CUPRINS nr. 118

ARHIVA

Editorial


Neincrederea
 

VIOREL ZAICU


Ultimii 15 ani au adus, in toate domeniile vietii sociale in general si in politica in special, o mare noutate, pe care putini specialisti au reusit sa o constientizeze ca problema: lipsa increderii. Desigur, acest fenomen exista pretutindeni, in orice tip de societate si la orice nivel, dar, la fel ca si alte inclinatii sau sentimente umane, nu pune probleme foarte mari ordinii sociale atunci cand este mentinut in limite acceptabile. Ar trebui ca in Romania specialistii sa fie preocupati mai mult de acest factor al armoniei sociale; chiar daca nu spune direct foarte multe despre starea de sanatate a unei societati, poate da in vileag simptome ale unor boli sociale foarte grave. Specialistii occidentali au in vedere increderea ca factor de prosperitate si liant al vietii sociale. (Francis Fukuyama, spre exemplu, a abordat direct acest subiect, considerand ca un capital social puternic se cladeste pe o incredere mare; chiar si la nivel intuitiv, aceasta relatie este inextricabila, cu toate ca nu are o stabilitate garantata.) Cei romani ar trebui sa aiba in vedere neincrederea ca factor de perpetuare a unei tranzitii tumultoase. Caci este inutil sa discuti despre incredere si capital social acolo unde domnesc neincrederea si capitalul social negativ.

Daca in regimul comunist neincrederea a fost cultivata pentru a sluji intereselor partidului si conducatorului unic, in regimul democratic ea ar fi trebuit sa se reduca, prin forta lucrurilor (institutiilor, mijloacelor de comunicare, dezvoltarii economice etc.), la un nivel acceptabil, similar celor din societatile civilizate. Orice observator atent isi poate da seama ca nu a scazut – poate a fost chiar amplificata. Alegatorii nu mai cred mare lucru din ce spun candidatii (promisiunile electorale au un parfum aparte, de cimilituri hazlii), pacientii din ce spun doctorii, elevii din ce spun profesorii (facuti – nu-i asa? – de atatea ori de ras de penibilele examene de titularizare), angajatii din ce spune seful de personal s.a.m.d. Pe scurt: au ramas foarte putine “icoane” ale increderii, iar acestea sunt puse indeobste in altarele oamenilor slab educati si foarte prost informati (vezi “popularitati de tip Iliescu”, valabile nu numai pentru persoane, ci si, spre exemplu, pentru “masina nationala”). Ce se intampla cu ceilalti? Ceilalti stiu. Intrebarea care se pune acum este: ce? Cum pot fi alese valorile si cunostintele certe intr-un climat de neincredere generala? Pentru cei mai multi, raspunsul la aceasta intrebare este lipsit de echivoc: eu sunt cel mai inteligent, ma descurc! (Cu variantele populare “ajuta-te singur”, “scapa cine poate” etc.)

Suntem capabili si de activitati in care, in mod inconstient, investim o mare doza de incredere: de la pietonul care traverseaza prin locuri nepermise sau pe culoarea rosie a semaforului, pana la automobilistul care circula cu viteza foarte mare pe drumuri pe care nu le cunoaste si care ii pot rezerva foarte multe surprize; de la cetateanul care se angajeaza sa plateasca rate pentru o multime de aparate casnice si pana la cel care investeste intr-un apartament situat intr-o “cutie de chibrituri”, oamenii manifesta o incredere care la o analiza mai atenta se dovedeste, date fiind conditiile pentru fiecare caz in parte, exagerata. Dar toate aceste actiuni nu demonstreaza decat incredere in propriul noroc, in propriile capacitati sau intr-un sir de intamplari fericite – altfel spus, sperante. Nici una dintre aceste actiuni nu presupune o incredere confortabila in celalalt, in functionalitatea societatii sau a legii. Rezultatele unor studii construite pe teoria jocurilor s-ar putea sa dezvaluie faptul ca avem agenti care adopta (mai mult sau mai putin rational) strategii curioase. Mult mai graitor ar fi un studiu asupra comunitatilor virtuale – comportamentul intr-un astfel de mediu indica foarte clar nivelul de (ne)incredere in celalalt si capacitatea generala de cooperare si organizare. Personal, mizez pe un rezultat surprinzator in cadrul unui experiment de tip “stare de natura” in mediul virtual: o sumedenie de contracte sociale instabile – echivalentul unei stari de natura de nivel superior, tribal. Cauza ar fi increderea exagerata in “calitatile” proprii (printre care sunt incluse si accidentele sau sansele) si o neincredere semnificativa in privinta celuilalt. O ecuatie rasturnata a conditiilor unei vieti sociale armonioase. Tocmai de aceea consider ca un studiu privind neincrederea este diferit de unul care priveste increderea.

Ce ne indica neincrederea? Faptul ca avem scoli proaste, institutii proaste, organizatii si intreprinderi proaste. Nu sunt proaste prin definitie, ci ca urmare a nepasarii si a nepriceperii. Exista, in toate domeniile si sub toate aspectele, oameni priceputi si competenti. Sub diverse forme, fiecare roman cunoaste fabula brigadierului care “tine in spate” intreprinderea. Si totusi, de pe ecrane si de dupa toate colturile pe langa care trecem in viata cotidiana, ne intampina jurnalisti care nu cunosc ratiunea suficienta, politicieni pentru care argumentul suprem este “nu noi, ei!” (“ba tu”-ul penibil din curtea gradinitei), medici care confunda parti anatomice inconfundabile, sefi care se pricep la orice in afara de treburile pe care ar trebui sa le supravegheze si constructori ale caror edificii se faramiteaza dupa prima ploaie. Oamenii se orienteaza astfel spre valori care “au confirmat”. Odata importate, acestea incep sa scada – nu functioneaza o lege a importului, ci principiul vaselor comunicante, in care “vasul” nostru valoric are o sectiune mult mai generoasa, ceea ce face ca nivelul final sa fie foarte apropiat de nivelul initial autohton. Produse in Romania, multe bunuri isi schimba radical calitatea (in rau), iar intreprinzatorii invata sa dea mita, sub diverse forme – coruptia infecteaza foarte usor corpurile alogene. Dar ce este coruptia? Dincolo de latura juridica, este o redistribuire a bunurilor dupa criterii arbitrare. Ea apare acolo unde criteriile fixe sunt prost gandite si prost aplicate, devenind astfel motoarele principale ale cercului vicios al neincrederii.

Prin urmare, asupra acestor criterii trebuie actionat. Dar cum? In nici un caz “revolutionand” periodic sistemul de invatamant sau pe cel de sanatate, angajand consilieri britanici pentru probleme de coruptie si infiintand supraorganisme de control din acelasi material genetic cu cele existente. Solutia sta mai degraba in retragerea sistemului politic de pe piata aberatiilor. Atunci cand libera initiativa nu va mai fi stimulata (ironic, prin crearea unor “facilitati” prea costisitoare pentru cetatenii de rand), ci permisa, cand institutiile statului vor inceta sa mai fie neurofage si cronofage si vor privi cetateanul ca beneficiar principal, iar medicii si profesorii se vor preocupa de sanatatea trupeasca si mentala a oamenilor, nu de reevaluarea propriilor principii de redistribuire a bunurilor, putem spera ca toti agentii sociali (fie ei individuali sau colectivi) vor fi mult mai dispusi sa intre intr-un joc social ordonat, in care redistribuirea bunurilor are loc intr-un cadru stabil iar celalalt este, in cele mai multe cazuri, o persoana de incredere.

John Stuart Mill spunea, acum aproape 150 de ani, ca un popor liber este acela care, pus in situatii de criza, reuseste sa se organizeze si sa iasa cu bine din ele. In Romania, tara trecuta candva prin perioade de inflorire prin care putine state clasate astazi mai sus in topul bunastarii sau mai jos in cel al coruptiei au trecut, butadele de acest gen raman si astazi lipsite de sens. Ele sunt cu atat mai lipsite de sens si cu atat mai insignifiante cu cat sunt alaturate unor cinisme tragice din categoria “romanul s-a nascut poet”. Suntem, astfel, poeti liberi si cetateni sclavi, dar continuam sa ne miram ca, desi avem talent, nu reusim sa incropim nimic trainic. Poate ca specialistii romani in stiinte sociale ar trebui sa se aplece mai mult asupra operelor clasice ale gandirii politice si mai putin asupra demersurilor analitice prin care ajung la verdicte care nu au nici o legatura cu realitatea, dar au bunul (si, de cele mai multe ori, falsul) renume de a indica pozitia exacta a Romaniei pe harta debila a unor valori ortodoxe stabilite artificial de indivizi pentru care istoria a luat sfarsit. Si, mai ales, ar fi un mare pas inainte daca ar face acest lucru cu mai multa incredere.
 


 

Google

 

Web

Sfera Politicii

 sus