Analiza politica

Batalia pentru curentul popular
 

OVIDIU VAIDA

This article is addressing the problem of the “popular doctrine”, as it is considered the ideological line of Europe People’s Party. It sets the doctrinaire problems regardning the gap between Christian-Democrats and the so-called “Populars”, by following the historical timetable of EPP. For the Romanian popular current, the history is shorter, and the market is dominated by the battle for the EPP membership. The conclusions of the article are that one cannot identify popularianism with Christian-Democracy, and given the context of European integration, the evolution of Romanian parties represents a benefit for the broader political life.

Preliminarii
Ridicata cand si cand in fata opiniei publice sau in sedintele de partid, problema apartenetei la Partidul Popular European a reintrat cu multa vigoare in dezbaterea publica dupa alegerile din 2004. Cu exceptia PSD, toate partidele si-au indicat preferinta sau interesul pentru curentul popular european. Insa dintr-o chestiune serioasa, apartenenta la principala federatie de partide si grup parlamentar european, discutiile si proiectele au capatat, in unele situatii, accente de derizoriu. Astfel, Partidul Romania Mare, aflat in cursul unei operatii de cosmetizare, si-a exprimat intentia, vizibila si prin schimbarea numelui, de a adera la curentul popular, intentie renegata dupa doar cateva luni, printr-un scandal purtand marca PRM¹. La randul sau, Partidul Umanist Roman, care a parcurs, de la fondarea sa, aproape toate doctrinele politice cunoscute (practicand, pe rand, doctrina umanista², apoi social-liberalismul, propovaduind, in final, un liberalism pur), si-a descoperit valente populare, de factura conservatoare. De cealalta parte, PNTCD, rebotezat PPCD, membru asociat al PPE, alaturi de UDMR³, pretinde detinerea in exclusivitate a patentului popular, orice discutie in acest sens trebuind facuta cu binecuvantarea sa.⁴

Pe langa miscarile politice pro-populare, un alt fenomen si-a facut aparitia in spatiul public: insinuarea, eronata, in limbajul cotidian a expesiei “doctrina populara”, atat presa⁵, cat si reprezentanti ai clasei politice⁶ folosind sintagma fara reticente.

Ce a determinat aceasta situatie si aceasta aglomerare partinica pe culoarul popular? Un raspuns la aceasta intrebare comporta mai multe elemente. Prima problema a fost creata de neintrarea PNTCD in Parlamentul Romaniei, intai in 2000, apoi in 2004. Fost partid de guvernamant, PNTCD mai beneficiaza, in acest moment, de doar doua atuuri: trecutul istoric si postul de primar al Timisoarei. Situatia respectiva a generat doua efecte: intai PPE, oricat de solidar s-ar arata fata de colegii sai din Romania, nu poate accepta, din pozitia sa de partid cu cele mai multe mandate in Parlamentul European sa aiba in randurile sale un partid neparlamentar si care e probabil ca la alegerile pan-europene din 2009 sa nu ii aduca nici un mandat (in configuratia politica rezultata la alegerile din 2004, Romania ar furniza doi sau trei parlamentari populari, din partea UDMR, pe cand Partidul Socialistilor Europeni ar coopta 16 europarlamentari romani).

In al doilea rand, PNTCD, datorita slabiciunii sale electorale si marginalizarii sale politice, pare incapabil sa coaguleze restul fortelor atasate zonei populare. Pe langa lipsa de vitalitate politica, PNTCD savarseste si o eroare strategica, asimiland curentul popular cu cel crestin-democrat, fapt neadevarat de vreo 10 ani, dar care poate cauza reducerea optiunilor de alianta cu alte partide, ne-crestin-democrate, dar interesate de PPE.⁷ Din aceasta ecuatie nu trebuie exclusa UDMR, care prezinta insa dezavantajele de a fi un partid regional, destul de mic ca pondere electorala si datorita caracteristicii sale etnice, incapabil de a realiza mult discutata unificare populara. In plus, UDMR nu este un partid propriu-zis, ci o federatie a diferitelor organizatii reprezentand minoritatea maghiara.

Tot in acest context se poate face apel si la teoria sistemelor de partid. Tendinta naturala a oricarui sistem este de a se auto-echilibra. Dat fiind ca zona electorala si politica ocupata anterior de PNTCD, cea de centru-dreapta neliberala, este cvasi-lipsita de reprezentanti, apare ca fireasca evolutia sistemului de partide spre echilibrare. In timp ce zona de centru-dreapta si de dreapta este ocupata doar de PNL, iar zona de stanga si centru-stanga grupeaza PSD, partidul dominant din Romania, PD, un partid socotit chiar centrist si in ultima instanta PRM, tendinta de echilibrare a sistemului de partide a impins o buna parte dintre partidele romanesti spre zona ocupata anterior de PNTCD. Insa dincolo de tendinta naturala a sistemului de partide de a se echilibra, atractia populara a depasit pe alocuri permutarile sistemice firesti.⁸ In aceste conditii, nu putine au fost tentativele politice de a ii uzupa fostului partid de guvernamant calitatea de membru si partener de discutii al PPE. Inainte insa de inventarierea situatiei curentului popular din Romania, se cuvin cateva precizari doctrinare si istorice.

Clarificari doctrinare
Este dificil de determinat cu exactitate sursa conceptului “popular” si explicarea popularitatii acestuia⁹. Termenul poate fi catalogat ca ambiguu in vocabularul politologic, dar poate tocmai ambiguitatea sa il face sa se bucura de atata succes¹⁰. Ce este de remarcat, insa, este faptul ca “popular” sau “popularianismul” nu desemneaza vreo doctrina, ca set de idei, principii si solutii politice¹¹. Folosirea sa in ultimul deceniu se datoreaza, deci, nu impunerii vreunei doctrine “populare”, ci mai degraba elasticitatii termenului, care permite reunirea sub aceasi umbrela ideologica a crestin-democratiei, a conservatorismului sau chiar a unor forme de liberalism. Totusi, la inceputul secolului al XX-lea, popularianismul se impune ca echivalent al crestin-democratiei, cand a fost preferat din considerente tactice sau doctrinare. Intr-o perioada cand partidele se adresau unui electorat bine delimitat, gen proletariat sau burghezie, popularii se adresau intregului popor din perspectiva moralei crestine si a iubirii aproapelui, spre a se deosebi de liberalii burghezi sau de conservatorii elitisti. Dincolo de denumire, este insa indiscutabila originea termenului. De altfel, partidele proto-crestin-democrate s-au numit in marea lor majoritate “populare”.

Popularianismul actual, asadar, reprezinta un curent politic, nu doctrinar creat sub imperiul integrarii europene. Este important a se retine, in acest context, ca orice analiza referiroare la partidele populare din Europa trebuie facute prin prisma fenomenului de integrare europeana.

De altfel, unii cercetatori ai fenomenului crestin-democrat atribuie termenul de “popular” nu unui curent doctrinar delimitabil, ci unui comportament electoral, este adevarat, caracteristic initial partidelor crestin-democrate: acela prin care respectivele partide se adresau intregii societati sau natiuni, nu unei clase sau grup anume (Kirchheimer, 1966, pp. 184-187, Irving, 1979, pp. xviii-xix).

Un lucru pare limpede: dincolo de apartenenta lor europeana, partidele din Partidul Popular European vor continua sa propovaduiasca in plan intern doctrinele care le-au consacrat: crestin-democrata sau conservatoare. Sintagma “popular” apartine unui comportament supranational, european.

Nu este mai putin adevarat ca termenul “popular” prin simplitatea si atractivitatea sa are sansa sa se impuna in limbajul politic din Romania chiar intr-o forma distorsionata, de genul “doctrina populara”.

Crestin-democratia¹² se origineaza in clivajul Stat-Biserica, care se manifesta, in viziunea lui Lipset si Rokkan (1967, pp. 1-65), inca din perioada Reformei. Precum conservatorismul sau socialismul si-au avut textele fondatoare, la fel, crestin democratia se revendica de la enciclica papala “De Rerum Novarum” (Despre lucruri noi), emisa de Papa Leon al XIII-lea in 1891¹³.

Insa inca inainte de enciclica existau in societate curente care au constribuit la aparitia acestei familii politice: catolicismul social, nascut, evident, in sanul sau in conexiune cu Biserica Catolica si catolicismul liberal, care a incercat sa concilieze urmarile revolutiilor liberale cu biserica (Pirvulescu, 2000, p. 69).

In perioada postbelica, crestin-democratia a beneficiat de un culoar politic favorabil. Liberalismul intrase demult in deriva, atat ideologica cat si politica, socialismul era privit cu suspiciune din cauza inrudirii sale cu comunismul de tip sovietic, deci nu intamplator propunerile crestin-democrate au avut succes de cauza, fapt cu atat mai notabil cu cat pana la al doilea razboi mondial rezultatele electorale fusesera mai degraba modeste¹⁴. Partidele crestin-democrate au beneficiat si de o modificare de paradigma in abordarea organizatorica a partidelor clasice; refuzand organizarea de partide de cadre, cu apel catre notabili, sau de cel de partid de masa, cu apel in special catre proletariat, crestin-democratii au impus partidul de tip catch-all, partidul trans-clasic, cu apel la toate grupurile socio-profesionale din electorat. De altfel, o parte dintre crestin-democrati au respins titulatura de “partid”, in favoarea celei de “miscare” sau “uniune”. Incepand cu 1945 in Italia sau 1949 in Germania, precum si in Franta, Belgia, Olanda sau Luxemburg, in diferite coalitii, crestin-democratii s-au instalat la putere, cu destul succes si pentru lungi perioade de timp.

Nu intamplator, aceste state au fost cele care au fondat Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului. De altfel, dintre parintii fondatori, de Gasperi, Adenauer si Schuman erau crestin-democrati, iar Monnet a primit o serioasa educatie catolica. Nu e nici o exagerare deci in a afirma ca Europa comunitara a anilor ’50 si ’60 datora mult crestin-democratiei si ideilor acesteia de cooperare transnationala. In mod firesc, federatiile sau uniunile de partide crestin-democrate erau alcatuite sau atrageau partide crestin-democrate pure.

Problemele doctrinare (sau ale puritatii doctrinare) au aparut incepand cu anii ’70. Delwit (2004, p. 141) identifica trei cauze pentru explicarea lor: (a) dezbaterile cauzate de Consiliul al II-lea al Vaticanului, (b) dificultatea de pozitionare fata de miscarile sociale incepute in 1968, (c) alunecarea spre stanga a partidelor social-democrate, ceea ce a cauzat o miscare simetrica, spre dreapta, a unora dintre partidele liberale si conservatoare, fapt ce a lasat izolate in centru partidele crestin-democrate. Nu trebuie omis faptul ca partidele crestin-democrate, aflate aproape neincetat la guvernare timp de doua decenii in Belgia, Italia, Germania sau Olanda, au fost atinse de uzura specifica guvernarii.

Tot in deceniul analizat a avut loc prima largire a CE si se prefigura valul urmator, cel al statelor sud-europene. Primele state admise in Comunitatea Europeana, Marea Britanie, Danemarca, Irlanda, nu aveau partide crestin-democrate. Luata singular, aceasta largire poate nu ar fi fost de natura sa cauzeze vreo dilema doctrinara crestin-democratilor grupati in UECD (vezi infra) sau ulterior in PPE, insa coroborata cu primele alegeri directe ale PE si cu cresterea in importanta a acestuia a fost un motiv suficiente pentru dilutiile doctrinare ce au urmat.

In analiza doctrinara a curentului popular trebuie introdusa distinctia dintre PPE – federatie de partide populare – si PPE – grupul parlamentar omonim –, intre cele doua existand, evident, diferente de compozitie. Oficial, organismul coordonator era PPE – federatia –, insa in contextul dinamizarii Parlamentului European, grupul parlamentar PPE a devenit una dintre caile de acces si de “conservatorizare” a federatiei. Ca orice grup parlamentar clasic, PPE se afla in competitie cu celelalte grupuri parlamentare existente in PE. In conditiile in care, in primele legislative, datorita configuratiei politice, orice decizie importanta se putea lua doar prin colaborarea dintre populari si socialisti, adversarii cei mai mari ai PPE nu erau deci neaparat PES, ci grupul Democratilor Europeni (DE), grup parlamentar ce reunea conservatorii britanici, pe cei danezi, iar pentru cativa ani (1986-1989) si pe cei spanioli.

In 1981 a avut loc un eveniment aparent banal, care insa a constituit deschiderea unei adevarate “cutii a Pandorei” a diluarii doctrinare a PPE: odata cu admiterea Greciei in CE, in Parlamentul European au fost alesi 8 europarlamentari apartinand Nea Demokratia, partid conservator grec¹⁵. Acestia s-au grupat initial in DE, insa in doar cateva luni au migrat spre grupul parlamentar PPE. Pasul urmator a fost admiterea partidului in federatia de partide PPE (Delwit, 2004, p. 143).

Al doilea partid admis printr-un artificiu in PPE a fost Partido Popular din Spania, moment pe care Delwit (2004, p. 144) il considera caracteristic pentru evolutia si transformarea ulterioara a acestui partid transnational. In contextul asezarilor doctrinare si partidiste din Romania de dupa alegerile din 2004, cazul spaniol poate oferi un episod de analizat sau un model de actiune politica.

Spania post-franchista a avut ca principal partid al tranzitiei pe crestin-democratii grupati in Uniunea Democratica de Centru (UCD). Alegerile din 1982 au adus infrangerea si eliminarea din campul politic a UCD. Cu socialistii la guvernare pentru mai bine de un deceniu, principalul partid de opozitie a devenit Alianta Populara (AP), partid creat si condus de un fost ministru din perioada lui Franco. Resuscitarea crestin-democra-tiei a devenit prioritatea noului Partid Democrat Popular, insa cu putine succese: mandatele parlamentare obti-nute au venit doar ca urmare a aliantei cu AP (Letamandia, 1993). In momentul intrarii Spaniei in CE, AP a devenit membru al grupului Democratilor Europeni, alaturi de conservatorii britanici si cei danezi. Insa in 1989 crestin-democratii spanioli au fost absorbiti de redenumitul Partido Popular, care a prezentat la alegerile europene din acel an un manifest electoral inspirat din cel al PPE, iar lista a continut mai multi reprezen-tanti din partidul absorbit. In aceste conditii, PPE a permis intrarea spaniolilor conservatori in grupul sau parlamentar (Delwit, 2004, p. 145).

Disputele ideologice n-au ramas fara efecte: imposibilitatea acceptarii britanicilor in PPE, insotita de declinul UECD a dus la infiintarea, sub impuls austriac si german, in 1978, a Uniunii Democrate Europene, o “asociatie a partidelor crestin-democrate, conservatoare si non-colectiviste din Europa”. Printre fondatori se gaseau Helmut Kohl, Margaret Thatcher si Jaques Chirac, promotorii din acea perioada a economiei de piata de tip neo-liberal. De fapt, prin crearea acestui organism, crestin-democratii germani doreau intovarasirea cu conservatorii britanici si gaulistii francezi, care nu erau membri ai UECD/PPE. Consecventi pozitiei lor, crestin-democratii “puri” din tarile Benelux si Italia nu au aderat, in prima faza, la UDE.

Incepand cu deceniul noua, deceniul atator transformari la nivel european, se inregistreaza unul din efectele fenomenului de europenizare¹⁶. Daca pana in acel moment partidele populare din diferitele state europene intrau in PPE doar dupa admiterea statelor de origine in structurile europene, dupa 1990 integrarea partidelor o anticipeaza pe cea a statelor. Astfel, ÖVP (Austria), KDS (Suedia) si PN (Malta) devin membre ai PPE (este adevarat, membri-asociati, membrii plini putand proveni doar din statele membre) inainte de admiterea tarilor respective in UE. Tot in acest moment incepe si manifestarea pregananta a factorului politic: conservatorii britanici si cei danezi, precum si cativa liberali francezi, se alatura ca aliati politici popularilor¹⁷.

In 1995 are loc un alt eveniment care prefigurea-za viitorul PPE: ca urmare a integrarii in UE (denumire adoptata din 1993) a Suediei si Finlandei, tari in care crestin-democratia nu exista sau era neatractiva electoral, in Parlamentul European patrund mai multe partide conservatoare. Tot in acest context trebuie adaugat ca, incepand cu deceniul al noualea, crestin-democratia in forma sa clasica a intrat intr-un usor declin electoral. Momentul cel mai vizibil a fost dezintegrarea democratiei crestine italiene, proces inceput in 1991 cu scandalurile de coruptie si finalizat odata cu alegerile din 1994. De asemenea, sub influenta neo-conservatorismului, care a reusit inlocuirea dominatiei wellfare state-ului incepand cu deceniul al saptelea, crestin-democratia a intrat intr-un proces de alunecare spre dreapta. Astfel, prin impunerea unui curent de dreapta in cadrul crestin democratiei, dar si prin patrunderea in Parlamentul European a unor formatiuni conservatoare, Partidul Popular European a incetat sa mai fie o structura prin excelenta crestin-democrata. Seiler a descris printr-o expresie plastica acest fenomen: “… din cauza CDU, ‘cucii’ conservatori si-au depus ouale in cuibul democrat-crestin ale caror odrasle risca sa se vada aruncate pe fereastra” (Seiler, 1999, p.74).

In fine, deceniul al noualea aduce noi membri PPE/UECD in fata unei noi etape: ca urmare a mai multor factori, printre care cresterea neincetata a Parlamentului European, principala arena a partidelor trans-europene, a largirii neincetate a Uniunii Europene, cu perspectiva de a cuprinde 27 de membri in 2007, rolul UECD a devenit oarecum desuet. Practic acest grup si PPE aveau aproape aceasi componenta din momentul aplicarii partidelor din statele central si est europene. Solutia a fost integrarea UECD in PPE in 1999. Procesul de unificare nu s-a oprit aici, in urma alegerilor pan-europene din vara anului 1999 crestin-democratii si conservatorii reunindu-se pentru prima oara in PE sub denumirea “Grupul Partidului Poporului European si al Democra-tilor Europeni”. Din anul 2000, cu similitudini evidente cu dinamica relatiei PPE/UECD, care in ultimele decenii au avut secretariate comune la Bruxelles si acelasi secretar-general (din 1983), secretariatul UDE a fost mutat in sediul PPE, iar personalul incorporat in cel al popularilor.

Ultimul mare succes al PPE a fost inregimentarea, in 2001, cu titlu de membru plin al RPR francez (astazi UMP), unul dintre ultimele bastioane ale independentei politice. Singurul partid ramas la stadiul de simplu aliat este Partidul Conservator din Marea Britanie, situatie fireasca avand in vedere euroscepticismul si antifederalismul specific acestei grupari.

Integrarea celor doua mari curente sub o singura denumire si asociatie este vizibila si din analiza mesajelor politice. Daca in deceniul opt si prima jumatate a deceniului noua, congresele PPE propuneau documente de inspiratie crestin-democrata, in ultimul deceniu, mesajele acestora au devenit mai diluate, sau chiar au adoptat elemente de factura liberala sau conservatoare (vezi Tabelul 1).

Tabel 1. Analiza unor valori politice propuse de manifestele electorale ale PPE

Sursa: Programul PPE, adoptat la Atena, 1992 (EPP Basic Programme) – EPP 1992; Manifestele electorale ale PPE propuse pentru alegerile europene din 1999 si 2004, acestea devenind si programele de actiune ale PPE pe urmatorii cinci ani – EPP 1999, EPP 2004.
Nota: Tabelul reprezinta o analiza cantitativa a celor trei documente, realizata prin simpla numarare a itemilor (valori politice) considerati semnificativi pentru curentele politice de dreapta din Europa. Cresterea sau descresterea cantitativa a unor valori este semnificativa, consideram, despre schimbarea abordarii doctrinare a PPE. In paranteza, expresia in original, pentru mai multa claritate.

Partidul Popular European
Desi majoritatea cercetatorilor (Corbett, 2003, pp.65-67, Delwit, 2004) sunt de acord ca acord ca PPE nu mai este o federatie compusa exclusiv din partide crestin-democrate, istoria acestuia trebuie cautata in eforturile de colaborare internationala a primilor crestin-democrati europeni. Prima structura internationala a fost creata sub influenta lui Luigi Storzo in 1925, la Paris, sub denumirea de Secretariatul International al Partidelor Democratice de Inspiratie Crestina (SPIDIC), insa fara un impact notabil in acea perioada.

Al doilea Razboi Mondial a creat premisele pentru aparitia unor noi doctrine si a grupurilor care profesau respectivele doctrine. Printre acestea s-a impus, oarecum firesc, crestin-democratia, doctrina de tip “nici socialism, nici liberalism”, primul curent inspirand teama, mai ales dupa impunerea comunismului si crearea Cortinei de Fier, iar al doilea curent dovedindu-si limitele, mai cu seama in perioada interbelica.

Delwit identifica doua momente care au stat la baza transnationalismului partizan crestin-democrat de mai tarziu: infiintarea Noilor Echipe Internationale (NEI) si asa numitele “intalniri de la Geneva”, desfasurate incepand cu 1948 si care au facilitat reconcilierea franco-germana (2004, pp.134-138).

In 1953 se pun bazele a ce va fi peste ani PPE: membrii crestin-democrati ai Adunarii Parlamentare a CECO fondeaza Grupul (European) Crestin-Democrat.

Structura neparlamentara crestin-democrata, Noile Echipe Internationale, isi schimba denumirea in 1965, prefatand, prin denumire, noua forma a Europei la sfarsitul secolului: Uniunea Europeana Crestin-Democrata. Desi numele ar putea da de inteles ca ar fi grupat partidele membre ale Comunitatii Europene (CE), in realitate UECD cuprindea toate partidele din familia crestin-democrata din Europa, mai precis din statele membre ale Consiliului Europei, cu exceptia notabila a Frantei. Din 1970, in cadrul UECD se vor organiza intalniri permanente ale presedintilor si secretarilor-generali ai partidelor din CE. Intrucat noile realitati comunitare se prezentau altfel in anii ’70 si, in plus, se prefigurau alegerile directe pentru Parlamentul European, partidele membre UECD au considerat necesara o mai buna coordonare a partidelor crestin-democrate la nivel comunitar, astfel ca au decis infiintarea unui grup format doar din partidele crestin-democrate din statele membre ale CE. De aceea, dupa ce un comitet de lucru condus de Wilfried Martens¹⁸ a proiectat si elaborat statutul noii uniuni de partide, la 8 iulie 1976 se pun bazele Partidului Popular European, cu Leo Tindemans primul sau presedinte. Primii membri ai PPE, proveneau, evident, din statele membre ale CE: CDU si CSU (Germania), PSC si CVP (Belgia), CDS (Franta), Fine Gael (Irlanda), CSV (Luxemburg), KPV, CHU, ARP (Olanda) si DC (Italia).

In mod firesc apare intrebarea de ce noua structura nu s-a numit pur si simplu “crestin-democrata”. Gallagher (2001, pp. 280-283) identifica trei surse importante generatoare de conflict in interiorul unui partid: adoptarea documentelor programatice, alegerea liderului (liderilor) si desemnarea candidatilor in alegeri. Denumirea unui partid nu se incadreaza neaparat in aceasta lista, dar se poate accepta supozitia ca denumirea indica doctrina partidului, deci alegerea acesteia poate genera la randul sau anumite conflicte.

Nici crestin-democratii n-au fost ocoliti de acest fenomen. De la bun inceput au existat dispute prelungite asupra denumirii viitoarei formatiuni parlamentare (de Brouwer, 1992, p.2).

Doua grupuri si-au disputat intaietatea programatica si cea a denumirii: cei care doreau mentinea referintei “crestin democrate” in denumire, precum si, explicit, principiile legate de “conceptia crestin democrata asupra omului si societatii” si dorinta de a “promova in Europa o comunitate de indivizi liberi si de cetateni responsabili”, aspecte inserate, de altfel, in preambulul statutului PPE. Nu intamplator, aparatorii acestei pozitii erau olandezii, belgienii si italienii, adica cei atasati aceastei doctrine de la inceputul secolului (de Brouwer, 1992).

Ceilalti doreau crearea unei mari forte de centru in Europa, divizati la randul lor in doua subgrupuri: un curent grupat in jurul CDU-CSU, atrasi de “fascinatia conservatoare” (dupa expresia lui Roberto Papini, citat in de Brouwer) si care dorea sa largeasca grupul prin incorporarea conservatorilor britanici si danezi si consolidarea unui front antisocialist; un alt grup, constituit de francezi si cativa belgieni regionalisti, dorea deconfesionalizarea doctrinara si eliminarea referintelor religioase; cel putin belgienii urmareau largirea curentului federalist.

Solutia de compromis a facut ca noul partid sa se numeasca: “Partidul Popular European - Federatia partidelor crestin-democrate din Comunitatile Europene”. Trebuie subliniat faptul ca a doua parte a denumirii nu este un subtitlu, ci chiar parte din titlu (de Brouwer, 1992).

Germanii au militat pentru o denumire si principii mai laxe, nedorind sa excluda din aceasta constructie partidele britanice, daneze si irlandeze, care apartineau curentului conservator. Crestin-democratii germani aveau in vedere si eventuale extinderi ale Comunitatii Europene, cu statele scandinave in primul rand, fapt ce ar fi adus alaturi de ei tot partide conservatoare.

Acelasi tip de disputa a continuat si in Parlamentul European. Schimbarea numelui s-a facut in mai multe etape: de la clasicul “Grupul crestin-democrat din Parlamentul European” s-a ajuns, via “Grupul crestin-democrat din Parlamentul European (Grupul PPE)”, denumire adoptata in 1978, la “Grupul Partidului Popular European (Grupul crestin-democrat)”, nume care a desemnat primul grup parlamentar popular rezultat din alegerile directe din 1979. Din 1999, grupul parlamentar activeaza sub denumirea “Grupul Partidului Popular European (Crestin Democrat) si al Democratilor Europeni”.

Alegerile parlamentare pan-europene, incepand cu cele din 1979, au adus popularilor un semi-succes, PPE ocupand locul al doilea dupa socialisti, pozitie pastrata pentru mai multe legislaturi. La alegerile din 1994 PPE a obtinut 125 de mandate, situind federatia de partide din nou, pentru a patra oara, pe locul secund, dupa socialisti. Esecul a fost atenuat partial prin alianta parlamentara cu conservatori britanici si danezi, insotiti de francezii din UDF, grupul format detinand 157 de mandate. Chiar si asa, era a patra legislatura in care PPE se situa, ca numar de mandate, sub socialisti. Daca in plan legislativ acest aspect nu constituia un impediment, cele doua grupuri colaborand foarte bine, cel putin in planul imaginii, nu era o situatie usor de acceptat.

Alaturi de prefacerile doctrinare din anii ’70-’80, insuccesele de la alegerile pan-europene au constituit al doilea motiv pentru care PPE a abordat politica “usilor deschise”.

Tabel 2. Evolutia mandatelor PPE din Parlamentul European 1979-2005

Sursa: HIX, Simon, KREPPEL, Amie, NOURY, Abdul, The Party System in the European Parliament: Collusive or Competitive?, in Journal of Common Market Studies, 2003 - Vol. 41 Issue 2, pp. 191-373; Parlamentul European
Note:
1. PSE - Partidul Socialistilor Europeni; PPE-DE - Grupul PPE si al Democratilor Europeni; UEN - Grupul Uniunii pentru o Europa a Natiunilor; in paranteza, denumiri avute in legislaturile anterioare;
2. GDE – Grupul Democrat European a fost compus, in primele trei legislaturi, din conservatorii britanici si cei danezi, iar pentru o scurta perioada, si din cei spanioli; din 1994 acestia s-au integrat PPE, devenit din 1999, PPE-ED.
3. UEN a fost format, in principal, din Gaullistii francezi, conservatorii irlandezi si pentru o perioada, si din italienii din Forza Italia; intai italienii (1998), apoi francezii (2001) s-au alaturat finalmente PPE.

PPE, aflat din 2004 la al doilea mandat castigator la alegerile europene, se bucura de un remarcabil succes in plan politic. Largirea UE spre est si sud, combinata cu dilutia doctrinara, au facut ca PPE sa devina atractiv pentru partide impartasind o larga paleta de crezuri politice. Astfel, daca la fondarea sa PPE avea 11 membri, provenind din 7 tari membre ale Comunitatii Europene, iar in 1991 grupa doar 20 de membri, in 2000 activau sub umbrela PPE formatiuni politice din aproape toate statele europene.

In iunie 2005, PPE grupa 67 de partide, clasificate astfel: 41 de membri plini, 9 activand cu titlu de membri-asociati, iar 17 partide cu statut de membri observatori. Explicatia pentru numarul mare de membri rezida in faptul ca aproape in fiecare tara sunt membre ale PPE cel putin doua partide, cate unul crestin-democrat si cate unul apartinand unui alt curent politic, de regula conservator. O contributie importanta in acest sens o au si tarile foste comuniste, unde clarificarea doctrinara a partidelor nu este inca finalizata si care dispun de cate trei sau chiar mai multe partide afiliate curentului popular. Astfel, chiar Slovenia are trei partide populare, la fel ca si Bosnia-Hertegovina, pe cand in Bulgaria activeaza nu mai putin de patru astfel de partide.

Partidul Popular European nu a atras membri doar din propria zona politica, fiind o atractie constanta pentru alte partide, in special din spatiul liberal. In 1992, o parte din parlamentarii europeni francezi din UDF au migrat (al doilea val in 1994) dinspre grupul liberal spre PPE. Au fost imitati in 1993 de Partido Social Democrat¹⁹ din Portugalia, iar in final aceeasi federatie liberala europeana a furnizat un nou partid, maghiarii de la FIDESZ, care au trecut in PPE in 2000. In acest context, posibila admitere a PD in PPE nu ar constitui o premiera, mai putin faptul ca este vorba de primul partid venit din zona socialista.

Curentul popular în Romania
Se impune o precizare necesara: in acest capitol vor fi analizate nu partidele populare in sens doctrinar din Romania (dupa cum am aratat, acestea nu exista, putand avea cel mult partide populare in sens electoral), ci acele partide care si-au manifestat atasamentul pentru setul de valori propus de Partidul Popular European, precum si intentia de a adera la aceasta federatie de partide.

Una din dilemele partidelor romanesti post-comuniste a fost aceea a legitimarii externe. Relativ timide la inceput, eforturile internationale au capatat consistenta in a doua jumatate a anilor ’90. Acest fapt poate fi explicat prin reticenta federatiilor pan-europene in fata unor partide aparute doar de cativa ani, dar si prin lipsa de interes a partidelor din Romania, preocupate cu consolidarea interna si competitia politica. Un element accelerator l-a constituit intentia de aderare la UE a Romaniei, intentie oficializata in 1995.

Interesate de aderarea la curentul popular s-au aratat intr-o prima faza PNTCD, UDMR, precum si un mic partid maghiar, Partidul Maghiar Liber Democrat din Romania. Statutul PPE admite existenta a trei categorii de membrii: plini, asociati si observatori. Calitatea de membru-observator se acorda partidelor care doresc sa adere la PPE, reprezinta o etapa preliminara, de monitorizare si a fost folosita cu precadere in cazul statelor din Europa centrala si de est foste comuniste. PNTCD si UDMR au devenit membri-observatori ai PPE in 1996.

Importanta pe care PPE o acorda inca de atunci partidelor din Romania s-a manisfestat pregnant mai ales in ministeriatul lui Victor Ciorbea. In perioada 1997-1998, Wim van Velzen, pe atunci presedinte al Uniunii Europene Crestin-Democrate (UECD), dar si vicepresedinte al PPE, a vizitat in mai multe randuri Romania, avand cateva comentarii publice legate de situatia politica din Romania. In ianuarie 1998, TVR a transmis in direct o conferinta de presa sustinuta de liderii PNTCD si Wim van Velzen, in care acesta a laudat eforturile guvernului Ciorbea, numindu-i pe criticii acestuia “iresponsabili”²⁰. Oficialul PPE a avut cu acel prilej critici directe si la adresa Partidului Democrat, socotit principalul responsabil de criza politica din acel moment²¹. La o reuniune a parlamentarilor PPE desfasurata la Bucuresti in iunie 1998, van Velzen a dublat critica lui Victor Ciorbea la adresa PD printr-un comentariu la adresa aceluiasi partid²². De remarcat ca desi UDMR era membru de acelasi rang al PPE, oficialii europeni²³ n-au avut nici un contact oficial sau vreo declaratie privitoare la formatiunea minoritatii maghiare. Plecarea lui Victor Ciorbea din PNTCD, in 1998, a stopat pentru moment interventiile directe ale oficialilor PPE in favoarea PNTCD. Fostul prim-ministru a fondat Alianta Nationala Crestin-Democrata (ANCD), partid care nu a fost acceptat in PPE, desi au existat demersuri in acest sens²⁴. Ulterior Wim van Velzen a mai revenit cu declaratii publice, dar legate strict de situatia din PNTCD, in contextul unei noi fractionari a PNTCD in 2001, ulterior demisiei lui Andrei Marga si revenirii lui Victor Ciorbea in conducerea PNTCD.

ANCD a reprezentat doar un prim episod in hemoragia taranista. Dovedind o remarcabila capacitate in a-si neglija propriile elite, PNTCD a continuat sa furnizeze materie prima zonei populare din Romania. Urmatorul pas a fost facut de Radu Vasile, si el demisionar in urma retragerii sprijinului politic de catre propriul partid. Printr-o miscare identica cu a fostului premier Victor Ciorbea, Radu Vasile si un grup de sustinatori s-au retras din PNTCD si au fondat in 2000 Partidul Popular din Romania (PPR), care insa nu a intreprins demersuri sustinute in vederea unei afilieri internationale.

Un impact politic ceva mai consistent a avut Uniunea Fortelor de Dreapta (UFD), membra a CDR. UFD s-a retras din coalitia guvernamentala in 1998 si a parut pentru o perioada de timp o alternativa viabila pentru zona electorala a PNL si PNTCD. Partidul a intreprins eforturi in vederea recunoasterii si afilierii internationale, tintind spre acelasi PPE, dar si spre Uniunea Democratica Europeana. Una din conditiile cerute de PPE era ca formatiunea solicitanta sa detina o anumita pondere politica pe esichierul politic (4-5% dintre voturile exprimate), ceea ce a obligat UFD sa astepte alegerile locale si generale din 2000. Intrucat la alegerile locale UFD a obtinut sub 2,5%, iar la alegerile parlamentare, a candidat in cadrul CDR-2000, alianta care a obtinut doar 6%, sub pragul electoral, chestiunea colaborarilor internationale a trecut in planul secund, iar in 2003 partidul a fost absorbit de PNL.

Un alt episod al confuziei populare l-au constituit evenimentele din PNTCD din 2001. Noul presedinte al PNTCD, ales in februarie 2001, universitarul Andrei Marga, a esuat in tentativa de a reforma partidul, si a demisionat in iulie 2001, desemnandu-l pe Vasile Lupu presedinte interimar. Decizia a fost anulata de conducerea partidului, care l-a nominalizat presedinte pe Victor Ciorbea, revenit intre timp in partidul care l-a lansat in politica. In urma catorva reprize de inclestari juridice si a trei congrese desfasurate in vara anului 2001²⁵, PNTCD a reusit sa-si desemneze o conducere acceptata atat de tribunal, cat si de opinia publica. Gruparea Lupu a acceptat infrangerea, dar in decembrie a infiintat un nou partid: Partidul Popular Crestin. Istoria zbuciumata a frati-lor romani ai PPE nu se incheie insa aici: in 2003, fostul presedinte Emil Constantinescu isi face reintrarea pe scena politica romaneasca in fruntea unei noi formatiuni politice, Actiunea Populara. Grupand ramasite din UFD, dizidenti din PNTCD si fostii consilieri prezidentiali din perioada 1996-2000, AP a avut o strategie buna pentru inceputul unui partid: mizand pe fostele contacte ale lui Emil Constantinescu, congresul de infiintare a avut o sectiune importanta dedicata mesajelor unor personalitati politice din strainatate. Cele cateva delegatii din zona populara care au vizitat Romania purtau acum convorbiri atat cu PNTCD, cat si cu AP. Oficial insa, PPE nu s-a implicat in nici una dintre disputele taraniste sau populare din Romania. Din nou, cel chemat sa rezolve o problema politica a fost electoratul roman. Alegerile locale, parlamentare si prezidentiale din 2004 au dat o sentinta clara: cele doua partide, indiferent de sustinerea externa avuta, au ramas in afara Parlamentului.

Evenimentele din aria PNTCD au fost descrise in amanunt plecand de la supozitia potrivit careia PPE s-ar fi orientat spre partide din afara zonei sale politice (in special PD) si din cauza confuziei si a problemelor partidelor crestin-democrate sau populare din Romania.

Daca acestea au fost actiuni publice si avand o marja de formalitate, au existat si miscari politice in afara luminii reflectoarelor. PUR a surprins opinia publica si partenerul de guvernare din acel moment, PSD, prin trimiterea unei scrisori de tatonare PPE in vara anului 2003. Scrisoarea nu a fost confirmata oficial nici de PPE, nici de PUR, insa au existat declaratii de presa pe aceasta tema²⁶. Posibila apropiere a PUR putea aparea si ca urmare a inregimentarii unui grup de fosti lideri ta-ranisti, Bogdan Pitigoi, Constantin Dudu-Ionescu si Irinel Popescu. In aceasi perioada, bine-cunoscutul Wim van Velzen a vizitat Romania si una din vizitele sale a fost destinata fostului adversar in declaratii din perioada 1997-1998, Traian Basescu.

Anul electoral 2004 a produs, asadar, o revigorare a subiectului. Cum asteptata refacere a PNTCD nu s-a produs, iar AP (parca intarind o regula nescrisa a politicii romanesti, aceea conform careia o formatiune nou aparuta are putine sanse de succes in alegeri) nu a reusit sa se impuna in aceasta zona politica, apartenenta la PPE a fost reluata de alte cateva partide romanesti. Primul semnal a venit din partea fostului presedinte PNL, Valeriu Stoica, care, reluand o opinie mai veche a colegului sau Dinu Patriciu, a propus fuziunea partidelor din Alianta DA si inregimentarea noului partid in PPE. Chiar in preajma alegerilor, PRM, fidel strategiei de a-si schimba imaginea si de a iesi din izolarea politica, a initiat un demers de apropiere de PPE, o delegatie a partidului, condusa chiar de presedintele acestuia, intalnind in Italia cativa oficiali locali ai PPE.

Luna ianuarie 2005 a fost cea mai efervescenta din punctul de vedere al declaratiilor, mesajelor sau luarilor de pozitie privind apartenenta populara. Doua momente s-au impus ca relevante insa: primul, fuziunea PNTCD cu URR, rezulatatul fiind PPCD. Al doilea l-a constituit Congresul PNL, care prin mesajele transmise si finalitate a respins categoric varianta propusa de Valeriu Stoica. Dupa cateva luni de liniste, punctate doar de aventura populara a PRM, apropierea verii a produs din nou framantare de nuanta populara. Partidul Democrat a indicat in mod clar noua sa orientare politica, presedintele interimar Emil Boc candidand si castigand la Conventia partidului cu o motiune declarat populara. In acelasi timp, PUR a optat in cadrul Congresului tinut in luna mai pentru schimbarea denumirii in Partidul Conservator si a adoptat o rezolutie privind afilierea “la Grupul politic al Partidului Popular European (PPE) si Democratii Europeni din Parlamentul European”²⁷.

Concluzii
Dupa o necesara trecere in revista a problemelor legate de aparitia si dezvoltarea Partidului Popular European, precum si eforturile de aderare la acesta a partidelor din Romania, cateva concluzii se pot sublinia cu prioritate.

In primul rand, este eronata identificarea popularianismului cu crestin-democratia. Apoi, la fel de eronata pare si folosirea popularianismului ca doctrina, insa, dupa cum am aratat, este probabil ca aceasta denumire sa se impuna in spatiul public.

In ceea ce priveste partidele din Romania, ele nu se gasesc in imprejurari necunoscute, cazul PNTCD nefiind singular. Astfel, partidul dominat al Frantei anilor ’50, Miscarea Republicana Populara, a disparut din spectrul politic in perioada presedintiei lui de Gaulle, electoratul acestuia orientandu-se spre conservatori. Italia constituie un alt exemplu, unde electoratul crestin democratilor a fost preluat, dupa implozia partidului, de catre Forza Italia.

In contextul integrarii europene, devine fireasca evolutia si transformarea europeana a partidelor romanesti. Data fiind lipsa de vigoare politica a partidelor apropiate de PPE, nu ar trebui sa surprinda eforturile de apropiere de populari ale altor partide. In afara de PSD si PNL, cu legaturi substantiale cu federatiile europene corespunzatoare, celelalte partide au dificultati de pozi-tionare la acest nivel²⁸.

Obligate de lipsa oricarei perspective de guvernare, in cazul PRM, de tensiunile cu PSD si lipsa de comunicare cu PSE, in cazul PD, sau de absenta unei identitati politice fara ambiguitati, in cazul PC (PUR), partidele romanesti au incercat sa foloseasca aceasta supapa politica oferita de apartenenta la federatiile europene de partide.

Insa problemele acestora nu se vor termina odata cu posibila admitere a acestora, direct sau prin fuziune cu PPCD. Partidul Democrat, aflat in pole position pentru acceptarea sa in PPE, va trebui sa-si reconcilieze noua situatie externa cu cea din interior. Lipsiti de o doctrina delimitabila, dar asumandu-si asa cum au facut de curand doctrina populara, democratii vor trebui sa propuna un set de idei reductibile la cateva obiective si mijloace politice, explicabile electoral si aplicabile politic.  O re-pozitionare interna a PD, in primul rand, apare ca necesara. Posibila unificare cu liberalii este o alta optiune care poate modifica datele problemei.

Oricare va fi situtia in viitorul apropiat, partidele romanesti dau semne ca europenizarea lor decurge mai usor decat a tarii pe care o reprezinta, iar un sistem politic dominat de partide europene, macar din punct de vedere al apartenentei internationale, nu ar fi decat in favoarea democratiei romanesti.

NOTE
¹ Pe data de 8 decembrie 2004, PRM a adresat o cerere oficiala PPE, cu scopul de fi primit in randurile acestuia; in martie 2005, Corneliu Vadim Tudor s-a retras de la sefia PRM, iar partidul si-a schimbat denumirea in Partidul Popular Romania Mare cu intentia declarata de a netezi calea spre popularii europeni; in iunie 2005, dupa expulzarea lui Corneliu Ciontu din partid si revenirea la vechea denumire a partidului, CV Tudor atribuie coordonarea “Polului Popular” unei anume “mafii politico-economice”.
² Complet necunoscuta atat pentru teoreticienii stiintelor politice, cat si pentru politicieni.
³ O alta chestiune discutabila, UDMR fiind un partid regionalist, curent care beneficiaza de grup parlamentar propriu in Parlamentul European
⁴ “PNTCD- singurul reprezentant autentic al crestin-democratiei in Romania”, comunicat de presa al PNTCD, 10 ianuarie 2005; din iunie 2005, PPCD a pretins ca este insarcinat de PPE cu monitorizarea PD si a PC.
⁵ Cateva exemple: Irinel Radulescu, Mircea Marian, Partidele romanesti dau buluc sa intre in cea mai tare familie politica europeana, in “Adevarul”, 17 ianuarie 2005; Ion Bogdan Lefter, Proiectul fuziunii PNL-PD si “tanara noastra democratie”, in “Ziua”, 20 ianuarie 2005; Daniel Uncu, PPR, condamnat la existenta, in “Ziua”, 2 februarie 2005; Mircea Marian, PD merge, pe burta, spre doctrina populara, in “Adevarul”, 9 Mai 2005; Rodica Culcer, Solutia populara, in Revista “22” (10 mai - 16 mai 2005); Monica Iordache, Refuz - Liberalii nu merg pe mana lui Stoica, in “Jurnalul National”, 4 iunie 2005; Mihai Ciorcan, Popularul Boc a ramas singurul aspirant la sefia PD, in “Romania libera”, 9 iunie 2005; Monica Harmanescu, PD a optat pentru doctrina populara, in “24 Ore Muresene”, 10 iunie 2005; Diana Starlea, Motiunea lui Emil Boc pune capat discutiilor privind fuziunea PNL-PD, in “Curentul”, 11 iunie 2005.
⁶ Cozmin Gusa (in cateva emisiuni televizate), Corneliu Ciontu (Doctrina populara, in “Jurnalul national”, 25 februarie 2005, sau Adrian Nastase (“Dati-mi totul sau chiar mai mult decat atat”, in “Jurnalul National”, 13 aprilie 2005; este adevarat ca politicienii, mai atenti la nuante au preferat, pentru corectitudine, sa foloseasca sintagme de genul: curent popular, motiune populara sau zona populara.
⁷ Toate comunicatele de presa sau luarile de cuvant ale reprezentantilor PPCD (PNTCD) folosesc sintagma “popular, crestin-democrat”, cu intentia de a sugera identitatea celor doi termeni; apare in mod firesc intrebarea legata de aparenta redundanta a denumirii: de ce este necesara includerea in texte a doi termeni simbolizand acelasi lucru?
⁸ La alegerile partiale din aprilie 2005, din 17 candidati pentru fotoliul de primar general al capitalei (16 partide si un independent), patru dintre ei reprezentau partide numite ‘populare’ (Actiunea Populara, Alianta Electorala Polul Popular Crestin Democrat, Partidul Popular din Romania, Partidul Popular Romania Mare), doi reprezentau partide crestin-democrate (Partidul National Crestin-Democrat, Partidul Crestin Democrat) si doi candidati ai caror partide cochetau cu curentul popular (Partidul Democrat si Partidul Umanist Roman).
⁹ Termenul popular este, de regula, atribuit partidelor crestin-democrate; Gordon Smith (1982, pp.59-77, 1989, pp. 157-169) foloseste denumirea Volkspartei intr-un sens mai larg, numind astfel partidele de centru dreapta si centru stanga moderate, cu apel la intreaga societate, asemanator conceptului de catch-all parties, propus de Kirchheimer.
¹⁰ La inceputul sec. XIX, termenul “popular” definea in mod strict partidele de factura crestin-democrata. Actualmente, sub umbrela termenului se gasesc partide crestin-democrate, conservatoare sau chiar agrariene. De altfel, daca in tarile de aparitie, Italia sau Germania, termenul “popolari” sau “volkspartei” desemna “al poporului”, in limba romana nu avem un echivalent atat de precis, ci se foloseste aproximativul “popular”, in loc de, eventual, “poporal”.
¹¹ De altfel, doua dintre lucrarile ce s-au impus in spatiul romanesc, Alina Mungiu-Pippidi (coord), Doctrine politice: concepte universale si realitati romanesti, Polirom, Iasi, 1998 si Terence Ball, Richard Dagger, Ideologii politice si idealul democratic, Polirom, Iasi, 2000, nu fac nici o referire la acest concept; in spatiul anglo-american, similar, nu exista nici o referire la o anumita “doctrina populara”, de altfel, multe dintre tratatele despre ideologii politice socotesc crestin-democratia ca o ramura a conservatorismului; cert este ca sintagma “doctrina populara” incepe sa se impuna in media si limbajul politic romanesc, si in ciuda nestiintificitati sale, este probabil sa se impuna in limbajul cotidian din cauza simplicitatii sale.
¹² Chiar topica termenului “crestin-democratie” suscita unele discutii: in limba romana se folosesc atat termenul sub forma aceasta, cat si sub forma “democratie crestina”. Se pare ca este o problema de traducere: in limba engleza este uzitat termenul “christian democracy”, iar in cea franceza avem “démocratie chrétienne”.
¹³ De remarcat ca “De Rerum Novarum” propune pentru prima data termenul “subsidiaritate”, punct de baza in doctrina crestin-democrata.
¹⁴ Cu exceptia Benelux, unde partidele crestin-democrate au ajuns chiar la guvernare.
¹⁵ Este interesant de observat ca in Grecia, tara ortodoxa, nu exista crestin-democratie.
¹⁶ Pentru mai multe amanunte privind europenizarea partidelor politice, Robert Ladrech, “Europenization and Political Parties”, in Party Politics, 4, 2002, pp. 389-403
¹⁷ Odata cu admiterea Marii Britanii, a Irlandei si a Danemarcei s-a pus problema acceptarii in grupul parlamentar a partidelor apropiate ideologic, respectiv cele conservatoare, demers susinut in principal de germani; la presiunea crestin-democratilor din Benelux si Italia, cererea a fost refuzata. Britanicii si danezi au activat astfel doua decenii intr-un grup propriu. Chestiunea primirii conservatorilor britanici s-a pus apoi cu periodicitate.
¹⁸ Prim-ministru al Belgiei intre 1979 si 1992.
¹⁹ Partid de factura conservator-liberala, in ciuda denumirii.
²⁰ Declaratia a generat reactia dura a PDSR, care l-a numit pe van Velzen intr-un comunicat de presa “un fel de comisar politic, replica crestin-democrata a celebrului Visinski”.
²¹ “pe semne, conflictele interne din PD sunt cauza pentru ceea ce se intampla in Romania i...s ma rog ca partidul domnului Roman, in viitor sa puna interesul national pe primul loc”, in “Evenimentul zilei”, 3 februarie 1998
²² “Petre Roman dicteaza lucrurile, iar ceilalti parteneri din coalitie sunt un fel de ostatici. Cum se face ca un partid atat de mic ca al lui Petre Roman a luat un partid asa de mare cum este PNTCD?”; declaratia a primit replica acida (si inconfundabila) a ministrului PD la cea vreme, Traian Basescu, care l-a catalogat pe olandez ca fiind un “ratat politic” care a venit in Romania sa distruga PNTCD, asa dupa cum si-a distrus si propriul partid, din Olanda, in “Ziua”, 14 iunie 1998.
²³ In unele vizite, Wim van Velzen a fost insotit de Wilfried Martens, presedintele PPE si de Hans Gert Poettering, unul din vicepresedintii PPE.
²⁴ In ciuda prieteniei publice dintre Ciorbea si van Velzen, acesta din urma si-a manifestat neoficial nemultumirea fata de dezertarea fostului prim-ministru din PNTCD si al fondarii unui alt partid.
²⁵ Pentru o istorie detaliata a partidelor politice dupa 1989, vezi Alexandru Radu, Nevoia schimbarii. Un deceniu de pluripartidism in Romania, Ed. Ion Cristoiu, Bucuresti, 2000 si Partidele politice romanesti dupa 1989, Paideia, Bucuresti, 2003
²⁶ Codrut Seres: “A venit un raspuns, dar n-as dori sa vorbesc despre acest lucru. Tot ce pot sa spun e ca el nu e unul negativ, ci unul de genul “va urma...”, in “Evenimentul zilei”, 5 august 2003; in aceasi perioada, Dan Matei Agathon cerea public precizari PUR in acest sens.
²⁷ Este evidenta eroare celor de la PC; afilierea se face la Partidul Popular European, federatie de partide, nu la grupul parlamentar, care este o simpla structura parlamentara
²⁸ De exemplu, pe toata perioada anului electoral 2004, reprezentanti ai PSE au vizitat Romania, avand contacte doar cu PSD, nu si cu PD; in cateva randuri, delegatii PSE si-au exprimat sustinerea doar fata de candidatii PSD.

BIBLIOGRAFIE
von BEYME, Klaus (1985) Political parties in Western democracies, Aldershot: Gower
de BROUWER, Alain (1992) “Le Parti Populaire Européen: son identité et son nécessaire élargissement”, in Mario Caciaglia (ed.) Christian Democracy in Europe, Barcelona: Institutes de Ciencias Politicas y Socials
CORBETT, Richard, JACOBS, Francis, SHACKELTON, Michael (2003) The European Parliament, London : John Harper
DELWIT, Pascal (2004) “The European People’s Party: stages and analysis of a transformation”, in DELWIT, Pascal, KULAHCI, Erol, Van de WALLE, Cédric (eds) The Europarties. Organisation and Influence, Brussels: Centre d’etude de la vie politique of the Free University of Brussels
GALLAGHER, Michael, LAVER, Michael, MAIR, Peter (2001), Representative Government in Modern Europe, Boston: McGraw Hill
IRVING, R.E.M. (1979) The Christian democratic Parties of Western Europe, London: George Allen and Unwin
KIRCHHEIRMER, Otto (1966) “The transformation of the Western European Party Systems”, in LAPALOMBARA, Joseph, WEINER, Myron (eds) Political Parties and Political Development, Princeton: Princeton University Press
LETAMANDIA, Pierre (1993) La démocratie chrétienne, Paris: PUF apud DELWIT, Pascal, KULAHCI, Erol, Van de WALLE, Cédric (eds) The Europarties. Organisation and Influence, Brussels: Centre d’etude de la vie politique of the Free University of Brussels
LIPSET, Seymour M., ROKKAN, Stein (1967) Party System and Voter Alignments, Londra: Collier-Macmillan
PIRVULESCU, Cristian (2000) Partide si sisteme de partide, Bucuresti: UCDC
SEILER, Daniel (1999) Partidele politice din Europa, Iasi: Institutul European
SMITH, Gordon (1982) “The German Volkspartei and the Career of the Catch-All Concept”, in DORING, Herbert, SMITH, Gordon (eds) Party Government and Political Culture in Western Germany, London: Basingstoke
SMITH, Gordon (1989) “Core Persistence: Change and the “People’s Party”’, in West European Politics, 12/1, pp.157–172.

OVIDIU VAIDA - absolvent de studii postuniversitare la Facultatea de Stiinte Politice din cadrul SNSPA, MA in Contemporary European Studies la University of Sussex, asistent universitar intre 1999 si 2003 la Facultatea de Stiinte Politice din cadrul Universitatii Dimitrie Cantemir. In prezent este doctorand la Facultatea de Studii Europene din cadrul Universitatii Babes-Bolyai din Cluj.

 sus