Natiune, nationalisme

Natiuni si nationalisme
O analiza a nationalismului din perspectiva conceptiilor despre natiune
 

COSTICA DUMBRAVA

An article about the present opportunity to use notions like nation and nationalism. In every approach of the concept – immemorial, pre-modern and modern nations – the nationalism has its place in politics. Also an important note is that for nationalism we don’t have a theory, as it is the case for other concepts and currents. All these being given, the nationalism remains an extreme challenge for the modern universal order.

I. Situatiunea
Nicicand lumea nu a fost mai omogena ca astazi, nicicand fire economice, politice, culturale n-au legat mai strans regiuni indepartate ale lumii si, totusi, nicicand cuvintele “identitate”, “diferenta”, “independenta”, “autonomie”nu s-au pronuntat mai puternic si cu mai mult dramatism. Este un paradox al globalizarii, acela de a suprapune doua tendinte opuse: una a uniformizarii economice si sociale cu o alta a diferentierii politice si culturale. Cu cat indivizii si grupurile se percep mai asemanatori, cu atat mai stringenta le pare nevoia de a se deosebi unii de altii. Visul modern al unei umanitati unite, solidarizate in numele unei “naturi umane”rationale si universale incepe sa se piarda sub acuzele grave ridicate de profetii dezbinarii: etnocentristi, nationalisti, multiculturalisti, feministi, fundamentalisti s.a. Ceea ce ii uneste este o perceptie acuta a inechitatii, a dependentei, dar si o dulce si suspecta obsesie a emanciparii. Au toate aceste miscari un fundament istoric, politic, filosofic, raspund ele unor nevoi sau sunt niste simple constructe, inventii, niste exercitii de contestatie?

Limitam analiza noastra la un singur fenomen de acest gen, acela al nationalismului. Incercand sa-i identificam originile si semnificatia ne lovim de o serie intreaga de concepte de care este strans legat: “natiune”, “etnie”, “cultura”, “identitate”. Aceasta varietate conceptuala, combinatiile si delimitarile specifice cu care opereaza cercetatorii, precum si varietatea empirica insurmontabila, fac iluzorie orice incercare de a genera o teorie generala a nationalismului. Dificultatile sporesc datorita imposibilitatii gestionarii concluziilor contradictorii la care ajung specialistii, avandu-se in vedere ca, nu de putine ori, reflectia asupra nationalismului se confunda cu apologia sau anatemizarea acestuia. Ceea ce incercam noi aici este prezentarea principalelor directii in abordarea nationalismului, precum si evaluarea indreptatirilor pretentiilor acestuia vizavi de tendintele mondiale actuale.

II. Patru intrebari
Incercand sa faca lumina in hatisul teoriilor despre natiune si nationalism, Anthony Smith identifica trei probleme de naturi distincte: una etica si filosofica (rolul natiunii in viata oamenilor), una antropologica si politica (raportul individ-societate) si o alta istorica si sociologica (locul natiunii in istoria societatii) (Smith, 2002). Obtinem in acest fel sase concepte asupra natiunii: natiune-scop, natiune-mijloc, natiune etno-culturala, natiune social-politica, natiune imemoriala, natiune-construct moderna. Pastrand logica aceasta, vom construi o grila de analiza folosindu-ne de patru intrebari:
1. Cat de vechi sunt natiunile?
2. Care este natura lor?
3. Cine este responsabil?
4. Ce fel de nationalism?

Presupunand ca modul in care se concepe geneza natiunii determina natura si trasaturile nationalismului, vom raporta ultimele trei intrebari la prima. Avem a lucra cu trei tipuri mari de conceptii asupra natiunii: natiunea imemoriala, natiunea premoderna si natiunea moderna. Trebuie sa recunoastem ca aceste distinctii sunt pur teoretice, ele functionand ca repere analitice si nu ca modele istorice; ele sunt instrumente de cercetare, nu descriptii ale realitatii.

III. Natiuni imemoriale
Natiunea este dintotdeauna, este a priori, esenti-ala, primordiala. Teoriile primordialiste au la baza, in principal, premise metafizice, dar nu numai. Ele deriva dintr-o conceptie asupra omului si umanitatii potrivit careia individul este slab si inconsistent, iar forta care ii confera putere si sens se afla deasupra sa, intro realitate ideala (Platon) sau intr-una sociala. Pornind de la “fiinta sociala” a lui Aristotel se poate ajunge a se decreta : omul-fiinta nationala! Accesul individului la umanitate nu se face direct, prin ratiunea proprie, asa cum ar sustine iluministii, ci mediat, prin comunitatea, poporul sau natiunea sa care il precede (Herder). Trebuie sa situam acest tip de gandire in contextul sau, acela al discursului romantic, angajat intr-o lupta deschisa cu valorile universaliste si formale ale iluminismului. Fiind primii “care traiesc dramatic faptul ca o realitate absoluta, ultima, metafizica nu exista, fiindca orice raportare la existenta se face prin prisma unei limbi, a unei culturi, a unei mentalitati, a unor concepte” (Rambu, 2001, p. 16),romanticii se prosterneaza in fata a doua instante noi, irationale si irationalizabile: “umanitate”(Menschheit) si “istorie”(Geschichte). Sfidandrationalismul kantian si etica universalista a acestuia, romanticii par sa descopere radacini oculte, irationale, incontrolabile ale actiunilor si destinelor omenesti: viclenia ratiunii (Hegel), vointa care pacaleste intelectul (Schopenhauer), sentimentul de dependenta (Schleiermacher), spiritul poporului (Herder). Astfel, omul nu mai este inzestrat cu “vointa buna”, autonoma, care “isi este siesi lege” (Kant, 1972, p. 59), capabila sa-l faca responsabil de actele sale, ci asculta docil comenzi ale Spiritului, Istoriei, Vointei generale, Rasei. Rezumandu-ne la problema nationala, observam cum ideea unui “spirit al poporului” care conduce destinele unui grup de oameni, legati de un teritoriu, de o limba si de anumite obiceiuri, implica ideea ca nu exista decat un singur “spirit” corespunzand fiecarui grup, caz in care orice suprapunere de astfel de spirite si grupuri este neavenita si periculoasa. Herder ne face sa intelegem ca fiecare“'cultura nationala' are resorturi instinctive si intuitive, care fac ca ea sa fie specificata pana la imposibilitatea de comparatie si ierarhizare in raport cu o alta 'cultura nationala'”(Marga, 1998, p. 17). De aici si etnocentrismul dus pana la rasism care se poate desprinde dintr-o astfel de teorie. O asemenea varianta filosofica a primordialismului tinde sa confunde deopotriva cultura cu natiunea, etnia si rasa, nelasand spatiu unor diferentieri clare.

Primordialismul nu s-a bucurat doar de atentia filosofilor; o serie de cercetatori au incercat sa argumenteze natura primordiala a nationalitatii recurgand la concepte biologice sau culturale. Pierre van den Berghe justifica mitul descendentei prin conceptul de “adecvare inclusiva”,care permite unui grup cultural sa-si prezerve zestrea genetica, cu ajutorul selectiei de inrudire. Afirmand ca “etnicitatea sau rasa nu pot fi inventate din nimic” si ca trebuie sa presupunem o “populatie preexistenta legata de endogamie”(Smith, 2002,p.156), van den Berghe nu ne ofera, totusi, garantii sigure prin care sa putem ancora sentimentul etnic in zestrea genetica, si e putin posibil ca cineva sa le ofere, avand in vedere incrucisarile genetice care s-au produs de-a lungul istoriei.

O alta varianta a primordialismului statueaza un nucleu cultural ca “dat”al unui grup etnic, legat de contiguitate, rudenie, religie, limba, practici sociale (Clifford Geertz). Fie ca interesul determina pastrarea unor granite culturale sigure, fie ca afectivitatea imprima o anumita rigiditate in alegerea obiectelor considerate primordiale (Steven Grosby), teoriile primordialiste nu pot explica caracterul inventat, negociat al atasamentelor etnice sau culturale.

Atribuind o natura esentiala, dura, egala cu sine grupului national, etnic sau cultural, primordialismul elimina responsabilitatea individuala, inlocuind eticul cu teleologicul. Natiunea fiind naturala, ar fi un nonsens sa se actioneze impotriva ei. Acest rationament istoricist face parte dintr-o serie intreaga care statueaza sfarsitul lumii, revenirea Spiritului la sine, revolutia proletara sau dominatia ariana ca evenimente prescrise si inevitabile. Istoricismul nu este totusi o doctrina fatalista, fapt ce l-ar face impopular, subtilitatea lui este aceea ca da un sens activismului, orientandu-l: “nu sustine ca nimic nu poate fi dobandit, el doar prezice ca nici ceea ce gandim, nici ceea ce dorim nu poate fi realizat in conformitate cu un plan” decat daca acesta “se integreaza in cursul istoriei”(Popper, 1996, p. 33.). Exista legi oarbe care conduc destinele oamenilor, ale natiunilor, statelor, claselor sociale, si desi orice incercare de impotrivire este, in final, dejucata. Aceasta nu face actiunea favorabila mai putin eroica sau demna de lauda. Dimpotriva, atata timp cat ea este orientata in directia “mosirii” istoriei, a grabirii necesitatii, ea este valabila. Observam aici o pervertire a moralitatii iluministe bazate pe autonomie si libertate (Kant), izvorata dintr-o ecuatie de genul: real = rational, deci bun. O mostra a acestui tip de rationament ne-o ofera Hegel, care, desi afirma ca “istoria universala nu este taramul fericirii” (Hegel, 1968, p. 29),este dispus sa accepte pretul, bucuros sa afirme ca “orice se va fi intamplat e potrivit ratiuni” (Hegel, 1968, p. 19),deoarece “istoria universala este infatisarea procesului divin absolut al spiritului prin formele lui cele mai inalte” (Hegel, 1968, p. 54). Or, ce fel de ratiune este aceea care ucide? Sau, vorbind impreuna cu Victor Neumann, “a fi de parere ca razboaiele sunt insufletite de spirit este egal cu a le sustine ideologic (...) a sustine ca ceea ce se intemeiaza pe inima, pe sentimente exaltate si pe violenta reprezinta puterea inseamna a fi de acord ca ratiunea nu joaca nici un rol in actiunile omenesti” (Neumann, 2001, p. 17-18).

Exista numeroase definitii si clasificari ale nationalismului, insa e necesar sa distingem clar intre un fenomen al construirii natiunii, o doctrina nationalista si un sentiment national. O clasificare foarte uzitata distinge intre un nationalism politic, voluntarist, inclusiv, francez si un altul etnic, exclusiv, german la care se poate adauga o varianta plurala, multiculturala, americana. Nationalismul francez, nascut din Revolutie, este deopotriva abstract si universalizant din moment ce, teoretic, apartenenta la Natiune echivala cu simpla adeziune la idealul republican, indiferent de etnie, cultura, dar si inclusiv si unitar deoarece presupunea abandonarea oricarei identitati ne-franceze. Astfel, “in focul revolutiei strainii erau bineveniti, asa cum a fost, cel putin intermitent, tot timpul de atunci – atata timp cat invatau limba franceza, se dedicau republicii, isi trimiteau copiii la scolile de stat si sarbatoreau caderea Bastiliei”(Walzer, 2002, p. 35). Opus acestuia, nationalismul german este unul organicist si inclusiv, dezvoltat in jurul unei filosofii a natiunii superioare, delimitate pe criterii etnice si rasiale. Criticii acestui tip de nationalism deplang modul in care a fost transportat in Europa estica de ideologi care “profitand de intarzierea cu care, istoriceste, in tarile lor s-a format sfera publica, ... nu ostenesc sa provoace si sa cultive sentimentul cel mai simplu si mai manipulabil, cel national, si sa insiste ca Volk este categoria cheie a istoriei” (Marga, 1998, p. 17).

Or, o viziune primordialista asupra natiunii alimenteaza o conceptie asupra nationalismului ca fenomen inevitabil. Natiunea exista dintotdeauna, deci si nationalismul, iar daca nu se manifesta ca atare inseamna ca e impiedicat sa iasa la lumina si trebuie “redesteptat”.Aceasta este una din tezele pe care Gellner le numeste “teorii false ale nationalismului”,anume ca nationalismul “este firesc, 'se impune de la sine' si se autogenereaza” (Gellner, 1997, p. 190).

IV. Natiuni pre-moderne
Aceasta conceptie are o relevanta mai pronuntat istorica, constituindu-se ca o incercare de a atenua din caracterului metafizic pe care il imbraca viziunile primordialiste; ca dovada si interesul pentru informatia empirica si pentru distinctii mai clare intre natiune, nationalism, etnie, cultura. In mare parte, ea este o reactie la modernism, conceptie ce afirma stricta modernitate a natiunii. Imputand modernistilor artificialismul cu care privesc natiunea, perenialistii nu pot accepta ca aceasta s-a nascut intr-un secol sau altul ex nihilo, ca produs al unor factori structurali sau ideologici complet noi. Ei sunt preocupati sa descopere radacini si continuitati nu pornind de la viziuni esentialiste ori istoriciste asupra natiunii, ci de la constatarea ca explicatiile moderniste, de natura economica, politica sau culturala, sunt incapabile sa “reflecte adancimea emotionala a identitatii nationale” (Walker Connor apud Smith, 2002, p. 170). Distingem doua tipuri de perenialism: unul ce sustine caracterul imemorial al natiunii dar admite modernitatea nationalismului si un altul care accepta chiar modernitatea natiunii, dar sustine perenitatea etnicitatii. Natiunile sunt, asadar, variante ale comunitatilor etnice imemoriale, derivand din sau chiar mergand in paralel ce acestea. S-a vorbit de o natiune romana, sau iudee, insa polemica cea mai vasta este in jurul “natiunii medievale”. Controversa se poarta, mai ales, intre istorici care, desi recunosc faptul ca “prin natura sa, societatea medievala, faramitata si traditionala, predispune arareori la manifestari globale, in numele unui singur popor” (Pop, 1999, p. 16),sunt adeseori inclinati sa vada o “crestere”a natiunii din germeni deja existenti in epoca medievala. Un exemplu reprezentativ in acest sens ni-l ofera studiul lui Ioan Aurel Pop, ce analizeaza tocmai modul in care anumiti factori (mesianismul, confruntarea cu alteritatea, ocupatia straina, limba, religia, monarhia) au contribuit la dezvoltarea natiunilor si chiar a unui “nationalism rudimentar” medieval. Nu uita sa sublinieze un caz disputat, cazul ceh, asa-numit “anomalia istorica”, ce ne demonstreaza ca, la cehi, “ideile si faptele nationale, teoria si practica politica s-au sincronizat perfect si au condus inca din Evul Mediu la geneza unei comunitati nationale moderne” (Pop, 1999, p. 87).

Pre-modernitatea natiunilor se sustine si printr-o re-ajustare conceptuala: de la o natiune obiectiva, comunitate fizica compacta, catre o natiune subiectiva, simbolica, definita mai putin prin teritoriu sau inrudire cat prin sentiment si simbol. O natiune exista, spune Hugh S. Watson, “atunci cand un numar semnificativ de oameni dintr-o comunitate considera ca ei formeaza o natiune sau se comporta ca si cum ar forma una” (Smith, 2002, p.181). Aceasta incercare de diluare a conceptului de natiune, de care se vor folosi si postmodernistii, nu e scutita de imprecizii, din moment ce extinde in mod nepermis natiunea la o varietate de grupuri care isi revendica identitate proprie.

Desi renunta la esentialism, aceasta abordare mai pastreaza o urma nedeclarata de istoricism, care ne indeamna sa vedem in procesul formarii natiunii o continuitate si un organicism. Fie ca sunt derivate din etnii, fie ca se dezvolta autonom, natiunile tind sa se “implineasca”. Indivizii, prinsi prin legaturile lor etnice sau simbolice, au totusi posibilitatea de a-si negocia atasamentele si identitatea. Limitele insa exista:“cineva poate alege mancare chinezeasca si turceasca in ziua urmatoare; el se poate chiar imbraca in haine specific chinezesti sau tiganesti... dar a fi chinez sau turc nu sunt optiuni posibile din punct de vedere comercial” (Michael Billing, apud Smith, 2002, p. 181). Or, aceasta nu este o problema a teoriilor perenialiste, ci se inscrie intr-o problematica mai vasta, aceea a raportului dintre responsabilitate si istorie, dintre individ si comunitate.

Supralicitand rolul continuitatii, perenialistii ofera o argumentatie binevenita discursului nationalist, in cautare de stramosi “adevarati” si gloriosi. Teoriile in sine nu includ neaparat un nationalism pre-modern sau, atunci cand o fac, prefera sa vorbeasca de un nationalism “cultural”,menit sa ajute regenerarii culturale a comunitatilor. Nationalistii pun la lucru astfel de concepte, ajungand sa vada in zelotii rasculati impotriva romanilor un nationalism iudaic, in etichetarea strainilor drept “barbari” de catre greci un nationalism grec, in introducerea limbii franceze in universitati drept un nationalism francez de secol XVII (Sabourin, 1999).

V. Natiuni moderne
Modernismul reprezinta cea mai dezbatuta teorie asupra natiunii si a nationalismului. Ea statueaza caracterul strict modern al acestora, folosindu-se de diferite interpretari ale modernitatii, in functie de factorii pe care fiecare cercetator ii considera determinanti. Fie ca apeleaza la explicatii materialiste, structurale (impactul industrialismului, al capitalismului, al statului modern) fie la altele idealiste (ideologia moderna, individualismul, manipularea elitelor, inventia) modernismul sustine natura artificiala, construita a natiunii. Aceasta la prima vedere, deoarece exista un grad de necesitate chiar si in aceste teorii. Spre exemplu, Gellner leaga nasterea nationalismului de consecintele societatii industriale moderne: omogenitate si mobilitate sociala, exo-socializare si generalizarea cunoasterii de carte, ceea ce a necesitat consolidarea statului si a unei culturi “inalte” care sa-l legitimeze. Cu alte cuvinte, nationalismul nu-si mai are originea in tipurile de atasamente pre-moderne, si nici nu e o idee inventata sau redesteptata de ideologi, el “isi are radacina in necesitatile structurale ale societatii industriale” (Gellner, 1997, p. 58), el este sociologic necesar. Or, acest necesitarism care deriva din conditiile “obiective”, structurale ale societatii ne conduce, o spune si autorul, la teoria marxista a obiectivitatii luptei de clasa. Numai ca, in dauna acesteia, dezvoltarea industrialismului conduce la intarirea granitelor dintre natiuni, nu a acelora dintre clase. Dar logica rationamentului este aceeasi. Teoria lui Gellner nu reuseste sa explice cazurile de nationalism pre-industrial (nationalismul sarb, finlandez, irlandez, mexican, japonez s.a.) si nici nu poate replica veritabil altor cercetatori care sustin ca, in Franta si Germania, “nationalismul a devenit o forta puternica inainte de aparitia industrialismului, desi a coincis cu primele forme de modernizare” (Smith, 2002, p.48). Gellner leaga succesul nationalismului de eficienta procesului de construire a unei culturi inalte, inventate ad-hoc sau derivate din culturi populare, insa de cele mai multe ori nationalismul a aparut inaintea unei asemenea culturi. Alte teorii moderniste atribuie capitalismului si contradictiilor sale rolul fundamental in geneza nationalismului. Marx vedea in statul national o unealta inventata de burghezie pentru a sluji interesele lor economice. In general, nu putem vorbi de o teorie a nationalismului la Marx si marxisti, modul in care practica nationalista reflecta ideile socialiste determinand si caracterul “progresiv” sau “reactionar” al acestuia. Cu toate acestea, disparitia preconizata a statului nu presupunea disparitia natiunii, nu exista o teza de acest gen in catehismul marxist. Istoria a demonstrat, printre altele, ca internationalismul formal al primilor socialisti nu avea cum sa provoace multa simpatie, de unde si aparitia unor experimente de socialism national(ist). O alta teorie supraliciteaza rolul dezvoltarii inegale a capitalismului, fenomen ce determina reactia violenta a elitelor periferiei (Tom Nairn). Recurgerea la modelul elitelor este iarasi frecventa in cadrul modernismului; ea presupune doua mituri: acela al destinului separat al comunitatii, o separatie clara a elitelor de popor, si acela al natiunii unite, constiente de sine sau capabile de “trezire” prin actiunea unor alesi.Or, nu doar frustrarea sociala si marginalizarea pe linie economica determina activismul elitelor. Acestea se raliaza unor motivatii spirituale, unei tendinte de respingere a modernitatii atat in consecintele sale practice, cat si in fundamentele sale filosofice. Asa cum demonstreaza Louis Dumond, ideologia moderna, adica sistemul de idei si valori care domina societatea moderna, este profund individualista. De la raspandirea crestinismului si inglobarea gandirii stoice trecand prin disputa medievala dintre papalitate si monarhie si pana la Reforma si afirmarea statului modern secular, s-a inregistrat ascensiunea individualismului in lumea occidentala, fenomen prin care “individul-in-afara-lumii” devine “individul-in-lume”. In tot acest timp, demnitatea individului crestin castigata prin raportul privilegiat cu Dumnezeu este transferata in societate si devine demnitatea individului capabil sa se autodetermine, statul insusi devine o “Biserica transformata” (Dumond, 1997, p. 67). Urmand aceasta logica, nationalismul devine o ilustrare a principiului individualist modern, el transfera caracterul monadic pe care iluministii il acordau persoanei catre comunitatea nationala. Se afirma ca nationalismul este o forma de contestare a modernitatii, o reintoarcere la patriarhalism si la tribalism, “o revolta impotriva ratiunii si a societatii deschise” (Popper, 1993, p. 59). Dumond face aceasta contestare si mai amara, ea se ridica impotriva modernitatii individualiste, insa chiar acest lucru nu-l poate realiza decat in forme moderne, individualiste.

O abordare interesanta ne este oferita de B. Anderson, care, ramanand in aria modernismului, incearca o deconstructie a natiunii. Natiunea este, dupa acesta, “o comunitate politica imaginara si imaginata ca fiind atat intrinsec limitata cat si suverana” (Anderson, 2000, p. 11). Doua elemente stau la baza solidaritatii nationale: moartea si diversitatea limbilor. Gandirea moderna, secularizata, progresista a fost incapabila sa preia sarcina fundamentala pe care o detinea credinta religioasa – aceea de a transforma fatalitatea (iminenta mortii) in continuitate. Aceasta precum si dezagregarea unei conceptii despre timp – trecerea de la “timpul mesianic”, (W. Benjamin) al “simultaneitatii de-a lungul timpului”, la “timpul vid”, al “simultaneitatii transversale”, si raspandirea tiparului si a cartilor scrise in limbile vernaculare, au generat noile comunitati imaginare: natiunile. Anderson nu ne vorbeste de o necesitate istorica sau economica, ci de o “interactiune accidentala, dar exploziva dintre un sistem de productie si relatiile de productie (capitalismul), o tehnologie a comunicatiilor (tiparul) si fatalitatea diversitatii lingvistice” (Anderson, 2000, p. 45). Incercarile de acest gen transforma natiunile in constructe artificiale, intentionate (inventate de elite interesate – E. Hobsbawn, E. Kedourie) sau accidentale, insa nu pot explica indeajuns pasiunea si sacrificiul pe care aceste “fictiuni” le pot inspira.

Nationalismul nu poate fi imblanzit de nici o teorie; unul din paradoxurile sale este ca, desi nu are consistenta filosofica, nici mari doctrinari – nu exista “nici un Hobbes, Tocqueville, Marx sau Weber” (Anderson, 2000, p. 10) al nationalismului – el are, totusi, o miza politica impresionanta.

VI. In loc de concluzii
Gellner ne avertizeaza ca nu avem nimic de studiat din doctrinele nationalistilor, abordarea sa “necesitarista” ne face sa intelegem ca nationalismul este inevitabil in interiorul unei ordini mondiale industriale, asadar, nici teoria sa nu ne poate ajuta prea mult. Dar de ce sa scapam de natiuni / nationalism?

Doua tendinte par sa conduca la ideea ca statul natiune este in declin: una venita din exterior – presiunea fortelor supra-nationale, globale, regionale –, si o alta din interior – revendicarile grupurilor minoritare, propaganda autonomista, multiculturalista.

In exterior statul are de luptat cu logica economiei globale. Astfel, “cu baza materiala distrusa, cu suveranitatea si independenta anulate, cu clasa politica anihilata, statul-natiune devine un simplu serviciu de securitate pentru mega-companii” (Cornelis Castoriadis apud Bauman, p.66). Dar chiar disolutia statului national, atat cat este de reala, nu poate spune totul despre soarta natiunii si a nationalismului. E mai usor sa ne imaginam o guvernare supra-nationala, fie ea si mondiala, decat o cultura cosmopolita, omogena. Respingand definitia nationalismului ca simplu “principiu politic”, ce spune ca “unitatea politica si cea nationala trebuie sa coincida” (Gellner), si definindu-l ca asumare a unei identitati specifice, a unei memorii colective, a unei experiente a solidaritatii, ajungem sa privim disparitia sa ca pe un scenariu foarte putin credibil. A afirma ca natiunile nu sunt esente, nu sunt genetice, inevitabile, obligatorii, nu inseamna a sustine ca ele sunt gratuite, derizorii si deci usor de abandonat. O incercare de “de-nationalizare” derivata din principii de acest gen conduce la aceleasi rezultate ca si cele ale asa-presupusei “nationalizari”moderne. Intr-adevar, natiunile nu “exista”, ele sunt nomina, abstractii, dar nunumai atat, ele sunt si cadre, forme care raspund nevoilor identitare ale oamenilor.

A doua tendinta de dezorganizare a statului national omogen este avalansa de revendicari indreptate impotriva hegemoniei culturii majoritare: micro-nationalismele, miscarile autonomiste, regionaliste, feministe s.a. Ce rol trebuie sa joace statul intr-o societate din ce in ce mai multiculturala? Trebuie sa se rezume la o pozitie neutra, procedurala, recurgand la un jeffersonianism radical – renuntarea la orice supozitie metafizica privind binele comun, cum sugereaza R. Rorty – sau sa incerce sa ofere o baza morala larga prin cultivarea unui nationalism “constitutional” á la J. Habermas? Riscurile sunt prezente in ambele variante, fie caderea intr-un individualism patologic sau, cel mult, intr-o societate alcatuita din cluburi exclusiviste, fie reintoarcerea la un centralism frustrant si alunecos.

Nationalismul nu (mai) este singura provocare la adresa ordinii moderne universaliste, dar pare sa fie una dintre cele mai dure si cutremuratoare. Cu atat mai mult cu cat a existat presupunerea ca acest fenomen este o anomalie a trecerii la modernitate, un spasm al trecutului “barbar” si ca va disparea. Nu este asa, iar brutalitatea cu care ne convinge de acest lucru nu trebuie sa ne determine sa evitam analiza lucida si cautarea de solutii de dragul dorintei, abia retinute, de a acuza si blestema.

Bibliografie
Anderson, Benedict, (2000), Comunitati imaginate, Bucuresti, Editura Integral;
Bauman, Zigmunt, (f.a.), Globalizarea si efectele ei sociale, Bucuresti, Editura Antet;
Cuisenier, Jean, (1999), Etnologia Europei, Iasi, Editura Institutul European;
Dumond, Louis, (1997), Eseu asupra individualismului, Bucuresti, Editura Anastasia;
Gellner, Ernst, (1997), Natiuni si nationalism, Oradea, Editura Antet;
Hegel, G. W .Friedrich, (1968), Prelegeri de filosofie a istoriei, Bucuresti, Editura Academiei;
Kant, Immanuel, (1972), Intemeierea metafizicii moravurilor, Bucuresti, Editura Stiintifica;
Marga, Andrei, (1998), Reconstructia pragmatica a filosofiei, Iasi, Editura Polirom;
Neumann, Victor, (2001), Ideologie si fantasmagorie, Iasi, Editura Polirom;
Pop, Ioan, Aurel, (1999), Geneza medievala a natiunilor moderne, Bucuresti, Editura Fundatiei Culturale Romane;
Popper, Karl, (1993), Societatea deschisa si dusmanii sai, Bucuresti, Editura Humanitas;
Popper, Karl, (1996), Mizeria istoricismului, Bucuresti, Editura All;
Rambu, Nicolae, (2001), Romantismul filosofic german , Iasi, Editura Polirom;
Sabourin, Paul, (1999), Nationalismele europene, Iasi, Editura Institutul European;
Smith, Anthony, (2002), Nationalism si modernism, Chisinau, Editura Epigraf;
Walzer, Michael, (2002), Despre tolerare, Iasi, Editura Polirom;

CosticA DumbravA - Masterand Sisteme si Politici Publice Locale, Universitatea “A. I. Cuza”, Iasi.

 sus