Uniunea Europeana: structuri si asteptari

Aderarea Turciei sau lungul drum spre Europa
 

Elena BurcioagA

“Traim astazi un punct de cotitura in relatiile dintre Uniunea
Europeana si Turcia. O Turcie stabila si democrata,
in pace cu vecinii sai este un obiectiv pe care trebuie
sa-l sustinem in mod activ, atat in Europa
cat si in Turcia. Iata de ce demaram astazi
negocierile de aderare cu aceasta tara.”
(Declaratia Preedintelui Comisiei europene Jose Manuel Barroso,
referitoare la deschiderea negocierilor de aderare
cu Turcia, Bruxelles, 3 octombrie 2005)  

The article comments the arguments for and against Turkey’s accession, the relations between Turkey and European Union and the opportunities for each proposed variant: privileged partnership or full membership. The conclusion is that further flexibility and coherency regarding any decision is necessary, both for Turkey and the European Union.

De la “Europa celor 6” din 1951 la cele 25 de state membre de astazi, extinderea Uniunii Europene s-a proiectat ca un proces complex, cu compromisuri si eforturi de adaptare de ambele parti, dar si ca o tema de dezbatere care a alimentat, mai ales, viziunile eurosceptice. Argumentele invocate de ambele parti au pus in evidenta caracteristicile statului candidat si mizele pe care integrarea sa le ridica. Dintre toate acestea, candidatura Turciei a constituit un subiect de controverse intre statele membre pe o perioada destul de lunga, daca tinem cont de intentia sa de a se alatura Uniunii, dar acestea s-au accentuat dupa Consiliul european de la Copenhaga din 2002 cand s-a stabilit data pentru deschiderea negocierilor de aderare.

Argumentele pro si contra aderarii Turciei au adus in prim-plan o gama variata de aspecte, percepute atat ca oportunitati cat si ca provocari. Schitarea profilului de tara evidentiaza intreaga problematica la care trebuie sa dea raspunsuri Turcia pentru a deveni stat membru al Uniunii Europene: de la argumente geografice, demografice si religioase (cu o suprafata¹ de 769,6 km din care mai putin de o treime se afla in Europa si restul in Asia, cu o populatie de aproximativ 70 milioane de locuitori dintre care 99,8% sunt adepti ai islamismului si o natalitate care, conform previziunilor, ar face-o in 2015 sa fie cel mai populat stat din Uniune), la argumente economice, geopolitice, de reprezentare institutionala, fara a le omite pe cele care vizeaza segmentul democratie-drepturile omului.

Toate acestea au facut ca discutiile sa oscileze intre chestiunile tehnice pe care le cuprinde “dosarul turc” propriu-zis si probleme de nuanta ca definirea identitatii europene si cat de departe se poate merge cu diversitatea ca suport al unitatii.

Este pentru prima data cand candidatura unui stat starneste atatea controverse si mai ales aduce in discutie o problema de esenta: care sunt granitele, chiar si in varianta de reprezentari imaginare, in care se poate vorbi de Europa ca structura institutionala de cooperare politica si economica, pe ce valori se bazeaza, ce capacitate de absorbtie are si cum isi vor gestiona interesele statele europene in luarea deciziei la nivelul institutiilor europene. Dincolo de punctele de vedere mai mult sau mai putin emotionale sau rationale exprimate public de diversi actori politici, intreaga dezbatere a conturat mental bariere si a marcat delimitari intre “noi” – cetatenii europeni – si “ceilalti” – aspiranti la acest statut.

Din aceasta perspectiva decizia de deschidere a negocierilor de aderare a Turciei la Uniunea Europeana la data prevazuta de Consiliul european de la Bruxelles, respectiv la 3 octombrie 2005, poate fi considerata un succes pentru oficialii de la Ankara. Desi luata intr-o atmosfera de tensiuni diplomatice, declaratii ferme si dupa discutii prelungite pana tarziu in noapte, hotararea de incepere a negocierilor de aderare ofera Turciei sansa de a-si demonstra dorinta de a se alatura valorilor europene, de a continua sirul reformelor intreprinse pana in prezent, de a le consolida prin asigurarea instrumentrelor de punere in practica si mai mult, de a initia altele.


Relatiile Turcia – Uniunea Europeana
Intentia de aderare a Turciei la structura comunitara europeana nu e recenta; accentul pus de acest stat pe destinul sau european este un aspect bine cunoscut in politica internationala, primii pasi in acest sens facandu-se acum mai bine de 40 de ani. Mai exact, in 1963, Turcia semneaza Acordul de Asociere, cunoscut sub denumirea de Acordul Ankara si in 1987 depune cererea oficiala de aderare. Raspunsul Uniunii a venit la Summit-ul de la Luxembourg din 1997 cand candidatura Turciei este declarata eligibila, dar oficial, statutul de tara candidata la Uniunea europeana a fost obtinut abia in 1999 in urma Consiliului european de la Helsinki, unde se precizeaza ca: “Turcia este un stat candidat cu vocatia de a se alatura Uniunii pe baza acelorlasi criterii care se aplica si celorlalte state candidate. In cadrul strategiei europene actuale, Turcia, la fel ca si celelalte state candidate va beneficia de o strategie de pre-aderare a carui scop este de a incuraja si a sprijini reformele”².

Acesta este inceputul strategiei de pre-aderare care a pus Turcia in fata unui lung sir de reforme sustinute prin asistenta financiara europeana. In acest context, in martie 2001, a aparut Parteneriatul pentru Aderarea Turciei, iar ca raspuns la acest document al Consiliului UE, Guvernul de la Ankara a prezentat Planul National de Adoptare al Acquis-ului si o serie de reforme legislative in scopul indeplinirii criteriilor de aderare.

Dand inca o speranta Turciei, Consiliul european de la Copenhaga din 2002 fixeaza o asa numita clauza de rendez-vous: “Daca in Decembrie 2004, Consiliul european decide, pe baza unui raport si a unei recomandari a Comisiei, ca Turcia satisface criteriile politice de la Copenhaga, Uniunea Europeana va deschide fara intarziere negocierile de aderare.”³ Incurajarea de a accelera reformele si de a se implica activ in indeplinirea criteriilor de aderare nu a fost inutila, pentru ca, intr-adevar in Recomandarea Comisiei privind progresele realizate de Turcia pe calea aderarii din octombrie 2004 se arata ca Turcia satisface suficient criteriile de la Copenhaga si recomanda deschiderea negocierilor de aderare in anumite conditii. Pornind de la aceasta premisa, Consiliul european din decembrie 2004 a avansat ca certa pentru deschiderea negocierilor data de 3 octombrie 2005 si a stabilit coordonatele cadrului de negociere adaptat la specificul Turciei.

Nu lipsit de importanta este ca in toata aceasta perioada schimburile comerciale au fost un factor cheie al relatiilor dintre Uniunea Europeana si Turcia. Din 1995 a devenit functionala Uniunea vamala, ceea ce a facut ca Turcia sa ocupe locul al saptelea in cadrul schimburilor comerciale cu Uniunea, cresterea fiind evidenta daca tinem cont ca in 1990 Turcia ocupa o modesta a saptesprezecea pozitie. La aceasta se adauga faptul ca in primele noua luni ale anului 2004 exporturile Turciei spre piata comunitara au crescut cu aproximativ 55%, iar volumul importurilor din Uniunea Europeana au crescut cu 50%⁴.


Parteneriat privilegiat vs. Membru cu drepturi depline
Revenind la deschiderea negocierilor de aderare, desi acestea pot fi considerate un succes, totusi oficialii de la Ankara nu au fost pe deplin multumiti, aderarea propriu-zisa fiind prevazuta a avea loc abia peste 10 ani⁵, iar cadrul de negociere e mult mai riguros decat cele precedente. In plus, s-a insistat, in diverse contexte, ca “deschiderea negocierilor este punctul de plecare pentru un proces de lunga durata, care … ramane deschis si nu conduce nici apriori, nici automat la aderare.”⁶, Comisia rezervandu-si dreptul ca, urmand procedura stabilita in Tratatul asupra Uniunii Europene⁷ si dupa consultarea Parlamentului european, sa decida suspendarea negocierilor in caz de violare grava si persistenta a democratiei, respectului drepturilor omului, a libertatilor fundamentale si a statului de drept.

Dincolo de aceste aprecieri care lasa deschisa posibilitatea de regandire a numarului viitoarelor state membre si care obliga Turcia la transformari structurale profunde, totusi, “scopul final al negocierilor este aderarea”.

In contextul in care data de 3 octombrie era oferita ca sigura pentru deschiderea negocierilor, atat de documentele oficiale, cat si de reprezentantii europeni in diverse discursuri, iar progresele Turciei erau apreciate la Bruxelles, vehementa cu care Austria s-a pronuntat pentru o alternativa la statutul de membru cu drepturi depline pe care ar urma sa-l primeasca Turcia la incheierea negocierilor de aderare a reprezentat o surpriza. Ministrul de externe al Austriei, Ursula Plassnik a oferit varianta unui “parteneriat privilegiat” pe care Turcia urma sa-l aiba cu Uniunea Europeana. Varianta a fost categoric respinsa de oficialii de la Ankara, ministrul de externe turc Abdullah Gul adresand un ultim avertisment cu retragerea de la negocieri daca acestea nu vor incepe la data si in conditiile stabilite anterior.

Schimbul de reactii ferme intre cele doua parti parea ca va determina un blocaj destul de greu de gestionat pe viitor, un risc pe care Presedintia Britanica a UE nu putea sa si-l asume. Miza inceperii negocierii de aderare aducea in prim plan aspecte mult mai importante decat cele religioase sau geografice pe care s-au axat dezbaterile la un moment dat. “Parteneriatul privilegiat” propus de Austria cuprindea o serie de acorduri de natura comerciala, de politica externa si de securitate, cu anumite facilitati care urmau sa se stabileasca intre cele doua parti. Ceea ce se urmarea era tocmai limitarea accesului Turciei la luarea deciziei si implicit nereprezentarea sa in institutiile europene. Justificarea vine din faptul ca, in conformitate cu normele de reprezentare si datorita populatiei sale numeroase, Turcia ar avea un cuvant greu de spus in Parlamentul european si in Consiliu. Astfel, Turcia nu ar mai fi un simplu stat membru ci un actor central, pozitie pe care nimeni nu o poate neglija. Pe de alta parte, trebuie retinuta si prietenia traditionala cu SUA, Turcia fiind recunoscuta ca un actor cu greutate al relatiilor transatlantice, pilon al NATO in Orientul Mijlociu si ca vechi aliat al Statelor Unite. Iata de ce Administratia de la Washington nu a pierdut nici o ocazie pentru a-si exprima sustinerea pentru aderarea Turciei, aderare care raspunde in viziunea lor unei logici de aliante strategice greu de slabit, unei consolidari a pozitiei sale in zona care sa-i asigure indeplinirea prioritatilor de politica externa.

Rolul important pe care pozitia geografica i-o confera in zona va implica, treptat, o reconsiderare a geopoliticii europene. Dupa aderarea Turciei vom vorbi despre un spatiu comunitar ale carui frontiere vor ajunge pana in Orientul Mijlociu si in Caucaz, zone strategice instabile din punct de vedere al securitatii, dar bogate in resurse energetice. O simpla privire analitica a hartii ne arata ca aceste zone strategice instabile corespund sferei de influenta geopolitica a Turciei, a rivalitatilor istorice in care a fost implicata. Pusa in fata conflictelor din Caucaz⁸ si abordand direct tensiunile din Irak, Iran, Siria, Uniunea Europeana va trebui sa-si consolideze segmentul de aparare si de securitate, sa suplimenteze bugetul pentru acest sector, si nu in ultimul rand sa gestioneze din perspectiva valorilor sale, focarele existente. Pentru a raspunde tuturor acestor exigente, Bruxelles-ul va trebui sa dea consistenta dimensiunii externe a politicii sale si sa-si defineasca in termeni clari noua viziune geopolitica. Se va incerca astfel un transfer de stabilitate din interiorul granitelor europene spre zonele tensionate din imediata sa vecinatate.

Responsabilitatile pe care Uniunea Europeana este dispusa sa si le asume tin de mizele pe care le genereaza contextul geopolitic global, de scena pe care va actiona. Din aceasta perspectiva, atat Turcia cat si UE evolueaza intr-un mediu regional cu conexiuni multiple de tip retea si intr-un mediu international in recompunere. Spatiul Marii Mediterane si al Marii Negre, accesul la resursele din Orientul Mijlociu, includerea in limitele sale a unui segment important din traseele energetice⁹, sunt elemente de baza ale rationamentului facut in favoarea deschiderii negocierilor de aderare.

Puncte slabe – Puncte tari
Fara a epuiza problematica avantajelor si dezavantajelor strategice pe termen scurt sau lung oferite de primirea Turciei in spatiul comunitar, se impune a ne opri si asupra asa numitelor puncte slabe pe care situatia interna a acestui stat inca le mai genereaza.

Atat in Recomandarea Comisiei europene cat si in Raportul Parlamentului european se sublineaza vocatia europeana a Turciei, progresele realizate, dar sunt facute si o serie de recomandari care arata lungul drum pe care il mai are de facut acest stat.

Pentru ca data de 3 octombrie 2005 sa devina realitate in inceperea negocierilor de aderare, Turcia a trebuit sa mai rezolve doua probleme: pe de o parte sa semneze Protocolul prin care se extinde Uniunea vamala la cele zece noi state membre, intelegand aici si Ciprul, iar pe de alta parte reforma Codului penal, Bruxelles-ul cerand garantii referitoare la respectul minoritatilor si al drepturilor omului.

Ankara a indeplinit aceste conditii, desi chestiunea cipriota, aflata in centrul diferendului dintre cele doua parti e departe de a se fi rezolvat. Semnarea Acordului vamal nu presupune si recunoasterea oficiala a Ciprului, Turcia continuand sa interzica accesul transporturilor maritime si aeriene cu pavilion grec pe teritoriul sau. Apare astfel urmatorul paradox de rezolvat: cum va putea Turcia face parte din Uniunea Europeana, atat timp cat refuza sa recunoasca existenta unuia dintre membrii structurii la care doreste sa adere. In ciuda declaratiilor facute de partea turca referitor la acest diferend, Bruxelles-ul i-a cerut Turciei ca recunoasterea oficiala a Ciprului sa aiba loc pana la incheierea procesului de negociere. Ocuparea zonei de nord a Ciprului de catre soldatii turci in 1974 si embargoul asupra zonei sudice sunt incompatibile cu valorile europene si se asteapta o schimbare de atitudine a Turciei.

Pe langa diferendul cipriot, se distanteaza ca nerezolvata si problema cu Armenia, granita dintre cele doua state, care se intinde pe o distanta de 268 km, ramanand inchisa.

In acest context, ne intrebam daca mai sunt criteriile de la Copenhaga o referinta adecvata pentru a aprecia pertinenta candidaturii turce. In mod firesc, sintagma folosita de Comisia europeana prin care apreciaza ca indeplinirea criteriilor de aderare se face in mod suficient, lasa deschisa posibilitatea de a interpreta si de a nuanta raspunsurile.

Indiscutabile sunt progresele pe care Turcia le-a facut pe calea integrarii: modificarea unor articole din Constitutia adoptata in 1982 si din legislatia referitoare la drepturile omului. In 2002 Parlamentul Turciei a decretat abolirea pedepsei cu moartea, a autorizat invatamantul in limbile minoritatilor si a adoptat o noua legislatie referitoare la minoritatea crestina. La acestea se adauga o serie de masuri luate in 2003 si care au avut ca punct central limitarea influentei politice a Consiliului National de Securitate si “toleranta zero” fata de tortura si de tratamente inumane. Aceste reforme importante trebuie continuate si consolidate. Comisia europeana mai recomanda Turciei o reforma a sistemului electoral si reducerea pragului electoral de 10% pentru a permite o reprezentare mai larga fortelor politice in Marea Adunare Nationala, reforma legislatiei referitoare la fundatii si asociatii, sprijin neconditionat acordat societatii civile, libertate sindicatelor in organizare, lupta impotriva coruptiei, stabilitate regionala si incurajarea relatiilor de buna vecinatate prin deschiderea posibilitatilor de acces la resursele de apa, o distributie justa si echitabila a apei din fluviile al caror curs superior se afla pe teritoriul turc, cat si respectarea standardelor Organizatiei Internationale a Muncii.

Privite in ansamblu, aceste reforme sunt fara precedent intr-o societate de tipul celei turce, care incearca sa-si defineasca orientarea europeana. Ele nu trebuie sa devina simple angajamente de suprafata asumate fata de Uniunea Europeana, ci vor trebui sustinute printr-o schimbare de mentalitate si de practici la nivelul clasei politice, al administratiei si al simplilor cetateni.

Concluzii
Odata cu deschiderea negocierilor, relatiile Turciei cu Uniunea Europeana au intrat intr-o noua etapa, in care vor aparea, treptat, alte aspecte sensibile. Pentru ca aceste situatii sa fie gestionate cu succes, va fi nevoie de o intelegere si o acceptare reciproca, de transformari structurale dublate de flexibilitate si coerenta in decizii. Pe durata negocierilor Turcia si Uniunea Europeana vor trebui sa invete sa se accepte reciproc, realizand astfel mult dorita balanta intre diversitate-dinamism si unitate-coeziune.

Cu toate particularitatile pe care le prezinta, totusi Turcia se va defini ca un model pentru alte state musulmane aratand ca democratia si Islamul sunt compatibile, in timp ce promovarea multiculturalismului in Europa ca principiu de politica externa europeana devine o necesitate pentru a face fata provocarilor globale. Dinamica politica a negocierilor euro-turce va fi una speciala si daca tinem cont de faptul ca presedintia UE este detinuta in prima jumatate a anului 2006, conform principiului rotatiei, de catre Austria, stat ai carui reprezentanti s-au opus deciziei de deschidere a negocierilor de aderare.

Drumul Turciei catre Uniunea Europeana se dovedeste a fi unul pe cat de lung pe atat de sinuos, iar obtinerea statutului de stat membru in cadrul acestei structuri se proiecteaza ca o miza cu valente multiple. In acest moment este greu de spus cu exactitate cand se va alatura Turcia celorlalte state din UE; cel mult se pot avansa ipoteze ca baza de lucru pentru analizele viitoare pentru ca urmeaza negocierea celor 31 de capitole din acquis-ul comunitar. 

Complexitatea dosarului turc ne determina sa afirmam ca a deveni membru al Uniunii Europene a fost si este o decizie politica bazata pe potentialul statului candidat si nu pe identitatea sa. La randul sau, identitatea europeana trebuie sa se proiecteze ca fiind flexibila, axata in principal pe respect si recunoastere reciproca, egalitate si solidaritate. Numai in acest context va putea fi inteleasa provocarea diversitatii la adresa identitatii politice europene.

NOTE
¹ www://europa.eu.int/comm/enlargement/turkey/political _profile. htm
² Concluziile Presedintiei Consiliului european de la Helsinki, 10-11 decembrie 1999, pct. 12
³ Concluziile Presedintiei Consiliului european de la Copenhaga, 12-13 decembrie 2002, pct. 19
⁴ www.europa.eu.int/comm/enlargement/turkey/eu_relations. htm
⁵ Documentul Comisiei europene Cadrul de Negocieri cu Turcia, Principiile care guverneaza negocierile, pct. 13
⁶ Raportul Parlamentului european referitor Raportul din 2004 si la Recomandarea Comisiei europene asupra progreselor realizate de Turcia pe calea aderarii, 3 decembrie 2004
⁷ Art. 7 din TUE, modificat de Tratatul de la Nisa
⁸ Este vorba de conflictele din Cecenia, Abhazia, Azerbaidjan, Afganistan
⁹ Se va tine cont si de Proiectul Nabucco, prevazut a deveni perational in 2011. Aceste conducte urmeaza sa traverseze teritoriul Turciei, Romaniei, Bulgariei, Ungariei si Austriei, avand in total o lungime de 2841 km.

Bibliografie
Baechler Jean (2003), L’Europe et la Turquie, in Commentaire, vol. 26, nr 101, p. 37-45.
Gole Nilufer (2004), Turquie: un désir que dérange, in Critique internationale, nr. 23, p. 26-39.
Gower Jackie, Redmond John (2001), Largirea Uniunii europene: perspective, Bucuresti, Club Europa.
Judt Tony (2000), Europa iluziilor, Iasi, Polirom.
Prodi Romano (2001), O viziune asupra Europei, Iasi, Polirom.
Rouleau Eric (2000), Turkey’s Dream of Democracy, in Foreign Affairs, vol. 79, nr. 6, p. 100-114.
Uzumcu Ahmed (2004), Turkey’s Role in Euro-Atlantic Security, in Nato’s Nations and Partners for Peace, nr. 2.
www.europa.eu.int/european_council/conclusions/index_en.htm pentru Consiliul european de la Copenhaga, 12-13 decembrie 1993, Consiliul european de la Luxembourg, 12-13 decembrie 1997, Consiliul european de la Helsinki, 10-11 decembrie 1999, Consiliul european de la Copenhaga, 12-13 decembrie 2002, Consiliul european de laBruxelles, 16-17 decembrie 2004.
www. europa.eu.int/comm/enlargement/turkey
www.europarl.eu.int/activities
www.eu2005.gov.uk

Elena BurcioagA - licentiata a Facultatii de Stiinte Politice din Universitatea Bucuresti (2002) si a Facultatii de Stiinte Juridice si Administrative (2004). Master in Relatii internationale, Facultatea de Stiinte Politice (2004), Diploma de Studii aprofundate in specializarea Drepturi fundamentale, Universitatea din Nantes (2003). Absolventa a Academiei Diplomatice Bucuresti (2005).

 sus