uniunea Arhanghelului Mihail. Dincolo de elementele specifice contextului rus, exista cateva trasaturi ale acestor formatiuni care sar imediat in ochi: ostilitatea fata de modelul cultural si politic occidental, antisemitismul, ideea ca ortodoxia ar justifica un sistem politic autoritar, organizarea de unitati paramilitare.

Exista un text care ne dezvaluie cel mai bine acest tip de anticomunism, asa-numitele “Protocoale ale inteleptilor Sionului”. Protocoalele sunt un fals notoriu. Ca orice fals ele ne spun insa ceva despre mintea celor care au alcatuit documentul. Cu alte cuvinte, n-au ce sa ne spuna despre mintea presupusilor complotisti sionisti, dar sunt extrem de graitoare pentru modul de a gandi al celor care le-au compus si publicat.

Intr-o prima forma, “Protocoalele” au fost publicate in Rusia, sub directa obladuire a unor lideri ai Uniunii Poporului Rus (in 1905). Ele au fost apoi incluse intr-o carte a lui Serghei Nilus(1862-1929), care a cunoscut diverse editii. Dupa disolutia Uniunii Sovietice, versiunea in rusa a ajuns si pe Internet⁴. Versiunea rusa este evident mult mai interesanta decat traducerile care au circulat apoi in lume. Din titlu se anunta instaurarea imparatiei diavolului pe pamant. Tonul este apocaliptic. Se discuta despre sfarsitul lumii si venirea lui Antihrist. Ceea ce incearca sa gaseasca deci Nilus este “principiul raului”. Privite din aceasta perspectiva, “Protocoalele” inserate mai apoi in carte nu fac decat sa ne dezvaluie ce crede Nilus despre izvorul raului. Sursa raului este intr-o conspiratie de sorginte iudaica. Mijloacele pe care isi propun sa le foloseasca autorii conspiratiei sunt variate. Interesant este ca liberalismul este si el un mijloc folosit de conspiratori pentru a-si atinge telul.

Inainte de a rezuma continutul “Protocoalelor”, Nilus ataca in mod direct ceea ce lui ii apare ca fiind “asa-zisa miscare de eliberare”. Cu alte cuvinte, Nilus ataca in mod explicit stanga rusa.

“Protocoalele” inserate de Nilus in cartea sa au cunoscut momentul lor de glorie, ca sa zic asa, dupa 1918, in focul razboiului civil din Rusia. Cum “albii” rusi erau foarte eterogeni, nu se poate vorbi nici de o “ideologie alba”. Unii dintre albi imbratiseaza insa in mod explicit ideea ca revolutia comunista are o natura diabolica si este rodul unei conspiratii evreiesti. Consecintele acestei perspective nu s-au lasat asteptate: in Ucraina, zeci de mii de evrei au fost masacrati nu pentru ca erau comunisti, ci pentru ca erau evrei⁵. Unii istorici au avansat ipoteza unei legaturi intre emigrantii albi din Rusia si nazism⁶. Albii rusi au jucat rolul unui catalizator in formarea nazismului.

Asemanarile dintre ideile Uniunii Arhanghelului Mihail si cele ale legionarilor din Romania sunt frapante, dar nu stiu daca exista un studiu care sa documenteze exact o posibila influenta. “Protocoalele inteleptilor Sionului” in versiunea pusa in circulatie de legionari par a fi traduse din franceza, nu din rusa.

Exista insa si o versiune non-conspirationista a anticomunismului. Paradoxal poate, radacinile ei se afla in opera unuia dintre parintii lui Octombrie Rosu, Leon Trotki. In mod evident, Trotki a fost si a ramas toata viata un comunist convins. Pe parcursul disputei sale dramatice cu Stalin, Trotki a dezvoltat insa o critica la adresa birocratizarii Uniunii Sovietice⁷. Birocra-tia sovietica, in perspectiva trotkista, este o casta.

Pentru Milovan Djilas nu este vorba despre o casta, ci despre o noua clasa⁸. Ideea ca este vorba despre o clasa de nomenclaturisti pare sa provina de la Mihail Voslensky⁹.

Multe alte surse ale ideilor de mai sus sunt adesea mentionate: criticii anarhisti ai marxismului, comunisti libertarieni precum Nestor Mahno, poate chiar Orwell. Interesant este ca dupa prabusirea regimurilor comuniste din Europa referirile critice la regimul comunist sunt de regula facute in ideea ca a fost vorba despre un sistem dominat de o nomenklatura. Lustratia se indreapta si ea impotriva nomenklaturii.

Este perfect posibil ca acest tip de critica la adresa comunismului sa fie formulat si din perspectiva liberala clasica. Mie mi s-ar parea, de altfel, mai potrivit ca nomenclatura comunista sa fie tratata mai degraba ca o institutie si nu ca o clasa.

Sunt posibile substantiale variatii in cazul acestui al doilea tip de anticomunism. Interesant este insa ca a disparut ideea unei conspiratii. A disparut, de asemenea, ostilitatea fata de capitalism si democratie. Ceea ce cred ca este partea sa cea mai rezistenta este critica institutiilor din regimul comunist, in special a institutiei nomenclaturii.

Distinctia dintre cele doua tipuri de anticomunism este, intre altele, importanta pentru a evita o eroare logica. Intentionat sau nu, se comite adesea eroarea de a crede ca anticomunismul este doar de primul tip. Si impartirea spectrului politic in “stanga si dreapta” favorizeaza aceasta eroare. Ideea eronata este ca atunci cand te deplasezi spre dreapta te apropii de anticomunismul de primul tip¹⁰.

Comunistii au fost, de altfel, cei care au ilustrat cel mai bine aceasta eroare. Pentru ei toti criticii comunismului erau “fascisti”. Cu alte cuvinte, nu era recunoscuta posibilitatea de a avea de a face cu un altfel de anticomunism decat cel de primul tip.

De altfel, tendinta s-a perpetuat si vedem si astazi inclinatia de a cauta in orice raportare critica la comunism germenii unui anticomunism de primul tip.

Cred ca in special ideea investigarii in profunzime a vinilor, nu doar a celor politice, ci poate si a celor de ordin intelectual, a raspunderilor morale pentru ceea ce s-a petrecut in sistemul comunist, declanseaza acuzatia de anticomunism de primul tip.

Paradoxurile procesului comunismului

Disputa iscata recent in jurul unui articol dintr-o revista culturala mi-a resuscitat interesul pentru sintagma “procesul comunismului”. Nu vreau aici sa fac un bilant documentar, adica sa rezum diversele puncte de vedere cu privire la procesul comunismului. Nu vreau sa formulez nici o judecata de ordin politic. Ceea ce ma intereseaza este o analiza conceptuala. Intr-un punct al ei analiza conceptuala va depinde insa decisiv de proportia ca atare a celor implicati in randul populatiei.

Acesta este un exercitiu de analiza filosofica, dar “cu picioarele pe pamant”. Am in vedere nu un comunism dintr-o lume platonica, ci sistemul politic si social din Romania inainte de 1989. In fapt, am nevoie pentru a dezvolta argumentul de mai jos de ordinul de marime (peste 2 milioane de membri) al partidului comunist. Evident, acest numar trebuie raportat si la marimea populatiei tarii. In acest sens folosesc sintagma “cu picioarele pe pamant”.

In traditia filosofiei analitice, de care eu unul ma simt legat, prima intrebare in asemenea cazuri priveste intelesul. Are inteles sintagma “procesul comunismului”? Problema intelesului sintagmei nu pare insa atat de dramatica. Odata ce, dupa stiinta mea, se accepta de regula existenta unor vinovatii legate de perioada comunista, sintagma are sens. Are mai putina importanta daca avem in vedere procese penale sau procese etice.

Un alt tip de intrebare faimoasa de sorginte analitica este cea privitoare la posibilitate. Este posibil un proces al comunismului? Filosofii discuta chestiuni de acest gen din perspectiva teoretica. Aici discutia din perspectiva concret-practica este singura care are noima.

Argumentul care urmeaza foloseste tiparul unor demonstratii de imposibilitate. Avem in vedere acele demonstratii de imposibilitate in care se arata ca o serie de conditii plauzibile nu pot fi satisfacute simultan.

Este foarte important in cele ce urmeaza sa luam in serios termenul de “proces”. Chiar daca procesul n-ar urma sa aiba loc in justitie, este important sa avem in minte ca este vorba de examinarea, caz cu caz, a actiunilor unor indivizi. Nu este vorba de o decizie administrativa sau chiar de una legislativa prin care anumite categorii ar primi o sanctiune de un fel sau altul. Sa vedem insa pe rand cateva dintre conditiile pe care ar trebui sa le satisfaca un proces demn de acest nume.

O prima conditie este caracterul non-arbitrar al procesului. Regulile aplicate trebuie sa fie aceleasi pentru toti si sa nu fie aplicate retroactiv. Aceasta conditie pare cea mai simpla, dar istoriceste a starnit de fapt cele mai multe dificultati in situatii similare. Am sa presupun insa, de dragul discutiei, ca aceasta conditie poate fi lesne satisfacuta.

O a doua conditie n-are un corespondent clar in teoria juridica. Este mai degraba inspirata din analiza sistemelor logice. Aceasta conditie priveste completitudinea procesului. Procesul trebuie efectiv aplicat tuturor celor care ar putea fi suspectati de vinovatie. Scopul este simplu: stabilirea nevinovatiei sau a gradului de vinovatie a fiecaruia dintre cei implicati.

Intentia mea aici nu este sa examinez conditii care sunt independente una de alta. A doua conditie este legata de prima. A examina doar cazul unor indivizi si nu pe al altora ar fi un act in sine arbitrar. In plus, i-ar lipsi pe eventualii nevinovati de sansa de a-si dovedi nevinovatia. Ar disparea de asemenea o imagine exacta a gradelor de nevinovatie. Repet insa: conditia completitudinii este una de ordin logic. Ea ar justifica, de altfel, expresia de “proces al comunismului”; altfel ar fi vorba despre procesul unor comunisti, selectati pe baza unui act de vointa politica.

O a treia conditie, poate cea mai interesanta, priveste caracterul echitabil al procesului. Aceasta conditie are o serie de componente, a caror discutare in detaliu nu este neaparat relevanta. Semnificative pentru noi aici sunt prezumtia de nevinovatie si ideea ca atat acuzarea, cat si apararea produc si au dreptul sa examineze probe. Filosofic vorbind este important ca sunt examinate argumente si contraargumente. Nu conteaza doar argumentele uneia dintre parti.

O a patra conditie este aceea ca judecatoarele sau judecatorii sa nu fie in acelasi timp parte si arbitri. Din aceasta perspectiva, nu trebuie neglijat faptul ca procesul comunismului reprezinta o serie de procese. Judecatoarea sau judecatorul dintr-un proces n-ar trebui, conform acestei conditii, sa fie parte intr-un alt proces aflat in curs de desfasurare din aceasta serie.

Inainte de a trage o concluzie, ar trebui sa observam ca procesul se desfasoara in conditiile imposibilitatii unui “proces extern”, ca sa spun asa. Romania nu a fost ocupata de catre o putere sau o coalitie de puteri straine care ar putea organiza ele procesul. In special puterile straine ar fi putut satisface relativ usor a patra conditie.

Sa ne concentram insa numai asupra celei de a doua si de a treia conditii. Ca sa le satisfaci ar trebui sa examinezi un numar urias de cazuri si ar trebui sa se gaseseasca un numar imposibil de mare de avocati. Lucrul acesta decurge din dimensiunile ca atare fie si numai ale partidului comunist, desi in mod cert ar trebui examinate si cazurile multora care n-au facut parte din partidul comunist.

Solutia examinarii unui numar restrans de cazuri n-ar fi viabila pentru ca se loveste de prima conditie. Cum trasezi cu exactitate, fara sa comiti un act arbitrar, granitele la care se opreste examinarea cazurilor. Nu exista nici cea mai vaga garantie ca dincolo de aceasta granita nu exista cazuri analoage sau chiar mai grave.

Un proces al comunismului in sensul serios al termenului este, prin urmare, imposibil. Este drept ca este practic imposibil, dar lucrul acesta are putina importanta aici. Nu cred c-ar interesa pe cineva, in acest context, o posibilitate de ordin teoretic.

Nu vreau sa zic ca nu sunt posibile procesele tortionarului X sau ale informatorului Y. Acestea sunt procesele unor indivizi. Oricine stie, de altfel, ca-n cazul tortionarilor erau perfect posibile si sub comunism. Ca nu s-au desfasurat niciodata cu respectarea conditiilor enumerate aici e alta problema. Oricum, ele n-ar fi fost si n-ar fi procese ale comunismului. Iar prin ele nici nu s-ar obtine ceea ce s-ar urmari printr-un proces al comunismului: eliberarea completa de comunism a societatii.

S-ar putea ca multi dintre cele sau cei care citesc aceste randuri sa ridice din umeri si sa se intrebe la ce-i buna demonstratia de mai sus. La urma urmei, oricine isi da seama ca un proces al comunismului care sa respecte conditiile de mai sus nu-i posibil.

Problema este mai complicata insa decat i s-ar parea persoanei care vede in discutia de mai sus ceva steril. Un proces care nu respecta cerintele de mai sus nu este un proces drept.

Ceva este insa perfect posibil. Nu este vorba de un proces in sensul de mai sus. Seamana cu procesul prin care trece constiinta lui Raskolnikov din Crima si pedeapsa. Nimic nu ne impiedica sa concepem cateva sute de mii de Raskolnikovi. Aparitia lor ar reduce aproape la zero eforturile de a strange probe. Ar elimina imposibila operatiune a gasirii avocatilor.

In cazul lui Raskolnikov avem de a face cu o situatie limita, cu un omor. Desi exista un numar substantial de omoruri de care ar putea fi suspectati potentialii Raskolnikovi amintiti mai sus, in cazul marii majoritati a sutelor de mii de Raskolnikovi amintiti mai sus nici nu poate fi vorba de omoruri. In special intre 1964 si 1989 numarul omorurilor care ar putea fi aduse in discutie este foarte mic. Din contra, este vorba de acea tesatura mizerabila de mici gesturi condamnabile care ajunsesera sa se numeasca viata normala in acele timpuri. Este o utopie insa sa crezi ca ororile de detaliu vor trezi la viata sute de mii de Raskolnikovi.

Consecintele situatiei descrise aici sunt insa foarte interesante. In fata imposibilitatii unui proces drept al comunismului, dreapta politica se vede nevoita sa-si radicalizeze discursul. Pericolul este, pe de o parte, caderea in verbalism. Pe de alta parte, apare o continua nevoie de a explica esecul procesului comunismului si tentatia de a justifica propriile esecuri prin nerealizarea procesului comunismului.

Mult mai interesanta este cred situatia stangii. Multi autori sunt de acord ca stanga romaneasca antebelica era foarte slaba. Nici in timpul comunismului, dincolo de ritualul inchinarii la ideile de stanga, nu exista as spune o interiorizare a ideilor stanga. Ele tin, de cele mai multe ori, de gesturi oportuniste. Perspectiva unui proces al comunismului, dupa 1989, schimba insa radical lucrurile. Apare crisparea in fata unor posibile acuzatii. Se naste paradoxal un discurs, nu totdeauna fatis, de justificare a ceea ce alta-data era facut din simplu si banal oportunism sau chiar din indiferenta.

Parafrazand o vorba a legendarului Conu Jean, am putea spune “putini au fost, multi au ramas”. Noua stanga de dupa 1989 nu seamana insa cu cea din anii ‘60. Nu este volubila, expansiva. E morocanoasa, posaca, inchistata. Nu-si desfasoara argumentele pe fata.

Uneori situatia este amuzanta. Oameni pe care-i stiam inainte de 1989 fara interes pentru Marx, sunt acum preocupati de Marx. Oameni care nu puneau pret pe dreptatea sociala o invoca frecvent. Este drept, acum acest lucru se face in forme si cu argumente importate din Occident. Exemplele ar putea fi multiplicate. Este vorba despre spectacolul unei stangi “prin ricoseu”.

Pe scurt, rezultatul paradoxal al imposibilitatii practice a procesului comunismului este crisparea intelectuala a stangii si a dreptei. S-ar putea ca aceasta crispare sa fie lasata mostenire si generatiilor care vin. Fenomenul nu-i lipsit de analogii in alte tari si-n alte contexte politice. Asemanarea consta in incapacitatea sau lipsa dorintei de a examina critic ticalosiile mai mici sau mai mari din trecut.

NOTE
¹ Am incercat in alta parte sa discut detaliile acestei idei. A se vedea cartea mea Freedom, Minds, and Institutions (Bucuresti; Editura Universitatii din Bucuresti, 2003).
² Mie unul mi se pare ca arbitrarul era in mod limpede prezent in practica. Desigur, ca de aici nu decurge ca lucrurile n-ar fi putut sta altfel. Pentru a arata ca n-ar fi putut sta altfel este nevoie de o analiza de ordin logic, ceea ce-am si incercat sa facem. Oricum, consecintele structurii logice a idealului comunist sunt ilustrate si de anecdotele care circulau in acea vreme. Una dintre anecdote explica intelesul termenului de “deviator” (de la idealul comunist). Ce este un deviator? Unul care merge drept inainte si nu se uita in urma sa vada pe unde au luat-o ceilalti.
³ Pentru impatimitii de logica ar trebui spus ca virgula din propozitia I este interpretata ca un “si”. Chiar daca cineva ar vrea sa insereze acolo un “dar”, strategia noastra ar fi sa-l interpretam ca pe o varianta stilistica a lui “si”. A se vedea, in acest sens, Donald Kalish, Richard Montague si Gary Mar, Logic: Techniques of Formal Reasoning (New York; Harcourt, 1980), pp. 54-55.
⁴ A se vedea Serghei Nilus, Bliz greaduscii antihrist i tarstvo diavola na zemle la http://rus-sky.org/history/library/nilus.htm. De pe situl http://rus-sky.com/zip poate fi descarcata cartea si in format Word. Daca folositi un motor de cautare pe Internet veti gasi cartea si pe alte situri in limba rusa.
⁵ A se vedea Elias Tcherikower, Di Ukrainer pogromen in yor 1919 Pogromurile din Ucraina in 1919 (New York: YIVO, 1965) - fragmente traduse in engleza pe Internet la http://www. berdichev.org/the_pogroms_in_ukraine_in_1919.htm.
⁶ O sinteza a informatiilor despre emigratia alba rusa si o formulare a ipotezei “filierei ruse” se gaseste in studiul lui Michael Kellogg, “Hitler’s “Russian” Connection: White Émigré Influence on the Genesis of Nazi Ideology, 1917-1923”, prezentat pe 9 mai 1999 la Conferinta Society for Comparative Research / Center for Comparative Analysis, Los Angeles, http://www.sscnet.ucla.edu/soc/groups/scr/kellogg.pdf
⁷ A se vedea, de pilda, Leon Trotsky, Revolution Betrayed: What is the Soviet Union and where is it going? , scrisa in 1936, publicata in 1937 si tradusa in engleza de Max Eastman, disponibila pe Internet la http://www.marxists.org/archive/trotsky/works/1936-rev/index.htm
⁸ V. Milovan Djilas, The New Class: An Analysis of the Communist System (New York: Praeger, 1957).
⁹ V. Mihail Voslensky, La Nomenklatura: les privilégiés en URSS (Paris : Belfond, 1980).
¹⁰ Ideea “respingerii extremismului” este un paleativ care nu repara insuficientele schemei “stanga-dreapta”. De ce n-ar fi si critica radicala a institutiei nomenclaturii considerata extremista? Eroarea este in insasi ideea ca exista o singura axa pe care se deplaseaza pozitiile politice. De asemenea, schema “stanga-dreapta” ignora rolul presupozitiilor filosofice si de alta natura subiacente pozitiilor politice. Ideile politice conspirationiste au, in mod firesc, setul lor de presupozitii filosofice.

Mihail Radu Solcan - profesor univ. dr. la Facultatea de filosofie, Universitatea din Bucuresti. A publicat intre altele o introducere documentara in logica moderna si a editat o antologie de filosofie analitica. Este co-editor al antologiei comentate Limitele puterii (ALL, 1994) si autor al cartilor Arta raului cel mai mic (ALL, 1998), Introducere in filosofia mintii din perspectiva stiintei cognitiei (Editura Universitatii din Bucuresti, 2000), Freedom, Minds, and Institutions (Editura Universitatii din Bucuresti, 2003), Eseul filosofic (Editura Universitatii din Bucuresti, 2004). Domeniile de interes: stiinta cognitiei, filosofia stiintelor umane si filosofia politica. Pagina de web: http://www.ub-filosofie.ro/~solcan.

 sus