Partide politice

Continuarea procesului de extindere a Uniunii Europene
- micro-analiza economica -
 

DAN PAVEL

The article comments the situation of liberal parties in Europe, with emphasis on Eastern Europe ones, which are deprived by a set of means, because of the communist regimes. The conclusion is that there is possible that the strategic political options of Romania will be influenced by the facts from the European and international medium.

Dupa prabusirea comunismului de tip sovietic, a inceput epoca celei de-a doua revolutii liberale, care va schimba fata Europei si a intregii lumi. Aceasta este una dintre cele mai socante, dar si mai logic argumentate teze ale filosofului politic american Bruce Ackerman, din cartea sa The Future of Liberal Revolution¹. Ganditorul american a explicat ca de fapt marea revolutie liberala nu s-a terminat. Ea doar a fost intrerupta de crizele globale provocate de totalitarismele nazist si comunist, care au culminat cu cel de-al doilea razboi mondial si cu Razboiul Rece. Explicatiile sale sunt mai mult decat relevante pentru spatiul romanesc: din motive politice si istorice complexe, o mare parte a programului revolutionar pasoptist de modernizare a Romaniei nu a fost dus pana la capat². Sa ne reamintim ca in 1848 – in plina revolutie liberala europeana – Marx si Engels isi publicau “revolutionara” lor brosura Manifestul comunist. Nu numai ca se petrecea fenomenul “revolutiei din interiorul revolutiei”, dar comunismul se separa de trunchiul din care provenise – liberalismul. Iar odata cu largirea enorma a bazei sociale a politicului, presiunea dinspre partidele social-democrate si comuniste (fenomen cunoscut sub numele de sinistrismo) a impins liberalismul de la stanga catre centru si dreapta³. Desi in dihotomiile traditionale stanga era considerata ca fiind revolutionara, iar dreapta ca reactionara sau conservatoare, prin deplasarea catre centru si dreapta a liberalismului, potentialul revolutionar si transformator al liberalismului s-a transferat asupra dreptei. Liberalismul a devenit de dreapta, iar dreapta a devenit revolutionara. Or, tezele marxiste de inginerie politica si economica plecau de la axiomele epuizarii revolutiei liberale si a iminentei prabusiri a capitalismului. A fost nevoie de mai multe decenii (dar si de distrugerea morala, fizica si intelectuala a unor natiuni) pentru a se dovedi cat de gresita era ideea revolutiei bolsevic-comuniste de transformare a omului. Triumful economic al capitalismului pare a fi insotit de noua revolutie liberala, care pleaca nu doar de la ideea ca programul ambitios al liberalismului nu a fost dus la capat, dar si de la o critica a vechiului liberalism de pe pozitiile neoliberalismului. Daca revolutia liberala are un viitor, intrebarea care se pune este daca miscarile, organizatiile si partidele de tip liberal pot avea un impact hotarator asupra politicii tarilor membre ale Uniunii Europene si a UE in ansamblu, iar in particular asupra Romaniei. Potentialul revolutionar al liberalismului are insa conotatii diferite in tarile capitaliste cu democratii consolidate, pe de o parte, si in fostele tari comuniste (sau in alte parti ale lumii care au avut o superficiala experienta a modernizarii, democratizarii si liberalizarii, cum ar fi civilizatiile islamica, chineza, budista sau chiar africana), pe de alta parte. Desi nu face obiectul acestui text, de soarta liberalizarii Irakului, a Orientului Mijlociu, a intregii lumi musulmane depinde pacea lumii contemporane, evolutia viitoare a Islamului, statutul de supraputere al SUA, echilibrul sau conflictul dintre civilizatii, esecul sau succesul modernizarii si nu in ultimul rand soarta globalizarii.

Prima tentatie a liberalilor partizani (ma refer aici la acei politicieni care apartin partidelor liberale, se confrunta pe scena politica cu reprezentantii altor partide, incearca, iar uneori chiar reusesc sa promoveze politici liberale) este de a-si evalua forta si potentialul utilizand exclusiv “termenii influentei”⁴. Astfel, la reuniunile lor, ei se refera concret la partidele componente ale ELDR: la nivelul inceputului anului 2002 era vorba despre 28 de partide membre (in Austria, Belgia, Bosnia-Her-tegovina, Danemarca, Elvetia, Estonia, Finlanda, Germania, Irlanda, Irlanda de Nord, Italia, Marea Britanie, Kosovo, Lituania, Luxemburg, Olanda, Romania, Slovania, Suedia, Ungaria) si 10 partide asociate (in Albania, Andorra, Croatia, Cipru, Lituania, Macedonia, Norvegia). In trei tari existau in 2002 prim-ministri liberali (Belgia, Danemarca, Slovenia). In mod surprinzator sau semnificativ, partidele liberale lipseau in 2002 in Franta, Portugalia, Grecia, Polonia, Spania⁵. In 2006, liberalismul se arata a fi in ascensiune: majoritatea partidelor asociate au devenit partide membre, iar partide liberale au aparut la nivel parlamentar in Spania (este vorba de Convergencia Democratica din Catalonia, cu 1 reprezentant in Parlamentul Europei) si Polonia (cu Partia Demokratyczna, cu 4 membri in Parlamentul European). In 2006, Romania ocupa un loc de frunte in Europa, cu premierul Calin Popescu Tariceanu (presedintele Partidului National Liberal) in fruntea guvernului, dar mai exista inca 5 tari cu premieri liberali (Andorra, Belgia, Danemarca, Estonia, Finlanda). In 14 tari europene, partidele liberale sunt la guvernare, avand ministri liberali in executiv (in afara de cele sase unde exista premieri liberali, in Bulgaria, Croatia, Elvetia, Irlanda, Italia, Lituania, Olanda, Ungaria). In momentul de fata (martie 2006), pe site-ul oficial al ELDR sunt listati 972 de politicieni liberali care reprezinta partidele lor in parlamentele nationale.

Numeroasele studii cu privire la activitatea politica a partidelor liberale scot in evidenta faptul ca cei mai multi nu pot forma majoritatea parlamentara sau guverne de unii singuri, din cauza performantelor electorale relativ modeste. Dupa cum arata Pascal Delwit, “mai multe partide liberale au jucat in mod constant rolul de forta de sprijin sau de partide pivot in numeroase sisteme politice” (Delwit, 2003; 12). Astfel, cazul german este simptomatic, datorita faptului ca FDP a avut cea mai lunga prezenta la guvernare in raport cu crestin-democratii de la CDU-CSU si social-democratii de la SPD. La fel s-a intamplat si in cadrul Parlamentului european, care in perioada 1999-2004 l-a avut ca presedinte pe liderul liberal irlandez Pat Cox, desi grupul liberal nu avea decat 53 de membri, fata de cei 232 de membri din grupul partidului popular sau cei 179 de membri ai grupului socialistilor europeni. Este si cazul romanesc, unde pentru a putea castiga alegerile si invinge PDSR/PSD, PNL nu doar ca a intrat in coalitii guvernamentale, dar a format in prealabil aliante politico-electorale cu alte partide aflate intr-o situatie asemanatoare: PNL a ajuns la putere intre 1996-2000 datorita apartenentei la Conventia Democratica din Romania, iar dupa noiembrie 2004 a ajuns la putere datorita apartenentei la Alianta DA. Cu toate acestea, in anumite tari (cum ar fi Belgia, Olanda, Luxemburg), liberalii au cunoscut o ascensiune constanta, devenind chiar prima forta politica. Prin urmare, spatiul de manevra politica si electorala al liberalilor depinde in primul rand de contextele nationale specifice, unde pot ajunge la putere mai ales prin coalitii, dar teoretic este posibil ca ei sa devina si principala forta politica. Astfel, acolo unde este posibila urmarirea logicii partidelor politice individuale, liberalii pot sa isi intareasca forta daca stiu cum sa ridice probleme semnificative pentru societatile lor, dar mai ales daca sunt in stare sa duca o politica institutionala eficienta, capabila sa duca la capat politici liberale care sa fie si de interes public.

In mod concret, in Romania, soarta liberalismului depinde de raspunsul dat de PNL provocarii lansate de presedintele Traian Basescu si de Partidul Democrat cu privire la fuziunea eventuala dintre PNL si PD. Daca opteaza pentru o fuziune intr-un partid de factura “populara”, PNL va disparea ca partid, dar cu certitudine liberalismul nu va disparea complet din Romania. Cum ar putea supravietui liberalismul, in plan politic, cultural, economic, etc. nu face obiectul acestui text. Daca se opteaza pentru o fuziune intr-un partid de factura liberala, care eventual sa se numeasca tot PNL, sunt multe obstacole institutionale, doctrinare, de traditie, ideologie, organizatorice etc. de trecut pentru ca un asemenea partid sa fie viabil. Ar fi nevoie de mari eforturi politice si de o capacitate consensuala iesita din comun pentru ca o asemenea fuziune sa devina un “success story”. Daca PNL alege sa ramana singur ca partid, fie in continuare ca membru al Aliantei DA, fie pe liste separate, situatia nu se simplifica. Liderii liberali trebuie sa dea dovada simultan de pragmatism si de imaginatie politica. Orice partid trebuie sa raspunda la cel putin doua tipuri de provocari, pentru a fi competitiv pe termen scurt, mediu si lung: provocarile politice interne, unde trebuie sa gaseasca raspunsuri si solutii pentru multiplele probleme politice, economice, sociale, electorale din tara respectiva; provocarile rezultate din modul in care institutiile politice raspund la modernizare. In particular, orice partid liberal contemporan, ca sa nu mai vorbim de miscarea liberala europeana si internationala, trebuie sa conceapa proiectele culturale, economice si politice care decurg din continuarea revolutiei liberale.

In mod paradoxal, liberalismul pare dezavantajat in plan pragmatic tocmai de statutul sau epistemologic si politic de cadru pentru celelalte idei, doctrine, programe ale modernitatii, precum si de unitate de masura a schimbarii sociale⁶. Ca forma specifica de “gandire institutionala”, liberalismul politic a impus forma liberala a constitutiilor moderne (cunoscute sub numele de “regim reprezentativ”) sau de “guvernare parlamentara”. Cotitura constitutionalista liberala s-a produs “in momentul in care libertatea nu a mai fost considerata o simpla valoare filosofica sau o forma superioara de organizare a comertului, ci principiu al unei noi tehnici a puterii”. S-a trecut de la o tolerare a opiniilor filosofice diverse la a oferi opiniilor un forum de elaborare a legilor statului, la transformarea discutiei in contradictoriu in “metoda centrala de organizare a puterilor publice”⁷. Ca si modernizarea, democratizarea sau globalizarea, liberalizarea este o forta a lumii contemporane, un tip de schimbare sociala careia i te poti impotrivi cu riscul de a fi marginalizat, infrant sau scos din joc. Problema este ca in planul actiunii pragmatice si al doctrinelor politice, liberalismul este pus in situatia de a se confrunta cu reprezentantii unor celorlalte familii politice sau al unor partide si miscari nonideologice, a caror trasatura comuna este ca isi construiesc legitimitatea tocmai din criticarea liberalismului si capitalismului. La nivel economic, cultural si social, se poate spune ca beneficiarii liberalizarii si ai liberalismului sunt cele mai multe straturi si categorii sociale, ba chiar toti cetatenii, daca ii socotim din punctul de vedere al protejarii libertatilor lor individuale. In schimb, baza sociala a liberalismului este mult mai restransa: desi partidele liberale au fost promotoarele democratizarii, prin extinderea bazei de vot la masele de muncitori si tarani, de castigat au avut partidele stangii democratice sau radicale (social-democratii si comunistii) sau partidele democrat-crestine si/sau conservatoare⁸.

Problema prezentului si viitorului liberalismului a cunoscut o multitudine de abordari. Roussellier isi pune intrebarea ce mai este liberalismul politic cand inceteaza de a mai fi inspiratorul principal al modelului institutional si nici referinta dominanta a culturii politice. In raspunsul sau, el identifica “trei moduri de reconversie si persistenta”:
1. primul mod apare cand privim itinerariile unora dintre liberali (modul de reconversie prin refugiu in specializare): respectivii liberali muta exercitiul politic din incinta parlamentara in noile instante ale puterii, prin schimbarea culturii parlamentare cu o cultura a inaltei administratii, o cultura a influentei;
2. un al doilea mod se distinge cand se urmareste destinul partidelor politice liberale: desi nu mai castiga o pozitie hegemonica in statele europene, ele exploateaza un grup de partide pivot din sanul diferitelor coalitii guvernamentale, exercitand o influenta adesea incomparabila in raport cu slabiciunea lor militanta si electorala;
3. reconversia prin supravietuirea liberalismului politic intr-o cultura liberala: aceasta inseamna dezvoltarea valorilor liberale in societatile contemporane prin progresul individualismului, libertatile de alegere in domenii atat de diverse ca religia, familia, consumatia, sexualitatea, relatiile sociale. In concluzie, liberalismul moral si liberalismul economic “nu au fost deci atinse de declinul liberalismului” (Delwit, 2003: 20).

Logic si istoric, modurile de reconversie si persistenta ale liberalismului din Occidentul european nu sunt strict valabile pentru spatiul fostelor tari comuniste, in particular Romania, unde regimurile totalitare practic au anulat acumularile anterioare ale modelului institutional liberal. Schimbarile de regim politic nu au dus la o revenire automata la situatia anterioara instaurarii “democratiilor populare”. Si din mai multe puncte de vedere, nici nu ar fi fost benefica o reantoarcere completa, mai ales ca traditiile democratice, liberale si parlamentare interbelice din acele tari au fost de scurta durata, fragile, ceea ce a favorizat “instaurarea unor regimuri autoritare sau a unor pseudodemocratii”⁹.       

Analizele cu privire la semnificatiile actuale si viitoare ale liberalismului difera substantial, pentru ca sunt facute din perspective metodologice si epistemologice variate, uneori convergente sau complementare, iar alteori chiar paralele. “Geografia liberalismului european” este facuta din perspectiva implicatiilor electorale si politice ale activitatii partidelor liberale, in vreme ce evaluarea care are in centru “viitorul revolutiei liberale” porneste de la regandirea paradigmelor liberale in semnificative contexte morale, filosofice, economice sau chiar religioase. John Rawls si-a regandit abordarea din A Theory of Justice, considerata punctul de cotitura din teoria politica moderna, in Political Liberalism. Conceptul sau de well-ordered society, care presupunea o ordine sociala democratica stabila, relativ omogena este amendat dintr-o perspectiva profund liberala. Justice as Fairness este regandita in contextul unei societati democratice, al unui cadru institutional democratic in care coexista o pluralitate de doctrine (religioase, filosofice, morale) incompatibile si ireconciliabile¹⁰. In viziunea lui Rawls, marea intrebare a liberalismului politic este: cum poate o societate stabila si dreapta a unor cetateni liberi si egali sa traiasca in concordie cand este profund divizata de doctrine “rezonabile”, dar incompatibile? Intrebarea lui Rawls nu este pur teoretica, pentru ca evolutiile politice din SUA dupa 9/11 si din tarile Europei Occidentale dupa atentatele de la Madrid si Londra sugereaza ca valoarea suprema a liberalismului (libertatea individuala) sufera restrictii semnificative cand se fac eforturi pentru intarirea securitatii, a ordinii. “Razboiul caricaturilor lui Mahomed”, care a izbucnit cu violenta in 2006 arata ca modelul rawlsian al liberalismului politic este pus sub semnul intrebarii. Cele doua dileme ale modernitatii (intre libertate si ordine; intre libertate si egalitate) sunt azi mai actuale ca niciodata. Agresivitatea fundamentalistilor islamici si reactiile furibunde ale intregii lumi musulmane au intimidat multe natiuni democratice si comunitati mediatice. In anumite cazuri, cum este si Romania, comunitatea ziaristilor s-a desolidarizat de colegii danezi, renuntand de buna-voie la principiul libertatii de expresie, o forma de autocenzura care revine simptomatic. Asistam la o confruntare dura, in care fie ca liberalismul se va impune si in lumea islamica, fie ca prin amenintarile “avangardei” violente a fundamentalismului, lumea islamica va reusi sa aduca faca o simpla amintire din societatile liberale occidentale.

Liberalismul nu este identic capitalismului. Spre deosebire insa de accentele anticapitaliste din alte doctrine politice, liberalismul are afinitati selective cu capitalismul. Daca in fostele tari socialiste, pare ca ele merg mana in mana, in tarile cu traditie liberala si capitalista, sunt operate o serie de delimitari. Astfel, filosoful liberal Bruce Ackerman sustine ca liberalismul militant contemporan porneste de la patru tipuri de limitari ale operatiunilor pietei libere:
• prima limitare – exprimata in teoria esecului pietei a unor economisti liberali (vezi David Weimer, Aidan Vining, Policy Analyis: Concepts and Practice) – demonstreaza cum pietele din lumea reala nu se pot conforma modelelor ideale de competitie perfecta. Astfel, chiar si in state capitaliste dezvoltate se impun “interventiile statului” cand vine vorba de controlul mediului, protectia consumatorilor, asigurari medicale pentru batrani;
• a doua limitare – exprimata in teoria justitiei distributive (acelasi John Rawls, din A Theory of Justice) – este o provocare adresata unei generatii de invingatori pe piata libera care isi lasa acumularile propriilor copii de a asigura oportunitati egale si altor copii, care au avut ghinionul de a avea parinti saraci;
• a treia limitare – exprimata intr-o teorie a conditiilor materiale si culturale ale libertatii (John Dewey, Democracy and Education) – subliniaza importanta cruciala a educatiei in pregatirea fiecarui cetatean pentru exprimarea unei optiuni semnificative;
• a patra limitare – exprimata intr-o teorie a cetate-niei egale (Michael Walzer, Spheres of Justice) – le asigura tuturor cetatenilor aproximativ resurse egale, in ciuda sortii lor diferite pe piata (Ackerman, 1992; 9-10).

Asemenea limitari nu pot fi insa promovate mecanic in fostele tari socialiste, pentru ca in postcomunism atat liberalismul, cat si capitalismul s-au lovit si se lovesc de obstacole redutabile. Este absurd sa limitezi ceva care nici nu s-a dezvoltat inca. Daca optiunea pentru liberalism a fost pronuntata clar imediat dupa prabusirea comunismului, fata de capitalism au avut retineri chiar si guvernantii care trebuiau de fapt sa-l promoveze. Mai degraba s-a dezvoltat un protectionism clientelar, care a adancit dramatic faliile intre o oligarhie superprospera si o majoritate saraca, intre care mediatorul reprezentat de clasa de mijloc este fragil, chiar nesemnificativ. Efectul este o perceptie negativa cu privire la mecanismele pietei, asa cum fata de lumea politica exista o perceptie negativa fata de institutiile democratiei.

Regandirea viitorului activitatii partidelor liberale, indiferent ca este vorba despre Europa de vest sau de Europa centrala si de est trebuie facuta tinand cont de mai multe contexte semnificative. Aceasta inseamna ca dincolo de similaritati, trebuie sa luam in seama particularitatile politice, istorice, culturale, economice diferite, chiar daca procesul integrarii europene induce multora convingerea ca Cand s-a vorbit in Romania, inainte si dupa alegerile din 2004, despre posibilitatea fuziunii dintre Partidul National Liberal si Partidul Democrat, dar mai ales despre spatiul de oportunitate al asumarii unei identitati “populare”, s-a luat in calcul mai ales aritmetica votului si influentei diferitelor grupuri din Parlamentul Europei. Strategii si tacticienii nu au luat in considerare potentialul politic al optiunilor doctrinare, nici liberal, nici “popular.” Posibilitatea extinderii activitatii politice liberale concrete in zonele semnalate mai sus pare a nu fi fost contemplata de autorii invocati mai sus.

Una dintre cele mai importante dileme pragmatice si reflexive ale secolului XXI este legata de modul in care am putea sa interpretam unica supraputere a lumii contemporate, Statele Unite ale Americii – stat liberal (in sens european, nu american) sau conservator? Cea mai puternica democratie a lumii, cea mai dinamica si prospera economie mondiala, puterea dominanta dintr-o lume unipolara, cea mai urata natiune a lumii contemporane – are o problema mai mult decat dificila in asumarea propriei identitati. Optiunea dintre liberalism si conservatorismul crestin republican nu pare sa intre in preocuparile strategilor politici europeni. Din acest punct de vedere, chiar daca nu a avut inca loc o dezbatere publica explicita, orientarea politica si electorala viitoare din tarile Uniunii Europene capata noi valente. Este posibil ca optiunile politice strategice din Romania sa decurga nu doar din dezvoltarea fireasca pe plan national, ci sa fie influentata de ceea ce se va petrece pe plan european si international. 

NOTE
¹ Bruce Ackerman, The Future of Liberal Revolution (New Haven and London; Yale University Press, 1992), pp. 1-68.
² Texte si comentarii extrem de informate si profunde cu privire la programul revolutionar liberal pasoptist, - care partial a transformat Romania medievala intr-una moderna, dar totodata nu a fost dus pana la capat, - ii apartin regretatului Adrian Marino (cel mai liberal dintre “taranisti”).
³ La origine, liberalii se aflau la stanga, in opozitiei cu conservatorii, care erau la dreapta. De altfel, in politica romaneasca din secolul XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea liberalii erau denumiti “rosii.”
⁴ Folosesc sintagma “termeni ai influentei” in sensul consacrat de Robert Dahl, in Modern Political Analysis (cartea are mai multe editii, dar cei 4 termeni ai influentei sunt aceiasi, indiferent de editie).
⁵ Pentru trecerea in revista a fiecarui partid in parte, situatiile statistice, rezultatele electorale, baza sociala, accesul la guvernare al partidelor liberale din Europa, vezi studiile Pascal Delwit, “Liberalismul politic: o familie politica complexa”, Christian Vandermotten & Pablo Medina Lockhart, “Geografia liberalismului belgian si european”, Erol Kuhaci si Cedric Van De Waele, “Partidul European al Liberalilor, Democratilor si Reformatorilor”, in volumul volumul Pascal Delwit, Liberalisme si partide liberale in Europa, traducere colectiva, postfata de Cristian Preda (Bucuresti; Humanitas, 2003).
⁶ La nivelul teoriei politice, intr-un studiu de evaluare al starii disciplinei in ultimele doua secole, Parekh observa ca “hegemonia liberalismului a avut cateva consecinte nefericite...ea a transformat liberalismul intr-un metalimbaj, bucurandu-se de statutul privilegiat de a fi atat un limbaj ca altele, cat si arbitrul felului in care ar trebui vorbite alte limbaje, atat o moneda de schimb, cat si o masura pentru toate celelalte monede de schimb”, in Bhikhu Parekh, “Teoria politica: traditii in filosofia politica”, din “manualul Oxford de stiinta politica”, Robert E. Goodin, Hans-Dieter Klingemann, Manual de stiinta politica, traducere colectiva (Iasi; Polirom, 2005), p. 446.
⁷ Pentru aceasta abordare, vezi studiul lui Nicolas Rousselier, “Ce este liberalismul politic”, (Delwit, 2003; 15-16).
⁸ Pentru abordarea politicii partizane si a democratiei din perspectiva bazei sociale, vezi Seymour Martin Lipset, Political Man. The Social Bases of Politics, expanded edition (Baltimore, Maryland; The John Hopkins University Press, 1981). Pentru baza sociala redusa si “clientela” limitata a partidelor liberale, vezi Pascal Delwit, “Liberalismulpolitic: o familie politica complexa” (Delwit, 2003; 6).
⁹ Un util studiu comparativ cu privire la situatia interbelica este cel semnat de Petia Guergova, “Rolul partidelor politice in Europa centrala si de est in perioada interbelica”, din volumul Jean-Michel De Waele, Partide politice si democratie in Europa centrala si de est, traducere colectiva, postfata de Cristian Preda (Bucuresti: Humanitas, 2003).
¹⁰ Vezi John Rawls, Political Liberalism (New York; Columbia University Press, 1996). Aceasta editie paperback contine in plus fata de editia din 1993 studiul lui Rawls “Reply to Habermas.”

Dan Pavel -profesor de Stiinte politice la Universitatea din Bucuresti.

 sus