|
Editorial
Neincrederea
VIOREL ZAICU
Ultimii 15 ani au adus, in toate domeniile vietii
sociale in general si in politica in special, o mare
noutate, pe care putini specialisti au reusit sa o
constientizeze ca problema: lipsa increderii. Desigur,
acest fenomen exista pretutindeni, in orice tip de
societate si la orice nivel, dar, la fel ca si alte
inclinatii sau sentimente umane, nu pune probleme foarte
mari ordinii sociale atunci cand este mentinut in limite
acceptabile. Ar trebui ca in Romania specialistii sa fie
preocupati mai mult de acest factor al armoniei sociale;
chiar daca nu spune direct foarte multe despre starea de
sanatate a unei societati, poate da in vileag simptome
ale unor boli sociale foarte grave. Specialistii
occidentali au in vedere increderea ca factor de
prosperitate si liant al vietii sociale. (Francis
Fukuyama, spre exemplu, a abordat direct acest subiect,
considerand ca un capital social puternic se cladeste pe
o incredere mare; chiar si la nivel intuitiv, aceasta
relatie este inextricabila, cu toate ca nu are o
stabilitate garantata.) Cei romani ar trebui sa aiba in
vedere neincrederea ca factor de perpetuare a unei
tranzitii tumultoase. Caci este inutil sa discuti despre
incredere si capital social acolo unde domnesc
neincrederea si capitalul social negativ.
Daca in regimul comunist neincrederea a fost cultivata
pentru a sluji intereselor partidului si conducatorului
unic, in regimul democratic ea ar fi trebuit sa se
reduca, prin forta lucrurilor (institutiilor,
mijloacelor de comunicare, dezvoltarii economice etc.),
la un nivel acceptabil, similar celor din societatile
civilizate. Orice observator atent isi poate da seama ca
nu a scazut – poate a fost chiar amplificata. Alegatorii
nu mai cred mare lucru din ce spun candidatii
(promisiunile electorale au un parfum aparte, de
cimilituri hazlii), pacientii din ce spun doctorii,
elevii din ce spun profesorii (facuti – nu-i asa? – de
atatea ori de ras de penibilele examene de
titularizare), angajatii din ce spune seful de personal
s.a.m.d. Pe scurt: au ramas foarte putine “icoane” ale
increderii, iar acestea sunt puse indeobste in altarele
oamenilor slab educati si foarte prost informati (vezi
“popularitati de tip Iliescu”, valabile nu numai pentru
persoane, ci si, spre exemplu, pentru “masina
nationala”). Ce se intampla cu ceilalti? Ceilalti stiu.
Intrebarea care se pune acum este: ce? Cum pot fi alese
valorile si cunostintele certe intr-un climat de
neincredere generala? Pentru cei mai multi, raspunsul la
aceasta intrebare este lipsit de echivoc: eu sunt cel
mai inteligent, ma descurc! (Cu variantele populare
“ajuta-te singur”, “scapa cine poate” etc.)
Suntem capabili si de activitati in care, in mod
inconstient, investim o mare doza de incredere: de la
pietonul care traverseaza prin locuri nepermise sau pe
culoarea rosie a semaforului, pana la automobilistul
care circula cu viteza foarte mare pe drumuri pe care nu
le cunoaste si care ii pot rezerva foarte multe
surprize; de la cetateanul care se angajeaza sa
plateasca rate pentru o multime de aparate casnice si
pana la cel care investeste intr-un apartament situat
intr-o “cutie de chibrituri”, oamenii manifesta o
incredere care la o analiza mai atenta se dovedeste,
date fiind conditiile pentru fiecare caz in parte,
exagerata. Dar toate aceste actiuni nu demonstreaza
decat incredere in propriul noroc, in propriile
capacitati sau intr-un sir de intamplari fericite –
altfel spus, sperante. Nici una dintre aceste actiuni nu
presupune o incredere confortabila in celalalt, in
functionalitatea societatii sau a legii. Rezultatele
unor studii construite pe teoria jocurilor s-ar putea sa
dezvaluie faptul ca avem agenti care adopta (mai mult
sau mai putin rational) strategii curioase. Mult mai
graitor ar fi un studiu asupra comunitatilor virtuale –
comportamentul intr-un astfel de mediu indica foarte
clar nivelul de (ne)incredere in celalalt si capacitatea
generala de cooperare si organizare. Personal, mizez pe
un rezultat surprinzator in cadrul unui experiment de
tip “stare de natura” in mediul virtual: o sumedenie de
contracte sociale instabile – echivalentul unei stari de
natura de nivel superior, tribal. Cauza ar fi increderea
exagerata in “calitatile” proprii (printre care sunt
incluse si accidentele sau sansele) si o neincredere
semnificativa in privinta celuilalt. O ecuatie
rasturnata a conditiilor unei vieti sociale armonioase.
Tocmai de aceea consider ca un studiu privind
neincrederea este diferit de unul care priveste
increderea.
Ce ne indica neincrederea? Faptul ca avem scoli proaste,
institutii proaste, organizatii si intreprinderi
proaste. Nu sunt proaste prin definitie, ci ca urmare a
nepasarii si a nepriceperii. Exista, in toate domeniile
si sub toate aspectele, oameni priceputi si competenti.
Sub diverse forme, fiecare roman cunoaste fabula
brigadierului care “tine in spate” intreprinderea. Si
totusi, de pe ecrane si de dupa toate colturile pe langa
care trecem in viata cotidiana, ne intampina jurnalisti
care nu cunosc ratiunea suficienta, politicieni pentru
care argumentul suprem este “nu noi, ei!” (“ba tu”-ul
penibil din curtea gradinitei), medici care confunda
parti anatomice inconfundabile, sefi care se pricep la
orice in afara de treburile pe care ar trebui sa le
supravegheze si constructori ale caror edificii se
faramiteaza dupa prima ploaie. Oamenii se orienteaza
astfel spre valori care “au confirmat”. Odata importate,
acestea incep sa scada – nu functioneaza o lege a
importului, ci principiul vaselor comunicante, in care
“vasul” nostru valoric are o sectiune mult mai
generoasa, ceea ce face ca nivelul final sa fie foarte
apropiat de nivelul initial autohton. Produse in
Romania, multe bunuri isi schimba radical calitatea (in
rau), iar intreprinzatorii invata sa dea mita, sub
diverse forme – coruptia infecteaza foarte usor
corpurile alogene. Dar ce este coruptia? Dincolo de
latura juridica, este o redistribuire a bunurilor dupa
criterii arbitrare. Ea apare acolo unde criteriile fixe
sunt prost gandite si prost aplicate, devenind astfel
motoarele principale ale cercului vicios al
neincrederii.
Prin urmare, asupra acestor criterii trebuie actionat.
Dar cum? In nici un caz “revolutionand” periodic
sistemul de invatamant sau pe cel de sanatate, angajand
consilieri britanici pentru probleme de coruptie si
infiintand supraorganisme de control din acelasi
material genetic cu cele existente. Solutia sta mai
degraba in retragerea sistemului politic de pe piata
aberatiilor. Atunci cand libera initiativa nu va mai fi
stimulata (ironic, prin crearea unor “facilitati” prea
costisitoare pentru cetatenii de rand), ci permisa,
cand institutiile statului vor inceta sa mai fie
neurofage si cronofage si vor privi cetateanul ca
beneficiar principal, iar medicii si profesorii se vor
preocupa de sanatatea trupeasca si mentala a oamenilor,
nu de reevaluarea propriilor principii de redistribuire
a bunurilor, putem spera ca toti agentii sociali (fie ei
individuali sau colectivi) vor fi mult mai dispusi sa
intre intr-un joc social ordonat, in care redistribuirea
bunurilor are loc intr-un cadru stabil iar celalalt
este, in cele mai multe cazuri, o persoana de
incredere.
John Stuart Mill spunea, acum aproape 150 de ani, ca un
popor liber este acela care, pus in situatii de criza,
reuseste sa se organizeze si sa iasa cu bine din ele. In
Romania, tara trecuta candva prin perioade de inflorire
prin care putine state clasate astazi mai sus in topul
bunastarii sau mai jos in cel al coruptiei au trecut,
butadele de acest gen raman si astazi lipsite de sens.
Ele sunt cu atat mai lipsite de sens si cu atat mai
insignifiante cu cat sunt alaturate unor cinisme tragice
din categoria “romanul s-a nascut poet”. Suntem, astfel,
poeti liberi si cetateni sclavi, dar continuam sa ne
miram ca, desi avem talent, nu reusim sa incropim nimic
trainic. Poate ca specialistii romani in stiinte sociale
ar trebui sa se aplece mai mult asupra operelor clasice
ale gandirii politice si mai putin asupra demersurilor
analitice prin care ajung la verdicte care nu au nici o
legatura cu realitatea, dar au bunul (si, de cele mai
multe ori, falsul) renume de a indica pozitia exacta a
Romaniei pe harta debila a unor valori ortodoxe
stabilite artificial de indivizi pentru care istoria a
luat sfarsit. Si, mai ales, ar fi un mare pas inainte
daca ar face acest lucru cu mai multa incredere.
sus
|
