|
Recenzii, semnalari, comentarii
Spiritul protestant si
etica discursului filosofic*
* Mircea Flonta,
Apropieri (Convorbiri cu Romulus Brancoveanu),
Paralela 45, 2005.
O recenzie la o
carte precum Apropieri nu poate fi una ca oricare
alta. In primul rand, te obliga textul cartii, in care
se apreciaza ca, intr-o lume normala, exista recenzii
(p. 176) si ca “o recenzie profesionista trebuie sa fie
deja o judecata critica” (p. 178). In al doilea rand,
poate mai importanta decat depasirea reactiilor
superficiale la un text, este o datorie pe care simt ca
o am fata de publicul tanar. Este datoria de a explica
de ce noi, cei care i-am fost studenti, l-am perceput pe
Mircea Flonta drept o personalitate extraordinara a
filosofiei romanesti din ultima jumatate de veac.
Nu ma voi opri aici asupra unei serii de subtilitati
filosofice de ordin teoretic din Apropieri. Voi
ramane in cadrul de interese cognitive firesti pentru
publicul unei reviste consacrate investigarii sferei
politicului.
1. Religiozitatea profesorului Flonta
Ideea de a vorbi despre religiozitate la un
filosof care a scris destul de putin despre religie
poate sa para curioasa. Ce vreau sa sondez aici nu sunt
insa sustineri din textele filosofului, ci fundamentele
mentalitatii sale.
In orice caz, este vorba nu despre o suma de gesturi
conventionale, de respectarea unor ritualuri exterioare.
Nu este vorba despre a clama credinte sau de a merge la
biserica si asa mai departe. Este vorba despre felul in
care atitudini religioase contribuie la structurarea
mintii unui om.
Mircea Flonta s-a nascut in 1932. El spune laconic ca a
“fost botezat greco-catolic ca orice roman care e din
Ardealul de Nord al acelor vremuri”(p. 9). La Liceul din
Beius a stat la internatul unit (greco-catolic).
Daca este sa detectam insa o influenta religioasa
puternica asupra profesorului Flonta, atunci cred ca
trebuie sa ne uitam catre protestantism.
“Protestantismul imi apare drept cel mai important
eveniment din istoria moderna” – spune profesorul (la p.
73). Protestantismul este important pentru ca a luat in
serios ideea de a fi consistent si consecvent in ceea ce
faci in viata (v. p. 77).
Ideea consecventei in ceea ce faci in viata si a
respingerii prefacatoriei revine in Apropieri si
este, cred eu, profund legata de un mod de a intelege
individul uman. Mircea Flonta scrie, de altfel, in mod
limpede ca prin protestantism nu are in vedere o
“confesiune religioasa, cat o anumita atitudine fata de
lume, un mod de a intelege sensul vietii” (p. 82).
Care este acest mod de a inte-lege sensul vietii? Cred
ca el transpare foarte limpede dintr-o sustinere care ar
putea sa ne apara la o privire superficiala drept una
ipocrita. Mircea Flonta spune ca este “un om cu resurse
limitate..., fara insusiri exceptionale” (p. 67). Or, la
o lectura mai atenta, putem vedea aici pozitia
individualistilor puritani: Dumnezeu ne-a facut fiinte
limitate. Noi trebuie sa ne straduim sa pricepem lumea
cu aceste resurse limitate. Evident, trufia este in
acest context un pacat capital, caci ea te impiedica sa
vezi caracterul limitat al mintii tale.
Ideile acestea contureaza fundamentele unui
individualism robust. In anii cand ni se cerea atat de
insistent sa urmam linia vesnic schimbatoare a unui
partid care, ignorand resursele limitate ale minti-lor
umane, credea ca a sesizat cum merge istoria, Mircea
Flonta imi aparea ca o institutie de sine statatoare. Un
om cu propriul simt al datoriei, caruia nu trebuie sa-i
spuna statul-partid ce trebuie sa faca.
In sensul acordat aici religiozitatii poate fi
interpretat si exemplul cu ceasul uitat de cineva (p.
95). L-ai putea lua, fara sa te vada nimeni, fara sa
sufere reputatia ta, intr-un fel sau altul. Profesorului
Flonta i se pare ca nu este insa ceva in regula in
aceasta atitudine.
Spre deosebire de protestantism, ortodoxia este amintita
doar in trecere in Apropieri. “Ortodoxismul are
un element mistic”, apreciaza Mircea Flonta (p. 78), pe
care catolicismul l-a pierdut. Interesant este ca
foloseste termenul “mistic” si nu se refera, de pilda,
la rolul non-discursivului in ortodoxie.
Ar mai trebui adaugata o precizare in legatura cu
individualismul, deoarece colectivismele care au dominat
de-a lungul timpului pe malurile Dambovitei au asternut
un strat gros de neintelegeri in legatura cu
individualismul. Individualismul nu inseamna nicidecum
dispret pentru ceilalti. Intr-un sens subtil, este exact
contrariul acestei atitudini. Fiecare este indemnat sa
utilizeze cat mai bine resursele sale limitate. Dar asta
inseamna, indirect, pretuire pentru toti cei care fac
acest lucru si pentru toti cei care au un acut simt al
obligatiilor pe care ti le asumi in mod voluntar.
In anii ’70, cand i-am fost student, profesorul Flonta
obisnuia sa sintetizeze foarte simplu misiunea
invatamantului filosofic: sa te invete sa gandesti cu
mintea proprie. Din cele spuse mai sus, se vede insa ca
acest individualism luminist are un substrat religios.
Individualismul acesta este foarte important pentru a
intelege atitudinea lui Mircea Flonta fata de discursul
filosofic.
2. Etica discursului filosofic sub
regimul totalitar
Conceptul de “totalitarism” a fost, nu fara temei,
criticat in stiinta politicii. El este, cred, totusi
foarte util daca privim lucrurile din perspectiva
istoriei ideilor. Un regim totalitar care se ia in
serios inchide in mod inevitabil orice dezbatere de
idei. In mod fatal, doar ideile regimului sunt cele
care, la sfarsitul discutiei, pot fi considerate
acceptabile. Discutiile pot fi duse doar pentru a decela
in ce masura alte idei decat cele ale regimului
totalitar sunt mai apropiate sau mai putin apropiate de
cele care reprezinta adevarul oficial.
Iar pentru a avea o imagine completa asupra starii de
lucruri in anul zero al unui regim totalitar ar trebui
sa citim din Apropieri, in special in jurul
paginii 28. Vechiul corp profesoral al Facultatii de
filosofie a disparut. Au disparut chiar si cartile
vechi. Au aparut altele, dar pana si la acest capitol
sunt ciudatenii: Marx este mai mult lectura facultativa;
obligatorii sunt Lenin si Stalin.
Anticipand concluzia acestei sectiuni, ceea ce vreau sa
sustin este ceva foarte simplu: meritul, in aceste
conditii, cand o iei de la zero si cand toate
adevarurile par deja stiute, este acela de a regasi
cumva normalitatea filosofica. Mircea Flonta si altii nu
numai ca au regasit-o, dar ceea ce am vazut noi, cei
care am fost studentii lui Mircea Flonta, a fost si o
regasire a subtilitatilor filosofiei.
Cum este posibil insa, intrun regim totalitar, sa
recuperezi normalul? Fundamental, cred, este faptul ca
regimul totalitar este, de fapt, logic imposibil. Exista
in mod inevitabil interstitii in corpul aparent compact
al regimului. In cazul ideilor, ganditi-va la zone
libere, in care sistemul nu are nici un “adevar” gata
pregatit. Existenta acestor interstitii este insa doar
potentiala. Cand regimul este la inceputurile sale este
mai nesigur si reactioneaza orbeste la orice incercare
de a folosi interstitiile. Paradoxal, cand este matur,
regimul totalitar este mai increzator in propria
infailibilitate si nici nu mai acorda atentie ideii ca
ar putea exista interstitii necontrolabile de catre
sistem.
Ce am sa incerc sa descriu in continuare este utilizarea
unui interstitiu in sistemul comunist, interstitiu care,
pentru mine personal, a fost foarte important.
Patrunderea mea in acel interstitiu este strans legata
de personalitatea lui Mircea Flonta. In aparenta, era
vorba de o zona perfect sigura pentru regim: stiinta.
Pentru ideologia comunista, asa cum spune Mircea Flonta
in Apropieri, stiinta este o «vaca sfanta» (p.
33). Este chiar fundamentul unui regim in care totul se
vrea “stiintific”: viziunea despre lume, politica,
planificarea economica si multe altele.
Ca sa zic asa, la Facultatea de filosofie, “misiunea”
profesorului Flonta era sa explice filosofic cum stau
lucrurile cu stiinta. Profesorul s-a apropiat insa de
autori precum “Jean Piaget, Karl Popper si filosofi de
orientare analitica” (p. 31). La prima vedere, nu-i nici
o problema aici: acestia sunt autori pentru care
stiinta, ca sa zic asa, are o anume centralitate. Fara
doar si poate, sunt oameni care au un enorm respect
pentru stiinta. Numai ca ideile lor despre stiinta nu se
potrivesc deloc, in profunzime, cu acelea ale ideologiei
comuniste.
Asa cum recunoaste si in Apropieri, o vreme, Karl
Popper a fost cel mai important filosof al stiintei
pentru Mircea Flonta (v. p. 66). Pentru Karl Popper
teoriile stiintifice sunt ipoteze; iar ipotezele
stiintifice sunt failibile. O teorie este stiintifica,
dupa Popper, doar in masura in care poate fi
falsificata.
Filosofia lui Popper are consecinte devastatoare pentru
ideologia comunista. Chiar pretentiile de
infailibilitate ale acestei ideologii o fac sa fie
nestiintifica. Daca analizezi lucrurile mai atent, si
planificarea totala, atat de importanta pentru comunism,
devine imposibila.
Pentru ca tabloul sa fie complet ar trebui sa adaug ca,
in anii ’70, in Facultatea de filosofie, erau surse de
idei interesante la multe cursuri. In afara cursurilor
lui Mircea Flonta, ideea poate cea mai semnificativa pe
care am aflat-o, la cursul de metalogica al profesorului
Gheorghe Enescu, a fost aceea ca un sistem logic
suficient de complex nu poate fi in acelasi timp
consistent (non-contradictoriu) si complet (in sensul
cuprinderii tuturor adevarurilor ce se afla, ca sa spun
asa, sub cupola sa semantica). Teoremele lui Gödel ne
arata strict tehnic cum poate fi demonstrat acest lucru.
Mi-am dat seama insa ca ideea aceasta logica poate fi
cuplata cu ceea ce aflasem din Popper. Iar punctul cel
mai important catre care te puteai indrepta era ideea ca
planificarea totala este logic imposibila. Mai exact
spus, este logic imposibil sa fie totala si consistenta,
coerenta. Or, daca-si face loc inconsistenta logica,
exista un spatiu pentru puterea arbitrara, care ba
imbratiseaza teza A, ba teza non-A. Lucru care nu se
poate spune ca nu se potrivea cu pretentiile partidului
de a se baga in toate, insotite insa de vesnice
schimbari arbitrare ale liniei sale.
Profesorul Flonta cupla insa toate aceste deschideri
catre taramuri ce pareau inchise pentru noi cu o reala
subtilitate filosofica. Nu trebuie sa ne reprezentam
aceasta subtilitate sub forma cine stie caror gesturi
frapante, idei sclipitoare s.a.m.d. Nu, totul era in
concordanta cu acea austeritate puritana de care vorbeam
in prima parte. Luati, de pilda, cartea lui Mircea
Flonta despre adevarurile necesare. O carte tehnica?
Fara doar si poate. Dar are pe coperta un semn de
intrebare! Se discuta o problema si sunt examinate
argumente pro si contra diverselor solutii la problema
respectiva. Absolut normal, ai putea sa zici. Dar tocmai
in asta rezida etica discursului filosofic: in
capacitatea de a explora un spatiu in care se desfasoara
argumente si contraargumente. Logica sistemului
totalitar era cu totul alta: trebuia ajuns la ideea care
sprijina “cauza”.
Interpretarea data aici de mine drumului in filosofie in
anii comunismului este facuta dintr-o perspectiva
diferita de aceea din Apropieri. In convorbirile
cu Romulus Brancoveanu discutia este centrata pe idei
precum rezistenta, rezistenta prin cultura si vina.
Interpretarea mea este ca tot meritul vine de la
cultivarea unei etici normale a discursului filosofic.
Cred ca nu este o intamplare faptul ca Mircea Flonta ia
apararea lui Noica, atacat acum pentru “colaborare” cu
regimul comunist (v. pp. 118-119). Cu alte mijloace si
cu alte idei, Noica facea ceva asemanator: oferea
spectacolul unei minti care gandeste independent.
Rezistenta politica ar fi fost desigur un lucru
semnificativ. Ar fi fost poate bine ca ea sa nu fie atat
de firava. Indubitabil este important, intr-un regim
totalitar, sa se ceara ca si-n politica sa se treaca la
dezbaterea pe baza de opinii pro si contra, fara a se
sti dinainte concluzia la care trebuie sa se ajunga. Dar
nu totul este politica si nu totul depinde de politica.
Inseamna sa faci intr-un mod neintentionat jocul
regimului totalitar daca vezi in orice fie rezistenta,
fie colaborare.
Admiratia mea pentru Mircea Flonta nu porneste de la
faptul c-a fost un rezistent. Pur si simplu admirabila
este capacitatea sa de a scrie carti si a tine cursuri
de filosofie care rezista in timp. Si, as adauga aici,
nu trebuie uitat ca, spre deosebire de cei cu o formatie
interbelica, Mircea Flonta a trebuit sa ia lucrurile de
la zero.
3. Tensiunile din gândirea profesorului
Flonta
Pana la urma, nici un om care are o minte lineara nu
cred ca este o persoana foarte interesanta. Orice se
poate spune despre profesorul Flonta, dar nu cred ca se
poate vorbi despre o minte lineara in cazul sau.
Cautarile sale prin lumea ideilor, adesea
contradictorii, erau faimoase in Facultatea de
filosofie. Coerenta de care vorbeam la inceput este una
de ordin moral-religios: este asumarea datoriei de a
munci. Ceea ce vreau sa sondez aici sunt insa tensiunile
inevitabile ale unei minti angajate in cautari
intelectuale autentice.
Probabil ca nici teza mea ca avem de a face cu o minte
subtila nu s-ar sustine daca n-ar exista tensiunile. O
minte rectilinie poate fi foarte productiva, poate chiar
originala, dar nu subtila.
Dincolo de detalii, ca sa preiau o expresie favorita
de-a profesorului Flonta, linia de forta a tensiunilor
din gandirea sa este data de un contrast intre
predilectia pentru Thomas Kuhn si propriul drum in
filosofie. Mircea Flonta n-a “furat meseria” de la
maestri, asa cum – dupa Kuhn – se petrec lucrurile in
comunitatile stiintifice. N-avea de la cine s-o fure
sau, daca avea, rezultatul ar fi fost cu totul altul.
Contactul sau cu maestri, de genul profesorului
Stegmüller, la München, dateaza abia din anii ’70. Este
important pentru conversiunea lui Mircea Flonta de la
Piaget la ganditorii analitici. Cred ca Mircea Flonta
descoperise insa deja etica discursului filosofic de
care vorbeam aici. In plus, pana in 1990, Mircea Flonta
resimte acea acuta (azi incredibila) lipsa de acces la
carti si reviste de specialitate. Din perspectiva
aceasta, totul seamana mai mult cu un faimos experiment
propus de Popper. Mircea Flonta este, in sensul acesta,
o fiinta popperiana, care descopera, folosin-du-si in
mod critic mintea lumea ideilor.
De la Popper a preluat Mircea Flonta interesul pentru
liberalism, lucru amintit de altfel in Apropieri
(a se vedea discutia despre liberalism ca invatare din
greseli la p.76). Liberalismul acesta contrasteaza insa
cu importanta pe care o acorda Mircea Flonta bunei
functionari, intr-o societate democratica, a diverselor
comitete care evalueaza proiecte si oameni.
Chiar si din perspectiva lui Kuhn, membrii unui comitet
au o paradigma. Cred ca mai realist este sa vorbim
despre faptul ca ei stabilesc criteriile in functie de
valorile personale. Iar activitatea lor este aidoma
celei a planificatorului, poate cu efecte chiar mai
rele. Sa zicem ca pentru a indeplini un anumit set de
criterii cineva trebuie sa munceasca serios zece ani.
Munceste noua ani si dupa noua ani afla ca s-au schimbat
criteriile de apreciere a muncii sale. Este limpede ca
aceasta este o lovitura de-a dreptul tragica aplicata de
comitetul respectiv.
Din punctul de vedere al lui Popper nu exista
autoritati. Nici un comitet nu poate vorbi de pe o
pozitie de autoritate.
Filosofic este foarte interesant ca lungile discutii
despre rolul comisiilor si al criteriilor in tranzitia
la o societate democratica au o baza intr-o viziune
foarte clara despre misiunea stiintelor sociale. In
Apropieri se vorbeste despre “consilierea celor
chemati sa ia decizii” (pp. 111-112). Discursul celor
din stiin-tele sociale ar trebui deci sa fie directionat
catre cei care sunt in pozitii de putere. Toata problema
aici este ca ar trebui sa admitem presupozitia ca
dintr-o pozitie de putere poti sa si faci ceva bun. Nu
ascund faptul ca presupozitia aceasta mi se pare absolut
falsa.
Rezervele pe care Mircea Flonta le formuleaza la adresa
lecturii popperiene a lui Platon si Hegel (p. 124) mi se
par izvorate din tensiunea intelectuala amintita mai
sus. S-ar putea ca ea sa-si aiba radacinile in gandirea
popperiana ca atare. Si dupa Popper au sens anumite
forme de inginerie sociala partiala. Dar la Mircea
Flonta exista si cel putin un accent anti-Popper
puternic cand vorbeste despre intelectualul din fotoliu
care-ti spune ca “viitorul este deschis”(p. 195). Pentru
Popper viitorologia este o pseudo-stiinta. Dincolo de
Popper insa este o fateta mai putin cunoscuta a
filosofiei analitice care s-ar putea sa fie la lucru
aici. Popper se opunea desigur filosofiei analitice.
Mircea Flonta a cultivat insa filosofia analitica. Este
drept, interesul sau s-a indreptat catre filosofia
analitica a stiintei, a mintii si a limbajului.
Filosofia sociala a scolii analitice era aproape total
ignorata la noi, cel putin in anii ’70-’80. Cei mai
multi dintre clasicii filosofiei analitice aveau insa,
ca sa spun asa, puternice simpatii
colectivist-democratice, nu individualist-democratice.
Lucrul acesta a lasat urme in filosofia lor sociala,
animata de ideea ca stiinta ar putea contribui la
reconstruirea vietii sociale. Evident lucrul acesta s-ar
petrece recurgand la comisiile formate din “experti”.
Mai exista un contrast interesant la Mircea Flonta intre
liberalismul luminist al filosofului interesat de Hume,
Kant si Popper si un strat de valori
autoritar-traditionale. Stratul acesta pare sa-si traga
seva din experienta de la Liceul din Beius (v. p. 9).
Recunoasterea semnificatiei punctului de vedere
traditionalist-conservator se vede si in momentul in
care-l apara pe Noica (p. 118). Se vede si din
aprecierea rolului regimurilor autoritare in combaterea
coruptiei (p. 71).
Este ceva subtil in dialectica acestor tensiuni. Ca si
lucrurile tainuite in autobiografie (v. p. 26), stratul
de valori autoritare va fi jucat rolul sau in drumul
filosofic al lui Mircea Flonta. Dosarul cu lucruri
tainuite ii arata limpede ca nu are sens sa aspire sa
devina activist (asemenea, de exemplu, lui Dumitru
Ghise, caruia Mircea Flonta ii face un portret
remarcabil – pp. 166–169). Nimerit intr-o facultate pe
care nu o putea parasi in mod voluntar (v. p. 37 si p.
49), animat de o etica protestanta a muncii, Mircea
Flonta trebuia sa se dedice cumva filosofiei. Stratul de
valori autoritare pare sa-l fi impiedicat insa sa se
apropie, ca alti colegi de generatie, de versiunea
antiautoritara a marxismului, la moda si la noi prin
anii ’60-’70. A gasit drumul, in schimb, catre repere
inedite in cultura romana: catre filosofia de factura
analitica, catre marile dispute din filosofia stiintei
si catre fundamentele intelectuale ale liberalismului.
***
Textul se citeste cu mare usurinta. In timp, cand multe pasiuni se
estompeaza, cand amanuntele se uita, cand vociferarile
dispar, aceste convorbiri vor fi una dintre sursele
importante pentru generatiile care vor voi sa priceapa
ce s-a intamplat in filosofia si-n cultura romana din a
doua jumatate a secolului al XX-lea.
Mihail Radu
SOLCAN
sus
|
