Teorie politica

Opinii privind comportamentul organizational
si legile evolutiei partidelor politice
 

VASILE NAZARE

Studying the party making phenomena as the expression of the political and democratic pluralism, requires a changing of the accent from the everyday reality to the perspectives, from present to future. The tendencies that have been manifested in the contemporany party systems and their legal way of evolution that are shaping up, can stand for a starting point in the process of evaluation regarding the place and the role of the political parties in the informational society.

1. Comportament organizational si eficienta politica
Partidele politice, in raport cu alte tipuri de organizatii, se individualizeaza prin organizarea formala (statut, program, organisme de conducere) si finalitatea lor – luarea in stapanire a “masinei de guvernare a societatii”.

Comportamentul politic, la nivel individual sau organizational, implica valori, interese si preferinte, este rezultatul coroborarii structurii de personalitate, credintelor si convingerilor politice, reactiilor si actiunilor politice, structurilor si proceselor care au loc in sistemele politice. Conduita informala voluntara amplifica eficienta organizationala. Praxiologia politica solicita, parafrazandu-l pe T. Kotarbinski, integrarea in conceptul eficientei a celor doua dimensiuni valorice: economicitatea (ca raport dintre cantitatea de produse si volumul de resurse consumate; dintre efectele scontate obtinute si volumul de activitati initiate si realizate) si eficacitatea (atingerea scopului urmarit; in cazul nostru: cresterea numarului de membri, a procentelor in sondaje si in alegerile locale si generale, prezidentiale sau comunitare)¹.

Problemele organizatiilor, in general, tin de organizare, diviziunea muncii, eficienta si crearea conditiilor pentru cresterea randamentului activitatii. Performantele (randamentul) activitatii partidelor politice tin in primul rand de niste factori de conditionalitate:
a) legitimitatea - presupune o activitate conforma cu un anumit cadru normativ politic, juridic si etic; convingerea guvernantilor ca au dreptul sa exercite conducerea societatii in concordanta cu valorile, idealurile, dezideratele si vointa celor guvernati;
b) increderea - masura in care membrii sistemului au incredere in actorii politici; increderea este caracteristica poliarhiei, asocierii libere in vederea atingerii scopurilor, neincrederea este proprie hegemoniei, gruparilor constrangatoare. Organizatiile bazate pe optiune libera si confienta sunt mai longevive si mai eficiente decat cele strict ierarhizate si bazate pe comanda;
c) gradul de integrare - coeziunea si unitatea partidului in actul guvernarii. Activitatea de partid si actul guvernarii sunt laturi interdependente ale unui proces politic responsabil. L. Epstein (in Political Parties in Western Democraties, 1962) acrediteaza termenul de coeziune a partidului care rezida in responsabilitatea asumata fata de societatea globala si exprimata intr-o structura politica alcatuita pe baza unor principii si a unui program. Omogenitatea partidelor (de interese, idei si limbaje) nu exclude existenta unor disidente sau factiuni, manifestarea unor erezii. Exista o “contradictie intre egalitatea politica si armonia politica”, remarcau Verba, Nie si Kim. Iar G. Pasquino adauga: “Acolo unde exista institutii politice puternice care au legaturi clare cu anumite grupuri specifice de populatie – in care partidele nu intentioneaza sa coopteze toti cetatenii, ci sa mobilizeze propriile grupuri de sustinere – poate creste egalitatea politica, dar, in egala masura, si conflictul”. Organizatiile politice tind catre autonomie, ceea ce implica nevoia de loialitate, tipuri complexe de coeziune si clivaj. Cooperarea intra si interorganizationala de tip politic, considera R. Dahl, este stimulata fie de dorinta de aparare a unitatii interne a natiunii, independentei si institutiilor ei politice, fie de constientizarea fiecarei subculturi a realitatii ca nu poate constitui o majoritate valida, capabila sa guverneze decat intr-o coalitie cu reprezentantii altor subculturi²;
d) nivelul de participare - relatiile cu celelalte organiza-tii, mobilizarea membrilor si simpatizantilor la elaborarea, adoptarea si indeplinirea deciziilor.

In general, nivelul de participare al membrilor la viata partidelor a fost destul de redus, la un procent nesemnificativ (10% la 30%) chiar si in situatii deosebite (campanii electorale etc.), deoarece conducatorii si functionarii de partid detin parghiile care le permit sa ia deciziile, sa manipuleze participarea si sa faca impracticabila democratia in interiorul partidului.

Analizand problema participarii in cadrul partidelor si organizatiilor (a implicarii sau a retragerii), A.O. Hirschman (in “Shifting Involvements. Private Interest and Public Action”, 1982) readuce in discutie o chestiune deseori trecuta cu vederea in astfel de demersuri, cea a “stimulentelor”. O participare sustinuta si constanta in cadrul organizatiilor politice, hotaratoare pentru existenta si buna lor functionare, nu poate fi conceputa daca organizatiile respective nu sunt capabile sa foloseasca instrumente selective, orientate catre mobilizarea, in mod diferentiat, a membrilor sai. Astfel, individul (membrul de partid – s.n.), in loc sa adopte pozitia “pasagerului clandestin”, el va cauta sa devina cat mai activ cu putinta, “in functie de limitele pe care i le impun celelalte activitati ale sale si obiectivele esentiale”. Pornind de la aceste concluzii, Clark si Wilson (in “Incentive Systems: A Theory of Organization”, 1961) ne ofera o clasificare a acestor stimulente practicate cu un real succes si in organizatiile de tip politic: stimulentele materiale (“recompense tangibile” care pot lua forma unor sume de bani, salarii si rambursari, servicii de asistenta, obtinerea de functii in organizatie), stimulente de solidaritate (stimuleaza spiritul de identitate intre membrii organizatiei, induce trairea mandriei, a prestigiului pentru apartenenta la organizatie, raporturile prietenesti dintre cei care au aceleasi preocupari si interese), stimulente orientate catre scop (se refera la elemente ideale sau ideologice: dobandirea unor obiective importante si cu caracter general, ca transformarea raporturilor sociale, egalitatea intre grupuri, crearea unei societati drepte). Motivatiile, tipul de stimulente urmarite de fiecare membru sau simpatizant al partidului se afla intr-o permanta dinamica. Iar “organizatiile pot pune la dispzitia sustinatorilor o gama larga de stimulente care reflecta modificarea circumstantelor, a resurselor, a asteptarilor”³.

Participarea partidelor la viata politica presupune o serie de mijloace, resurse si conditii (pozitii, roluri, modele de actiune) care sa le permita respectarea ordinii sociale si afirmarea unui comportament inteligibil semnificativ pentru ceilalti competitori, prieteni sau ostili, prezenti pe scena politica. Participarea, ca proces complex, presupune atat asocierea, cat si disocierea de alte organizatii. Caracteristic partidelor le este participarea membrilor sai la procesul de elaborare, adoptare si mobilizare pentru indeplinirea deciziilor. Privitor la prezenta si contributia indivizilor la viata de organizatie, D. Gusti si M. Duverger formuleaza “teoria cercurilor” de participare dispuse concentric: 1. cercul simpatizantilor, cei care sustin partidul, dar raman in afara organizatiei; 2. cercul aderentilor, format din membrii de partid de rand; 3 cercul propagandistilor, militantilor sau liderilor; cercurile de apartenenta configurate in cadrul partidului induc si cercurile de insurgenta pentru putere in interiorul oricarei formatiuni: cercul guvernamental (cand partidul se afla la putere), cercul parlamentar (cand partidul are reprezentare parlamentara), cercul partizan (reprezentat de aparatul de propaganda, militantii partidului) si cercul local.

Participarea se corelaza in mod necesar cu capacitatea membrilor organizatiilor politice de a exercita o influenta (cat de mica) asupra liderilor, conducatorilor politici si asupra deciziilor acestora, asupra organizatiei insasi. A. Hirschman (in “Exit, Voice, and Loyalty”, 1970) distinge trei modalitati: protestul (voice – fata de alegerile nedorite si comportamentele neacceptate, membrii pot incerca sa achimbe conducerea sau sa modifice comportamentele in directia dorita), dezertarea (exit – divortul de organizatie, parasirea corabiei, atunci cand nu mai exista sperante de a putea influenta alegerile si comportamentele, dar numai atunci cand sunt disponibile alte organizatii care ii atrag si ofera stimulente adecvate nemultumitilor; vezi migratiile politice din si spre toate directiile manifestate pe esichierul politic romanesc in perioada postrevolutionara; dezertarea este costisitoare si posibila cand protestul este insuficient sau nu si-a produs ecoul scontat) si loialitatea (loyalty – nu ca acceptare pasiva, ci ca reafirmare a sustinerii, a fidelitatii in momente dificile, de optiuni controversate; are rolul de a impiedica dezagregarea partidului)⁴. In organizatii, influenta se propaga asimetric, diferentele si dezechilibrele se origineaza in “diferentele preexistente de statut” (statutul socio-economic, pozitia in organizatie, constiinta de clasa) si variabilele individuale (interes, informatie, eficacitate). Nivelul receptivitatii liderilor, observau Nie si Verba (in “Participation and Political Equality. A seven-nation comparison”, 1978), sporeste proportional cu cresterea participarii politice, dar, corespunzator, scade si egalitatea; in comunitatile cu participare politica ridicata, receptivitatea liderilor este considerabila si fata de cetatenii mai putin activi, care sunt complet negiljati in comunitatile cu participare redusa. Si participantii activi si cei pasivi vor trai, in mod diferit, anumite insatisfactii si deziluzii.

Fenomenul partidist se deruleaza, scria J. Gicquel (in “Droit Constitutionnel et Institutions Politiques”, 1991), in jurul cuplului “autoritate-contestatie” (putere-opozitie, s.n.). Conflictul nu trebuie considerat intotdeauna nefast, ci, in anumite limite, chiar dezirabil. Pentru ca un sistem de partide sa supravietuiasca, il completa G. Pasquino, “trebuie sa realizeze o interactiune orizontala, concurentiala intre cel putin doua partide si o interdependenta verticala intre mai multe elemente: alegatori, partide, parlamente si guverne”. Concurenta intre partide, concluziona politologul italian, “se desfasoara pe diferite planuri: electoral, guvernamental, parlamentar”. Fenomenul contestarii presupune destul de multa incredere intre opozanti si nicidecum transformarea lor in dusmani implacabili; diversitatea, in ciuda aparentelor, diminueaza tensiunea si conflictele.

Efectele politicii concurentiale pot fi atenuate, remarca R. Dahl (in “Poliarhiile”, 2000), prin instituirea unui sistem de partide foarte divers: un sistem bipartid, cu doua partide mari, dominante, si unul sau cateva mai mici (ca in Germania); un sistem constituit dintr-un partid de guvernamant, dominant, care poate intruni 50% din sufragii si cu contrapondere intr-o opozitie ce grupeaza trei sau mai multe partide, ca in Austria si Germania anilor ’60, un sistem orientat spre consens cvasiunanim, ca in Elvetia, unde majoritatea partidelor sunt incluse in executiv.

Participarea implica cultura civica si politica a membrilor si liderilor politici, o anumita capacitate de explicare, intelegere si interpretare intr-o maniera autonoma, partinica a evenimentelor politice, un anumit nivel al convingerilor obiectivate in subsisteme de tip normativ (care sa concorde cu obiectivele politice ale partidelor) si actional (latura operationala, hotaratoare in aprecierea convingerilor). Convingerile membrilor, dar mai ales ale liderilor si activistilor, sublinia R. Dahl, sunt determinante in structurarea si functionalitatea partidelor. Sansele de reusita sunt conditionate de mai multe variabile: insusirea unui set de convingeri politice destul de complex si stabil, concordanta intre manifestarea actionala si convingerile politice, masura in care au capacitatea de a influenta evenimentele politice, stabilitatea si transformarea unui regim.

Partidele sunt organizatii care manifesta o incongruenta actionala; de cele mai multe ori ideea si actul (actiunea politica) nu concorda. Platformele oficiale ale partidelor nu coincid de obicei cu exprimarile lor in viata politica, angajarea lor in act se opune angajarii intr-o cauza; situatie ce ne indreptateste sa remarcam ca avem de a face mai mult cu un pluralism doctrinar decat atitudinal. Doctrinele dispun partidele pe scena politica, configureaza sistemele de partide, concura la fundamentarea convingerilor (indeosebi cele privind necesitatea gestionarii puterii si a guvernarii), influenteaza relatiile dintre partide, fac posibile coalitiile, chiar intre partide care n-au nici un element ideologic comun.

Trebuie stiut faptul ca “suportul social” nu se identifica cu “suportul ideologic” (de pilda, daca un partid se bucura de sprijinul populatiei catolice, asta nu-l transforma automat intr-un partid catolic); totusi, in mare masura, exista o reciprocitate intre programele partidelor, interesele si nevoile obiective si subiective ale sustinatorilor sai. Deci sistemul de partide nu reprezinta o imagine spontana si fidela a diferentierilor sociale, prezenta si coloratura lor specifica depind intr-o anumita proportie de intelegerile electorale care pot fi manipulate in directii impuse de interesele partizane ale actorilor politici. Dimensiunile de problematica, in conceptia lui A. Lijphart, sunt: socio-economica, religioasa, cultural-etnica, urban-rurala, sprijinul pentru regim, politica externa, postmaterialismul⁵;
e) tipul de management si marketing politic practicat – reusita partidelor politice contemporane nu mai poate fi lasata in grija destinului. Totul este rezultatul unei activitati stiintifice, a profesionistilor in arta comunicarii politice. Destinul politic al unui om politic sau al unui partid se construieste cu migala zi de zi, ceas de ceas. Intreaga activitate – recrutarea personalului de concep-tie, alegerea candidatilor, ancheta, evaluarea strategica, analiza peisajului audio-vizual, calculul financiar, folosirea afiselor electorale, interventiile publice ale candidatilor, pregatirea raspunsurilor televizate etc. – se subordoneaza unor reguli stricte: coerenta (abordarea marketingului politic ca un sistem, ca un ansamblu de actiuni legate intre ele si care se influenteaza reciproc), adaptarea campaniei la timpul prezent (luarea in considerare a tuturor factorilor de dinamica, a propriilor interese si obiective care evolueaza), identificarea minimala (personalizarea, alegerea unei identitati politice diferita de cea a celorlalti candidati, un lider sau un partid isi poate revendica fie o imagine de moralitate, fie de seriozitate, fie de onestitate, fie de profesionalism, fie de tinerete; importanta este realizarea unei perceptii clare a acestei imagini si identificarea precisa in ochii electoratului, chiar daca proiectia respectiva este contestata de adversarii politici) si coordonare maxima (respectarea regulilor de prudenta necesare pentru a anticipa rezultatele alegerilor sau deciziilor adversarilor, pentru a nu miza sau folosi informatii nesigure si neverificate). Campaniile de marketing politic, afirma A. Stoiciu, pot fi: campanii electorale (cu obiectiv clar stabilit – cucerirea unor pozitii sau posturi politice) si campanii de imagine-atitudine (avand ca obiectiv promovarea unui partid politic, a unei idei sau atitudini, popularizarea unui om politic)⁶.

In elaborarea unor predictii privind rolul si performantele partidelor, unii teoreticieni folosesc ca indicatori de comensurare: membrii inscrisi in partide (din acest punct de vedere se constata un anumit declin; astfel, potrivit unei cercetari facuta de Katz & Mair s.a. in 1992, pe o perioada determinata – 1960-1980 – si un esantion de 11 tari, se pot trage concluziile: numarul membrilor de partid, ca procent din electorat, in unele democratii occidentale a scazut in procente de la 0,8% in Suedia la 6% in Marea Britanie si Olanda, la - 14,6 % in Danemarca), oscilatiile electorale (determinate de incapacitatea partidelor de a-si mentine o directie stabila, alterarea indentitatii lor, confuzia doctrinara si strategica in care se complac anumite partide, schimbarile dese in oferta politica), structurarea votului (men-tinerea unui statu-quo politic, nu s-au inregistrat mutatii semnificative pe esichierul politic, nu a aparut, cu mici exceptii – Forza Italia sau Partidul Reformator din SUA – nici un partid nou, durabil), selectarea personalului politic si guvernamental (partidele detin inca controlul asupra proceselor de selectie politica; parlamentarii sau cei care detin functii publice neeligibile sunt inca numiti de partide, chiar si asa-zisii independenti nu pot accede fara o sustinere politica; proportia se ridica, la nivelul lumii occidentale, la impresionantul procent de 75%; totusi, aparitia independentilor in parlament sau guvern arata in ce masura partidele mai controleaza fenomenul) si fixarea agendei politice (masura in care partidele au rolul decisiv in formularea si stabilirea politicilor publice, care pot fi indrumate si de catre alte organisme, gen Uniunea Europeana)⁷.

Performanta comportamentala a partidelor politice, in opinia noastra, se poate evalua dupa o serie de indicatori sociologici, psihologici, politici, istorici, socio-economici: numarul membrilor si simpatizantilor, influenta si prestigiul de care se bucura in randul electoratului, gradul de uzura morala din perioada guvernarii sau opozitiei, performantele economice si calitatea vietii pe timpul guvernarii, gradul de indentificare si protejare a intereselor nationale in orice situatii de natura interna si internationala, capacitatea de a influenta guvernarea sau de a o gestiona, singur sau in coalitii, de a rezolva situatiile de criza de orice natura.

Performanta guvernarii devine deopotriva, in conditiile contemporane, sursa si principalul criteriu de legitimare sau delegitimare a partidelor politice, dimensiunea esentiala care influenteaza in mod hotarator perspectivele si destinul lor pe scena politica a lumii. Privita din aceasta perspectiva, evolutia PN|-CD-lui pe esichierul politic autohton devine explicabila si inteligibila.

Privind comportamentul si eficienta partidelor politice, nu putem sa nu reamintim aprecierile cunoscutului sociolog francez R. Aron: partidele politice se remarca prin exces de oligarhie, exces de demagogie (parlamentara si electorala) si o eficacitate limitata⁸. Realitati intretinute de partizanatul politic, de dorinta de victorie in alegeri si mentinerea puterii pentru o perioada nedeterminata de timp. Deoarece politica de partid, in cele mai multe cazuri, nu exprima interese sociale si nationale, ci urmareste, cu precadere, propriile interese ale acestor grupuri partizane si ale structurilor lor de conducere.

Pragmatismul face inutila morala, reusita primeaza in detrimentul implicatiilor etice; totusi o prezenta prea indelungata la putere, dincolo de rezultate, conduce la o erodare fireasca a puterii, genereaza o reactie de respingere din partea alegatorilor si chiar contribuie la disparitia partidului respectiv de pe scena politica a tarii. Destinul Partidului Crestin-Democrat italian sustine asertiunea.

2. Legile comportamentului organizational al partidelor politice
Analiza comportamentului partidelor in comparatie cu cel al altor tipuri de organizatii nepolitice ne ofera posibilitatea sa sintetizam si sa ne exprimam punctul de vedere in legatura cu legitatile - unele consacrate si relative cunoscute, altele in curs de formulare si validare - care guverneaza viata acestor protagonisti politici: 1. legea interdependentei sistemelor de partid si sistemelor electorale (M. Duverger; D. Rae) – subliniaza relatia reciproca de influentare dintre sistemele electorale si partide sau sistemele de partide; raport ridicat la rang de “lege sociologica” de Duverger si dezvoltata de Rose, V.J. Handbly si Loosemore; sistemele electorale pluraliste cu circumscriptii uninominale favorizeaza sistemele bipartidiste, iar sistemele bipartite favorizeaza conservarea sistemelor pluraliste; reprezentarea proprotionala si sistemele binominale incurajeaza multipartidismul; cu cat un sistem electoral este mai permisiv, cu atat mai mare este numarul de partide existent; numarul de partide este mai mic in sistemele pluraliste, ceva mai mare in sistemele majoritare, la un nivel superior in sistemele semipluraliste si atinge punctul maxim in sistemul proportional (Duverger); toate sistemele electorale tind sa suprareprezinte partidele mai mari si sa le subreprezinte pe cele mici, proces concretizat in anumite tendinte: toate sistemele electorale conduc la rezultate disproportionte, reduc numarul de partide parlamentare in comparatie cu numarul efectiv de partide electorale (exemplul Romaniei, cu acelasi sistem electoral s-a ajuns dupa scrutinurile din 2000 si 2004 la un numar redus de partide parlamentare – 6) si favorizeaza alcatuirea unor majoritati parlamentare pentru partidele care nu beneficiaza de un suport majoritar din partea electoratului (orice sistem electoral, daca exista vointa politica, permite formarea unei majoritati guvernamentale); predispozitii care se releva mai pregnant in sistemele pluraliste si majoritare decat in sistemele de reprezentare proportionala (D. Rae)⁹; 2. legea de fier a oligarhiei, formulata de R. Michels¹⁰ in urma observatiilor asupra comportamentului partidelor politice, al sindicatelor sau al altor tipuri de asociatii si reiterata mai tarziu de A. Touraine. Disciplina si ierarhizarea, absolut necesare functionarii organizatiilor complexe, duc inevitabil la oligarhie – concentrarea deciziei la nivelul unui grup restrans de persoane, a unei oligarhii birocratice, inamovibile, care-si perpetueaza prerogativele in structurile de conducere in virtutea profesionalismului si meritelor clamate si acceptate. Situatie ce conduce la aparitia unei falii intre interesele grupului conducator si cele ale electoratului; nu intamplator, R. Aron, analizandu-le comportamentul, suspecta partidele politice de “exces de oligarhie”¹¹, fenomen ce are tendinta sa sfarseasca, il completa A. Touraine, intr-o forma periculoasa de alienare politica: “partidocratia”¹², anularea caracterului reprezentativ al democratiei, prin situarea partidelor dincolo de interesele societatii civile, ale claselor si categoriilor sociale; 3. legea orbitarii, formulata de D. Gherea (1910); potrivit careia partidele mici graviteaza in jurul celor mari, sfarsind intr-o fuziune prin absorbtie cu cele din urma; de pilda, fuziunea dintre PSDR si PDSR si formarea PSD, dintre PNL si ApR etc.; 4. legea motivatiei – participarea membrilor si simpatizantilor (sub raportul numarului, loialitatii, constantei, angajarii si sustinerii) este conditionata si determinata de marimea, numarul partidelor si beneficiile scontate; participarea se afla intr-o relatie de directa proportionalitate cu marimea, numarul partidelor competitoare si perspectivele de ascensiune in functiile de decizie politica sau administrativa; dimensiunile peste medie, varietatea oportunitatilor de exprimare organizata a optiunilor si intereselor, conturarea unor sanse reale de ascensiune amplifica implicarea politica a electoratului (partizan si nepartizan), dimpotriva “pierderea in greutate”, concurenta cu un numar restrans de actori politici in competitiile electorale si lipsa de perspectiva sau pierderea unei pozitii importante diminueaza pana la disparitie motivatia si atasamentul indivizilor – afectiv, de continuitate, normativ – fata de organizatie (idei regasite fragmentar la G. Johnes, R. Dahl, Meyer si Allen; situatie aparuta in aproape toate partidele politice romanesti, migratia politica a devenit o moda); Philippe Braud (in “Sociologie politique”) explica argumentat pozitia oligarhica partizana; conducatorii dispun de resurse mari pentru a se mentine la putere: controleaza aparatul central, finan-tele organizatiei, accesul la mass-media, lansarea campaniilor de opinie, gestionarea fisierului candidatilor; controleaza aparatul central si informatiile pe care le folosec pentru formularea unor strategii pentru a realiza compromisul intre tendinte divergente sau sa-si foloseasca notorietatea in opinia publica pentru a-si mentine puterea in organizatie; “unul din privilegiile fundamentale ale conducatorilor, de care ei stiu sa se foloseasca pentru a se mentine la putere, este consimtamantul bazei fata de puterea lor. Militantul de baza stie (...) ca un partid este mai eficient daca vorbeste printr-o singura voce si da o imagine de realativa unitate (...) Exista o autocenzura care-i face pe militanti sa ezite in dezvaluirea publica a dezacorduriilor, renuntand in acest fel la o resursa: posibilitatea de a se sprijini pe opinia publica impotriva conducerii partidului”¹³; un partid reprezinta o piramida organizationala care atesta o organizatie extrem de centralizata, cu o slaba putere a bazei; tendinte oligarhice ale functionarii partizane se origineaza in modelul democratic; 5. legea participarii – gradul de mobilizare la viata politica este functie atat de numarul partidelor, cat si de diversitatea ideologica si doctrinara a ofertei politice care poate sa satisfaca intr-o masura apreciabila dezideratele electoratului, fapt ce argumenteaza forta de atractie mai mare a pluripartidismului fata de monopartidism; competitia dintre agentii politici nu este insa o competitie intre ideologii, ci o lupta pentru putere; de asemenea, cristalizarea partidelor si manifestarea lor ca organisme unitare si omogene tine mai mult de latura psihologica, de natura convingerilor, decat de cea teoretica a culturii politice; lege la care S. Huntington face urmatoarele completari: a. fenomenele de instabilitate politica, numarul loviturilor militare si forta partidelor politice se afla intr-un raport de inversa proportionalitate; declinul puterii de partid, fragmentarea conducerii, trecerea liderilor in aparatul birocratic al administratiei de stat, pierderea sprijinului de masa, disolutia organizationala, migrarea conjuncturala a liderilor de partid, aparitia personalismului prevestesc loviturile militare; nu confiscarea puterii de catre militari determina decaderea partidelor, ci loviturile militare consemneaza doar o stare de fapt, prevestesc sfarsitul unei democratii. Intr-o cercetare sociologica a fenomenului evocat, Fred R. von Mehden atragea atentia asupra pericolului care ameninta stabilitatea si ordinea politica: frecventa loviturilor militare variaza de la 0% (procent inregistrat de statele de tip comunist) la 11% in sistemele cu un singur partid, 45% in sistemele bipartide, 68% in sistemele pluripartide, atingand o cota de 83% in sistemele fara partide eficiente. Loviturile militare au o frecventa mult mai mare in statele fara partide decat in oricare sistem politic. Stabilitatea unui sistem politic depinde de aceasta variabila – institutionalizarea partidelor politice; cu cat ele sunt mai puternice si isi asigura un sprijin de masa sporit, proportional pericolul loviturilor de stat scade; de exemplu, in statele coloniale, unde vechile institutii politice sunt abolite de revolutie, ordinea post-revolutionara si stabilitatea regimului politic depind de aparitia unui partid politic, de puterea acestuia; b. stabilitatea si ordinea unui sistem politic sunt conditionate si influentate de nivelul de mobilizare si participare politica; sistemele unipartidiste, bipartidiste si cele cu partid dominant confera o stabilitate mai mare decat cele pluripartidiste. In opinia politologilor Arthur S. Banks si Robert B. Textor (“A Cross-Polity Survey”, 1963), procentul oscileaza intre 25% (pentru prima categorie) si 85% (specific ultimului tip de sistem); c. forta unui partid si a unui sistem de partide depinde atat de nivelul de institutionalizare, cat si de cel participativ. S. Huntington aprecia ca aceasta depinde de patru factori mai importanti: capacitatea de a supravietui fondatorilor si celor care l-au condus la succes; complexitatea si profunzimea organizationala; gradul de identificare si loialitate a activistilor si liderilor cu partidul, cu idealurile si obiectivele fundamentale si colaterale ale acestuia; flexibilitatea, capacitatea de a-si schimba functia de reprezentare. Un partid cu baza de masa este mai puternic decat unul cu sprijin limitat; dominatia bazata pe recunoastere sociala diminueaza starile conflictuale si concura la realizarea unei stabilitati sociale; partidele politice si sistemele de partide devin catalizatorii, instrumentele principale de amplificare si institutionalizare a participarii politice; nu se poate concepe participare fara organizare si invers, disjunctia dintre cele doua dimensiuni degenereaza intr-o miscare browniana, miscari confuze de masa; organizarea fara participare degenereaza in clici personaliste. Partidele politice necesita sinteza dintre participare si organizare; partidele si sistemele de partide care reusesc sa coroboreze mobilizarea cu organizarea reconciliaza de fapt modernizarea cu dezvoltarea politica. In timp ce parlamentele reprezinta, partidele politice mobilizeaza. Forta de mobilizare a partidelor politice este determinata de prezenta la vot a cetatenilor, indicator care ilustreaza forta si capacitatea organizatorica a partidelor politice. Gradul de participare la vot exprima graitor nivelul puterii partidelor politice, posibilitatea lor de mobilizare. Cu cat partidele implicate in alegeri sunt mai puternice, au o baza de masa mai mare, cu atat prezenta cetatenilor la vot va fi mai mare. Prezenta electoratului la urne in proportie de 90% in tarile foste comuniste, 80% in tarile occidentale si 60% in SUA releva importanta pe care o acorda partidele factorului organizare. Din aceasta perspectiva, convingerea lui S. Huntington: “partidele constituie mai mult baza stabilitatii decat a instabilitatii” este rezonabila si sustinuta de realitate. Astfel, Asia, Africa si America Latina – unde partidele au fost ilegale sau proscrise mult timp – au reprezentat zonele politice cu o accentuata instabilitate politica. O concluzie se impune: atat schimbarea cat si stabilitatea unui sistem politic trebuie cautate in prezenta si activitatea concreta a partidelor politice; 6. legea adaptarii functionale (S. Huntington) – durata existentiala si functionala a unui partid este direct proportionala cu posibilitatea sa de a-si schimba functia de reprezentare, de a-si primeni suportul sociologic atat in actul guvernarii, cat si in cel al opozitiei; un partid incapabil de mobilitate sociologica si ideologica nu poate dobandi mai multa putere, isi pierde din atributele de institutie politica eficienta fata de unul care este mobil si apt de a se adapta la imperativele schimbari, la cerintele de a se identifica cu un alt electorat (vezi criza de identitate si eficienta politica cu care se confrunta partidele provenite din miscarile de eliberare nationala imediat ce acced la guvernare; sau momentele de degringolada manifestate in viata interna a unor partide care au fost inlaturate de la putere si au intrat in opozitie; exemplul framantarilor pe care le traverseaza PSD-ul); de asemenea, puterea partidelor si numarul lor depind de nivelul modernizarii sistemului politic; desi nu exista o relatie directa intre ele, totusi putem constata: la niveluri superioare de modernizare, puterea nu rezida in numar, toate partidele pot fi puternice, invers, la niveluri scazute, sistemele monopartidiste pot oscila intre putere si slabiciune, iar cele multipartidiste sunt invariabil slabe; 7. legea lui Toffler – indiferent de numarul sau culoarea competitorilor, intr-o campanie electorala (“cine va obtine mai multe voturi”), va iesi invariabil un singur castigator: o birocratie de partid (partidul invizibil al birocratiei). Dintotdeauna politicienii au fost si raman prizonierii sistemului lor; de fapt, birocratii sunt cei care “conduc esentialmente toate guvernele pe o baza de zi cu zi si iau majoritatea covarsitoare a deciziilor atribuite presedintilor si prim-ministrilor” (partidelor si oamenilor politici – s.n.). Conducatorii politici, comenta autorul, se plang mereu de greutatile pe care le intampina din partea birocratiei privind realizarea proiectelor lor. “Toti politicienii japonezi, remarca Yoshi Tsurumi, au devenit total dependenti de birocratii centrali pentru a elabora un proiect de lege (…) conform unor secenarii create de elita birocratilor fiecarui minister”¹⁴. Aceasta situatie se perpetueaza, probabil, si datorita unor analize lipsite de profunzime din secolul trecut de unii teoreticieni. Birocratismul, clamat de M. Weber ca fiind necesar functionalitatii mecanismului social-politic modern, a fost oarecum justificat si eternizat de aprecierile ulterioare ale altor ganditori. Asertiunile formulate de R. Aron, valabile in perioada de avant a sistemelor si regimurilor politice, pot deveni o piedica in procesul conducerii stiintifice a fenomenului politic. Si astazi suntem tributarii unor prejudecati enuntate de teoreticianul francez: “functionarul este un profesionist, omul politic este un amator”; “omul politic nu se defineste prin competenta, ci prin legitimitate, el este investit cu autoritate legitima, sarcina lui este de a fixa obiectivele legislatiei in interiorul regimului si chiar de a-i fixa obiectivele”; “regimurile democratice sunt regimuri de experti conduse de amatori; pentru ei, oamenii politici nu este nevoie sa inteleaga domeniile de care se ocupa”, ei “reprezinta un aspect al ordinii politice”. Aceasta lege, fara indoiala, se manifesta, o resimtim si reprezinta un aspect definitoriu al unei societati alienate, aflata la limita manifestarii simptomelor de patologie politica. Solutia, o guvernare efectiva de catre “oameni politici profesionisti”¹⁵, paradoxal, ne-o ofera chiar autorul; 8. legea programelor politice – puterea se castiga cu un program electoral de stanga si se pierde cu un program de guvernare de dreapta, sau cum remarca cineva: partidele traiesc prin mistica si dispar prin activitatea desfasurata; 9. legea legitimitatii – partidele se legitimeaza mai degraba prin performan-tele guvernarii decat prin legalitatea formala, iar legitimitatea liderilor substituie, se identifica cu legitimitatea partidelor; 10. legea imitatiei (formulata de G. Tarde si aplicata de noi la evolutia partidelor) – sub raport doctrinar si organizatoric, partidele contemporane n-au adus nimic spectaculos, si astazi, cu mici nuante, vorbim de aceleasi orientari si atitudini politice: pozitionarea stanga/dreapta constiuie inca indicatorul cu cea mai mare capacitate predictiva si de structurare a votului alegatorilor; imitatia este tot atat de veche ca si partidele; “Sistemele noastre politice (actuale - s.n.) – observa A. Toffler (in “Al treilea val”, 1983) – sunt copiate dupa modelele inventate inainte de nasterea marii industrii”; deosebirile constau in accentuarea interferentelor de continut mergand pana la convergenta, iar politica, indiferent de natura sa, s-a transformat intro industrie profitabila pentru cercurile conducatoare, schimband politica dintr-o vocatie intr-o adevarata profesie; nu se mai traieste pentru politica, ci din politica; 11. legea diversificarii si integrarii – evolutia partidelor, sub aspect organizatoric si doctrinar, a avut loc de la unul la multiplu, de la monopartidism la bipartidism si multipartidism, de la conceptii bine individualizate, care personalizau “dreapta”, “stanga” si “centrul”, la o convergenta de tip ideologic, nu numai institutionala; criteriile traditionale nu mai sunt operante; astazi, cu greu mai putem distinge partidele din punct de vedere doctrinar; fiecare partid s-a inspirat si si-a integrat in propriile programe politicile rezonante si de succes verificat apartinand celorlalte partide; astfel, avem partide de dreapta care promoveaza politici sociale de inspiratie socialista sau social-democratica, si deopotriva partide de stanga sau de centru-stanga care clameaza, sunt promotoare ale unor politici economice de tip liberal (de exemplu: situatia din Ungaria – succesele economice ale guvernului socialist –, din Romania, sau conceptul de “economie sociala de piata” lansat de democratia crestina si revendicat si de alte partide de alta culoare politica, respectiv de PSD s.a.). Tendinta generala a fenomenului politic, sustinea Gh. Iancu, o constituie orientarea multipartidista dublata de doctrina “convergentei sistemelor”¹⁶; barierele ideologice dintre partide s-au estompat, si-au pierdut semnificatia, singura ideologie care rezista timpului o constituie: lupta pentru putere; 12. legea autoritatii – cu cat gradul de recunoastere sociala al partidelor este mai mare in aceeasi masura (proportional) pozitia sa dominanta in peisajul politic va descuraja eventualele resurse de contestare, de conflict social si, evident, va genera o stabilitate mai mare in societate ¹⁷; 13. legea concurentei si competitiei – este vitala pentru existenta, dezvoltarea si conservarea partidelor politice; lipsa de competitivitate politica conduce la anchilozarea sistemului, la aparitia totalitarismului, dezinteres pentru modernizare, pentru innoire doctrinara; devine un criteriu important de clasificare a partidelor in conceptia lui M. Duverger sau G. Sartori; cand partidele aflate in viata politica cautioneaza regimuri alternative, in prim plan este proiectata competitia dintre partidele democratice si cele nedemocratice; partidele, si nu preferintele indivizilor, limiteaza optiunile electoratului prin constrangerile severe ale ofertei, publicul fiind nevoit sa aleaga dintre putinele alternativele pe care i le ofera elita institutionalizata¹⁸; 14. legea compatibilitatii doctrinare si programatice – partidele participa la o guvernare de coalitie in virtutea unor principii: afinitati ideologice, compatibilitate doctrinara si programatica (in mod frecvent), fie dupa interese conjuncturale partial comune (fenomen ce se intalneste foarte rar intr-un stat cu o viata politica decantata, bine asezata; vezi Alianta PNL-PD in campania electorala din toamna lui 2004, sau guvernarea cvadripartita – PNL, PD, UDMR, PUR, formatiuni cu evidente deosebiri ideatice si programatice – construita doar pe obiectivul comun: inlocuirea guvernarii PSD). Este de asteptat ca incalcarea legii enuntate sa-si arate rezultatele nefaste anticipate de analisti. Functionalitatea si rezultatele de pana acum nu prefigureaza o alta concluzie. O reactie politica corecta fata de aceasta situatie presupune luarea in consideratie si corelarea “axiomelor politicii” formulate de L. Lowel (“guvernele de coalitie au o durata scurta de viata in comparatie cu cabinetele unipartite”), A. Lijphart (“sistemele bipartite sunt ... mai democratice decat sistemele multipartite”) si J. Blondel (“sistemele bipartite se asociaza cu cabinete stabile, iar pe masura cresterii multipartitismului durata cabinetului se reduce”)¹⁹; 15. legea scientismului – deplasarea de accent de la ideologic la stiintific; partidele se nasc din doctrine (sunt constructii organizationale fundamentate doctrinar, ideologic) dar supravietuisc prin stiinta (intre-tinerea mecanismului lor functional necesita recursul la stiinta, accentuarea profesionalizarii activitatii de partid); un partid rezista pe scena politica nu numai prin loialitate si entuziasmul membrilor, convingeri ideologice si militantism ci, indeosebi, prin competenta acestora, capacitatea lor de a rezolva probleme cu un ridicat grad de complexitate si dificultate; recrutarea membrilor de partid se face, remarca P. Bréchon (in “Partidele politice”), potrivit criteriului competentei; sarcinile fiind incredintate specialistilor²⁰; 16. legea entropiei – partidele, din punct de vedere istoric (evolutiv), apar ca organizatii de cadre si sfarsesc prin a fi partide de masa, ele evolueaza de la simplu la complex si eterogen, de la practicarea unor criterii selective la cele lipsite de discernamant axiologic; moment ce marcheaza inceputul disolutiei partidelor, chiar al disparitiei lor de pe scena politica.

Cunoasterea acestor legitati permite formularea unor aprecieri cu valoare epistemologica si practica privind evolutia si destinul fenomenului partidist in perspectiva trecerii omenirii la societatea informationala.

Persistenta fenomenului partidist in lumea viitorului este sustinuta de numerosi teoreticieni prin urmatoarele argumente: democratiile nu pot exista fara partide politice, democratiile mai vechi sau mai noi sunt regimuri de partide (Kelsen); “un regim fara partide” este “un regim conservator” (M. Duverger); “un regim antipartid este un regim reactionar”, iar un stat fara partide devine un “stat antipartid” (S. Huntington); partidele indeplinesc sarcini sociale si politice pe care nici un alt tip de organizatie nu are capacitatea de a le rezolva: mentine consensul, coordoneaza personalul politic, sondeaza opiniile cetatenilor si le prezinta in mod responsabil, mediaza, filtreaza, prelucreaza si simplifica problematica formulata de cetateni, usureaza munca administratiei (Pizzorno). “Partidele, conchidea Pasquino G., rezista pentru ca, indiferent daca sunt in guvern sau in opozitie sunt garanti ai multor schimbari politice, in sistemele in care, dupa terminarea confruntarii ideologice, apare posibila negocierea intereselor.”²¹

NOTE
¹ Kotarbinski, T., Tratat despre lucru bine facut, Bucuresti, Ed. Politica, 1976, p. 399.
² Dahl, R., op. cit., p. 135.
³ apud Pasquino, G., Curs de stiinta politica, Iasi, Institutul European, 2002, p. 77-79.
⁴ Ibidem, p. 82-83
⁵ Lijphart, A., Modele de guvernare majoritara si consensuala in douazeci si una de tari, Chisinau, Ed. Sigma, 1999, p. 143.
⁶ Stoiciu, A., Comunicarea politica. Cum se vand idei si oameni, Bucuresti, Ed. Humanitas-Libra, p. 14-18.
⁷ Ignazi, P.L., The crisis of Parties and the Rise of New Political Parties, in Party politics, 1996, p. 549-566.
⁸ Aron. R., Democratie si totalitarism, Bucuresti, Ed. All Educa-tional, 2001, p. 257.
⁹ apud Lijphart, A., op. cit., p. 172-176.
¹⁰ Michels, R., Les partis politiques. Essai sur le tendance oligarchiques des démocraties, Paris, Flammarion, 1914, p. 9-10.
¹¹ Aron, R., Democratie si totalitarism, Bucuresti, Ed. All Educa-tional, 2001, p. 257.
¹² Touraine, A., Qu’est-ce que la démocratie?, Fayard, 1994, p. 85.
¹³ Brechon, P., Partidele politice, Cluj-Napoca, Ed. Eikon, 2004, p. 209-212
¹⁴ Toffler, A., Puterea in miscare, Bucuresti, Ed. Antet, p. 258-259.
¹⁵ Aron, R., op. cit., p. 48-52.
¹⁶ Iancu, Gh., Orientari in tendintele sistemelor de partide contemporane, in Partidele politice, Bucuresti RA “Monitorul Oficial”, 1998, p. 104-105.
¹⁷ Teodorescu, Gh., Putere, autoritate si comunicare politica, Bucuresti, Ed. Nemira, 2000, p. 74.
¹⁸ Rose, R., Mishler, W., Haerpfer, Ch., Democratia si alternativele ei, Iasi, Ed. Institutul European, 2003, p. 48- 51.
¹⁹ apud Lijphart, A., Modele de guvernare majoritara si consensensuala in douazeci si una de tari, Chisinau, Ed. SigmaIG, 1999, p. 125-126.
²⁰ Bréchon, P., Partidele politice, Cluj-Napoca, Ed. Eikon, 2004, p. 235.
²¹ Pasquino, G., Curs de stiinta politica, Iasi. Ed. Institutul European, 2002, p. 173-179.

VASILE NAZARE - conferentiar universitar la Academia Navala “Mircea cel Batran” din Constanta, la catedra de stiinte comportamentale, in domeniul filosofie-politologie.

 sus