Tema Europeana

Uniunea Europeana: un Imperiu Modern?
 

MADALINA-VIRGINIA ANTONESCU

A study on the Empire’s condition, with a close look over the differences between old and new models. Nowadays empires are no more features of a state-centered world, but organizations, as UN, OTAN, Council of Europe. They are postmodern empires, specialized in protecting, affirming, and promoting democracy. They still use military power, but their functions and objectives are changed. UE is an empire of this sort, a historical expression of a (post)modern empire.

Structurile imperiale moderne fac deja trecerea spre o noua faza de dezvoltare a ideii imperiale, anuntand modelul post-modern de exercitare a dominatiei asupra regiunilor periferice.

Logica teoriilor dependentei, care acorda in mod necesar imperiului o structura duala: centru si periferie, aflata in raporturi complexe, osciland intre exploatare, imprumut cultural si modernizare (infrastructura, administratie, elita nationala) se clatina, datorita aparitiei actorilor globali si schimbarilor petrecute in relatiile internationale datorita globalizarii. Separatiile rigide dintre state, politice sau de alta natura, dispar sub loviturile unor entitati ce ameninta insusi existenta si rolul traditional al statului-natiune.

Imperiile edificate intr-o lume stato-centrica incep sa fie percepute ca vechi, depasite de noi modele globaliste.

Apar imperii-organizatie care nu mai folosesc ca baza un stat ci o organizatie internationala autonoma, precum ONU, NATO, Consiliul Europei, a caror vocatie regionala sau universala aminteste de o forma imperiala de pace prin forta dreptului, prin civilizarea regiunilor rebele (state barbare, zone atinse de conflicte religioase sau etnice sangeroase) sub pretextul interventiei umanitare.

Unele imperii-organizatie isi propun sa foloseasca forta armata pentru pacificarea/controlul politic/stabilizarea unor regiuni de pe glob (vocatie interventionista globala), precum NATO ca alianta imperiala globalista, ceea ce apropie mult actualele imperii-organizatie de clasicul tip imperial.

Altele doresc o expansiune teritoriala pasnica, bazata pe indeplinirea unor criterii politice de catre statele candidate dintr-o anumita regiune – OSCE, Consiliul Europei, UE sau de pe glob – «statele doritoare de pace» amintite de Carta ONU.

Obiectivele imperiale de azi sunt altele: pacificarea unei zone, pastrarea stabilitatii prin impunerea respectarii unor cerinte politice specifice (democratie, economie de piata, stat de drept, respectarea drepturilor omului, pluripartidism, alegeri libere, ne-discriminare).

In ultima decada a secolului XXI, aceasta motivatie a fost «imblanzita» prin crearea de parteneriate strategice cu zone de importanta strategica pentru centrul imperial, zone care insa nu pot fi inglobate vizibil, pentru un motiv sau altul, in sfera imperiala protectoare.

Imperiile post-moderne, aflate intr-o lume afectata de anumite fenomene globaliste precum de-teritorializarea, se specializeaza in protejarea, afirmarea, promovarea si confundarea cu o anumita forma politica de cultura: democratia.

Unele imperii post-moderne sunt legale (acceptate, sub diverse denumiri, in ordinea juridica internationala; care-si asuma expres obiectivul de a respecta, extinde si civiliza periferiile – prin principiile democratiei, ale statului de drept, ale economiei de piata, ale drepturilor omului; care suplinesc sau preiau sarcinile traditionale ale statelor – natiune, protejand cetatenii din interiorul granitelor lor – de ex. spatiul de securitate, libertate si justitie creat prin tratatul de la Amsterdam).

Alte imperii legale precum Consiliul Europei uzeaza de viziunea pan-europeana spre a materializa o extindere teritoriala politica (incompleta, in raport cu scopurile de dominatie economica si militara ale imperiilor din trecut).

In lumea post-moderna, expansiunea imperiala nu poate fi perceputa ca legala, ca admisa de ordinea juridica internationala sau ca derulandu-se sub acoperirea obligatiei generale de a respecta principiile de ius cogens, decat daca se limiteaza la obiectivul exportului de democratie si al economiei de tip liberal.

Imperiile isi gasesc insa justificari legale pentru a actiona: se declara umane, campioane ale respectarii si protejarii drepturilor omului, neezitand sa intervina oriunde pe glob interesele lor strategice sunt vizate.

Expansiunea teritoriala a imperiilor din perioada globalista ezita intre o conceptie traditionalista (detinerea controlului politic asupra unei zone bine delimitate, omogene) si una de tip globalist (exercitarea dominatiei prin interventie umanitara, prin gestionarea conflictelor din orice parte a globului si prin participarea la reconstructia post-conflict).

Imperiile post-moderne nu au abandonat utilizarea fortei militare ca instrument de atingere a scopului politic – exercitarea controlului politic, economic, cultural, militar asupra zonelor de interes strategic.

Insa o parte importanta din structura, atributiile, obiectivele lor s-au modificat profund, desprinzandu-se de conceptia conservatoare asupra imperiilor de tip vechi.

Imperiile post-moderne sunt conduse de presedinti care reprezinta partidul politic aflat la guvernarea imperiului si a statului dominant, daca structura acestuia este confederativa sau federativa.

Imperiile post-moderne pot fi, de asemenea, conduse de colegii tehnocratice cu atributii supranationale executive, precum Comisia Europeana, colegii aflate intr-un raport de competitie intrinseca (in ciuda principiilor de cooperare loiala intre institutiile UE si a principiului atribuirii de competente) – cu Consiliul de Ministri, ca garant al interesului statelor membre si veritabil legiuitor al UE.

Imperiile post-moderne nu se depersonalizeaza complet, in ciuda influentei masive a tehnocratilor fata de politicieni, insa dovedesc implicit ca pot exista si daca nu au imparat, armata imperiala sau cetatenie imperiala. Aceste elemente raman simple concepte istorice, dincolo de care tiparul imperial continua sa se reproduca in forme evoluate.

Cea mai complexa, flexibila si dinamica structura imperiala (pe care toti o considera un model de succes al transferarii suveranitatii pe cale liber-consimtita, ne-violenta de la state la Uniune), pe care nimeni nu isi permite sa o considere «degenerata forma imperiala» fara a fi invinuit de ideologisme decrepite, de cadere in neo-marxism sau de o obsesie specifica a periferiilor de a invinovati pentru orice nereusita centrul imperial, este UE.

Calificata drept organizatie internationala cu vocatie regionala, fara ca prin tratatele de baza sa i se ofere o definire clara a naturii sale, UE incorporeaza uniuni vamale, economice si monetare; politici interguvernamentale; o dimensiune politica distincta – intr-un cuvant, reprezinta un proces in plina desfasurare. Acest proces denumit constructie europeana nu poate fi redus la concepte deja devenite traditionale precum: institutie, zona economica de liber schimb, organizatie internationala, stat european, uniune vamala. A incerca o calificare din perspectiva unui singur concept ar insemna sa savarsim o eroare, sa nu luam in considerare natura complexa, hibrida a Uniunii.

Imperiul este insa o constanta a istoriei, iar asocierea dintre o realitate greu de definit a zilelor noastre precum UE si o structura compromisa, veche, fara corespondent in epoca globalizarii ar fi socotita ca hazardata pentru traditionalisti, pentru cei ce cred ca imperiile si-au trait traiul, ca au disparut definitiv de pe scena istoriei, facand loc structurilor pasnice, democratice si umanitare.

Imperiile insa si-au modificat nu doar forma ci au preluat obiective noi, functii noi; au creat institutii si concepte noi. Imperiile sunt poate entitatile care genereaza cele mai multe inovatii cu privire la natura lor, la modelul politic si la metoda prin care se dezvolta si se consolideaza. Imperiile pot schimba civilizatiile, relatiile internationale datorita fortei colosale de care dispun – fie militara, fie culturala sau economica, folosita pentru a modifica traiectoria istoriei conform viziunii lor ordonatoare: instaurarea pacii imperiale.

Imperiile nu mai sunt aglomerari de tinuturi exploatate fatis si carora li se refuza statutul de entitate independenta, ci s-au preschimbat in retele de organizatii care promoveaza un tip unitar de cultura politica, manifesta o viziune unitara asupra economiei mondiale, asupra modului in care sa fie structurate relatiile internationale sau zonale.

Imperiile sunt astazi formate din state suverane, independente, nationale – cel putin din punct de vedere al dreptului international – care isi transfera voluntar suveranitatea catre nivelul imperial de decizie, statele alegand sa colaboreze pentru a-si imparti sarcinile cu imperiul, atat pentru indeplinirea obligatiilor fata de Uniune, liber asumate prin tratatele comunitare, cat si prin cooperarea intarita pentru atingerea obiecitvelor unionale.

Imperiul evolueaza si el, odata cu istoria. Apar forme noi de guvernare pe care imperiul si le apropriaza in chip discret spre a-i sluji scopurilor sale: de exemplu, imperiile corporatiste ce au la baza nu o structura politica ci una privata, ierarhica si transnationala: compania comerciala.

Imperiul isi asociaza ideea de democratie, isi doreste sa se debirocratizeze, sa fie aproape de cetatean, sa protejeze consumatorii, sa respecte mediul inconjurator, sa combata discriminarile intre cetatenii sai, sa le asigure un spatiu de libertate, securitate si justitie.

Armata imperiala devine o «forta de reactie rapida», cu o capacitate mai mult orientata spre ofensiva (interventia in zonele de conflict din afara spatiului securizat al centrului), decat de protectie a ariei imperiale – centru si periferie. Armata imperiala de tip nou nu mai inabusa revoltele din periferiile rebele, aceasta fiind deja o abordare depasita a problemei, dat fiind contextul egalitatii dintre statele membre ale imperiilor de tipul UE, cat si angajamentului UE de a respecta identitatea nationala a statelor membre.

In afara de imperiile legale (organizatii internationale supuse dreptului international, precum ONU, NATO, OSCE, UE, state federale precum SUA), exista entitati non-politice, care sunt create de globalizare: imperii-retea, imperii corporatiste create de companiile transnationale si aflate in cautare de noi piete de desfacere, imperii private create de indivizi, imperii mass-media.

Aceste imperii nu se considera obligate sa isi asume fatis obligatii tinand de dreptul international ci prefera sa existe intr-o stare de cvasi-legalitate, ca subiecte de drept intern ale unui stat-natiune, insa avand o structura, atributii, obiective si scopuri transnationale de tip imperial – captarea periferiilor ca piete de desfacere a marfurilor, serviciilor, capitalurilor apartinand nucleului imperial.

Dincolo de sfera imperiilor legale, care exista ca subiecte de drept international sau intern, avand o existenta juridica sub o anumita forma permisa de lege, se afla imperiile transnationale ilegale create de globalizare. Acestea nu doar ca refuza sa respecte ordinea juridica internationala si pe cea a statului unde isi au centrul, ci incalca sistematic (ca un scop politic in cazul retelelor teroriste; ca un scop privat in situatia retelelor crimei organizate) aceste norme de drept.

Ele functioneaza subteran (imperii underground), preferand starea de clandestinitate si reprezinta o amenintare pentru securitatea si mentinerea puterii asupra relatiilor internationale pe care imperiile de la suprafata, cele legale, doresc sa le guverneze in exclusivitate.

Lupta istorica pe care o initiaza globalizarea in mileniul trei este tocmai acest conflict intre imperiile vizibile si cele subterane, intre ideea de legalitate imperiala si ilegalitatea imperiala, contra-ordinea.

Imperiile moderne oscileaza intre o personalizare de tip traditional (monarhie, identificarea cu un imparat care cumuleaza functiile politice) si una moderna (presedinte ales de popor; partid politic aflat la putere care domina un aparat de stat de cele mai multe ori represiv in raport cu populatiile controlate).

Exista, de asemenea, forme imperiale de tranzitie de la etapa moderna la cea post-moderna: SUA, de ex., care adopta politica selectiva a periferiilor controlate de la distanta: interventiile fulger, coalitiile ad-hoc, precum si o viziune de pacificator, de aparator al drepturilor omului, de garant al securitatii si pacii internationale, de luptator impotriva terorismului international. Toate acestea sunt clisee ale discursurilor politice de asazi, care insa ascund o conturare a modelului imperial de expansiune adaptat la cerintele lumii contemporane, o lume inca nedefinita, a turbulentelor globale.

Decolonizarea a distrus doar un anume tip de imperii – cele europene coloniale, fara a elimina definitiv matricea imperiala, lucru imposibil de altfel. Cauza aparitiei structurilor imperiale sta in lupta pentru captarea periferiilor, dintre diferite entitati politice, in scopul de a accede la statutul de putere regionala si/sau universala, de a controla zonele captate.

Imperiul inseamna, in acceptiune traditionala, ierarhie asociata cu exploatarea; nivel supranational de luare al deciziei, ce foloseste baza statala pentru scopul supravietuirii si al afirmarii in lume al ansamblului imperial, al fortei sale.

Imperiul nu este, precum statul – in unele conceptii reductioniste, o suma aritmetica a vointelor statelor dominante, ci o entitate politica distincta de statele-leader, care hotaraste in nume propriu, care are o politica imperiala proprie dupa care actioneaza.

Dupa decolonizare, ordinea internationala ini-tiata de aparitia ONU consacra implicit formarea imperiilor-organizatie, a imperiilor-postmoderne ce se contureaza ca atare in plin Razboi Rece, anume blocurile imperiale moderne URSS si SUA.

Prin decolonizare, statele natiune foste colonii isi castiga dreptul de a accede la viata internationala, la formarea normelor de drept international. Se universalizeaza, deci, participarea statelor nou formate in urma faramitarii imperiilor coloniale, la crearea ordinii juridice si politice internationale.

Principii precum respectarea suveranitatii statale, neinterventia in treburile interne ale unui stat, interzicerea razboiului ca mijloc de reglementare a diferendelor dintre state, respectarea independentei, a integritatii teritoriale a unui stat etc., inscrise in Carta ONU, devin fundamentele noii ordini juridice internationale.

In acest context, sansele de a-si asigura succesul si expansiunea revin imperiilor care nu contesta fatis aceste principii, spre a intra in legalitate, desigur, nu ca imperii ci in calitate de subiecte de drept international sub diferite denumiri: stat, federatie, organizatie internationala, uniune de state, comunitate de state etc.

A doua tendinta a societatii internationale dupa 1945 se refera la cresterea interdependentelor dintre natiuni, la universalizarea acestor interdependente, ceea ce duce la aparitia organizatiilor internationale, apoi la proliferarea lor si in cele din urma la consolidarea unora dintre ele – NATO, UE, OSCE, ONU, ASEAN.

Imperiul-organizatie devine o forma subtila de constructie imperiala a epocii post-moderne, rivalizand ca specie imperiala cu forma deja clasica a imperiului-stat.

A compara UE cu un imperiu modern nu este nici inutil, nici hazardat, deoarece pornim de la premisa ca UE nu este decat o alta expresie istorica, inca nedefinitivata, a imperiului, indiferent sub ce denumire preferam sa il ascundem.

MADALINA VIRGINIA ANTONESCU - doctorand in drept european in cadrul Facultatii de Drept, Univ. Bucuresti. A absolvit Colegiul Juridic Franco-Roman de Studii Europene, fiind diplomata a Universitatii Europene Sorbona-Pantheon-Paris I. A absolvit in 2002 masteratul SNSPA in Relatii Internationale si Integrare europeana, ca sefa de promotie. Este autoare a doua monografii: «Regimul juridic al strainului persoana fizica in Romania» si «Uniunea Europeana, un imperiu al secolului XXI? Spre o civilizatie unionala». Este expert in cadrul Institutului Roman de Studii Internationale «Nicolae Titulescu».

 sus