Tema Europeana

Cetatenia europeana intre trecut si viitor 
 

CRISTINA VINTILESCU

This is a study on the European citizenship statute, juridical and political. There is several problems that have to be reviewed when we talk about “European citizenship”, each with a different set of solutions: the nationality-citizenship relation, the multi-level citizenship, etc. But the political structure of EU is built on democratic and liberal values, so that we can consider that there is a strong basis for the European Constition project and, through that, for a strong and de facto political union, which can offer its citizens a non-disputed statute.

Uniunea Europeana, organizatie cladita din ruinele celui de-al doilea razboi mondial din dorinta de a stavili razboiul pe continent odata pentru totdeauna, a fost sortita inca de la inceput sa capete intr-o buna zi contururi politice, astfel incat Europa politica unita devine acum miza esentiala a viitorului Europei. Aceasta aspiratie a devenit din ce in ce mai manifesta de la adoptarea in 1992 a Tratatului de la Maastricht, culminand astazi cu dezbaterile asupra Constitutiei Europene.

Dar aceasta Europa numara acum aproape de cinci sute de milioane de persoane, la care se vor adauga inca vreo cateva zeci de milioane odata cu aderarea Romaniei si Bulgariei. Participarea acestora la dezvoltarea Europei politice ramane insa limitata. Despre a cui Europa vorbim atunci, daca nu despre cea a cetatenilor ei? “Europa” de astazi a fost faurita inca de la inceput de elitele politice conducatoare si nu de cetateni. Mai este oare azi posibila continuarea acestui traseu? Putin probabil. Discutiile aprinse si criticile aduse Uniunii din cauza deficitului ei democratic o dovedesc. In aceasta constructie politica, principiile democratiei reprezentative apar abia in anii ’70, odata cu alegerea pentru prima data a Parlamentului European prin sufragiu universal direct si odata cu enuntarea drepturilor fundamentale (in “Carta europeana a drepturilor fundamentale” adoptata in 1999 de Consiliul european de la Köln).

Dar despre ce fel de cetateni si despre ce fel de cetatenie este vorba aici? Raspunsul la aceasta intrebare este fundamental nu numai pentru ca priveste in mod direct destinele acestor sute de milioane de oameni care traiesc in UE, ci si tot ceea ce s-a incercat a se construi pe continent in ultima jumatate de secol. El se refera in mod expres la caracterul democratic al acestei constructii politice. Iar cei aflati in centrul acestei discutii sunt cetatenii. Philippe Herzog¹ enumera trei cai pentru a ajunge la democratia populara: ameliorarea democratiei reprezentative, participarea permanenta a cetatenilor si a actorilor sociali si inventarea unei cetatenii europene.

Deplasarea centrului de interes pentru Europa de la o elita intelectuala si politica minoritara la ansamblul cetatenilor din Europa reprezinta trecerea de la o constructie artificiala la o entitate noua transnationala si supranationala legitimata de acordul cetatenilor sai responsabili si interesati de viata publica europeana; de la o entitate juridica abstracta si indepartata de cotidian la o veritabila societate europeana ai carei cetateni vor fi legati prin noi retele de solidaritate. Discutia despre cetate-nia europeana se inscrie in cadrul mai larg al teoriei si filosofiei politice, juridice si sociologice.

Cetatenia europeana est un concept recent (consacrat de Tratatul de la Maastricht din 1992) nascut dintr-o idee mai veche (datand aproximativ din anii ’40) care se refera la o realitate nesigura si inconsistenta. Titularii cetateniei europene sunt resortisantii statelor membre ale Uniunii Europene.

Cetatenia ca si concept are un continut atat politic (cetatenia ca drept al Cetatii definind statutul personal al unui individ²) cat si juridic (referitor la ansamblul de drepturi subiective pe care un individ le poate invoca). Conditia existentiala a cetateniei este capacitatea de a avea drepturi (drepturi subiective conform teoriei pozitive a dreptului) si de a le putea pune in aplicare. Pe cale de consecinta, cetatenia europeana exista in masura in care titularii sai se pot bucura de drepturile care deriva din acest statut.

Ce este cetatenia europeana?

Desi intrebarea nu este usoara, am putea raspunde mai simplu prin trei cuvinte: cetatenia europeana este o idee, un concept, o realitate.

Ideea de a impamanteni un nou tip de cetatenie care sa apartina mai multor popoare nu este noua. Inca din iunie 1940, Charles de Gaulle, Jean Monnet si Winston Churchill o considerau posibila in cadrul unei Uniuni franco-britanice.

Daca noutatea conceptului de “cetatenie europeana” este destul de controversata, nu exista insa dubii asupra caracterului sau artificial. Cetatenia europeana este o inventie (P. Magnette, Philippe Herzog, Catherine Withol de Wenden), o constructie artizanala incompleta si al carei proces de agregare se afla inca in desfasurare. Ea marcheaza insa o noua etapa in lunga istorie a drepturilor Cetatii.

Ca idee, ea simbolizeaza comunitatea de obiective si de mijloace care se construieste intre statele membre – mai bine spus, intre popoarele acestor state – ale Uniunii Europene. Ea deriva din ideea de baza a constructiei europene: aceea de a asigura pacea, permitand popoarelor sa traiasca laolalta in virtutea unor reguli si institutii comune, liber consimtite. Ea se doreste a fi materializarea aspiratiei exprimate in Declaratia Schuman: “Noi nu unim state, ci oameni”, mijlocul de a indeplini “destinul impartasit” (preambulul Tratatului CECO).

Sintagma de “cetatenie europeana” nu a existat in aceasta forma de la inceput. A existat mai intai notiunea de “Europa a cetatenilor” care de-a lungul timpului a evoluat si s-a aprofundat: in 1979, odata cu alegerea Parlamentului European prin sufragiu universal direct in toate tarile membre (ca urmare a unei decizii din 1976) si in 1984, cand Comitetul Adonnino – instituit de catre Consiliul de la Fontainebleau – a dorit “sa dea o dimensiune mai umana experientei comunitare”³. Abia in 1990, la initiativa guvernului spaniol, se adopta notiunea de cetatenie europeana care va fi consacrata juridic prin Tratatul de la Maastricht, unde e definita (articolul 8 - primul punct) astfel: “este cetatean al Uniunii orice persoana care detine nationalitatea unui stat membru.”. Tratatul de la Amsterdam (1997) adauga aici ca “cetatenia Uniunii completeaza cetatenia nationala si nu o inlocuieste”. Proiectul de Constitutie europeana si recentele discutii asupra viitorului Europei au deschis din nou subiectul cetateniei imbogatindu-l cu noi aspecte.

Dincolo de notiune si idee, exista insa si o realitate politica a cetateniei europene. Abia schitata pentru unii, pentru altii insa suficient de puternica, aceasta realitate este data de continutul cetateniei si mai ales de aplicarea ei si de evaluarea eficacitatii sale. Din nefericire nu exista mijloace foarte clare de evaluare a acestei eficacitati, in ciuda dublei valori pe care cetatenia europeana o are astazi de jure. Se face referire aici la valoarea juridica si politica a continutului actual al cetateniei europene care este concomitent un statut de drepturi si o institutie politica.

Ca statut de drepturi, cetatenia ajuta la observarea naturii compozite a Uniunii Europene, care este ea insasi o comunitate de drept, un sistem socio-economic si din ce in ce mai mult o entitate politica. Drepturile, inscrise pentru prima data in Tratatul de la Maastricht si completate ulterior la Amsterdam, Nisa, mai nou in Constitutia europeana, exista nu numai in cadrul tratatelor, ci si in alte acte normative: decizii ale Consiliului, directive, etc. Este vorba in final de patru drepturi (nu le punem inca la socoteala pe cele cuprinse in tratatul instituind o Constitutie pentru Europa, deoarece aceasta nu este inca in vigoare), din care trei politice (restul drepturilor economice, sociale fiind deja garantate cetatenilor fiecarui stat membru in parte intr-un fel sau altul, mai ales prin faptul ca toate statele membre sunt parti ale conventiilor si declaratii internationale din acest domeniu). Precizam mai intai dreptul de libera circulatie si sejur pe intreg teritoriul Uniunii pentru toate categoriile de cetateni europeni⁴. Apoi dreptul de vot si de eligibilitate in Parlamentul european si, dupa tratatul de la Amsterdam, si in alegerile municipale⁵. De asemenea, dreptul de a beneficia de protectie diplomatica si consulara intr-un stat tert in care tara persoanei respective nu are reprezentanta diplomatica, din partea reprezentantelor diplomatice (care exista in statul tert) ale oricarui stat membru; si aceasta in aceleasi conditii cu ale resortisantilor statului respectiv. Dreptul de petitie in fata institutiilor europene intr-una din cele 20 de limbi oficiale ale Uniunii vine pentru a acoperi deficitul de transparenta democratica a Uniunii si de a-l apropia pe cetatean de administratia europeana.

Ca institutie politica, cetatenia europeana este expresia tuturor proceselor politice sau de negociere interguvernamentale, a interpretarilor, impulsurilor comunitare si a mobilizarilor sociale. Tocmai la acest nivel putem regasi “dinamica cetateniei” (Anicet le Pors) noutatea sa si in acelasi timp aspectele sale cele mai controversate. C. de Wenden subliniaza de altfel ca unul din obstacolele majore in definirea si stabilirea unei cetatenii europene este tocmai caracterul sau evolutiv in permanenta transformare, care-i confera o doza de instabilitate si neprevazut. Este deci dificil de a spune care este natura exacta a acestui straniu prototip de cetatenie, care nu pare a se supune nici traditiei nationale germane a lui jus sanguinis, nici celei franceze a cetateniei civice, dar care le imbina totusi pe amandoua, concurand suveranitatea statului de a edicta asupra cetatenilor sai si revendicandu-se in acelasi timp de la aceasta prin faptul ca este definita prin regulile fiecarui stat membru de a-si stabili cetatenia.

Ce caracteristici pentru ce tip de cetatenie?

Daca se convine asupra faptului ca cetatenia europeana este un concept nou care comporta o serie de ambiguitati de sens si de continut, atunci ne putem interoga si asupra pertinentei unui asemenea concept. Ar fi oare imaginabila constructia unei Uniuni Europene politice, a unei solidaritati a popoarelor, a unei comunitati de interese fara oameni? Si, daca nu, atunci care ar fi modul cel mai bun, in sensul eficientei, de a atinge aceste obiective? Prin mentinerea popoarelor (natiunilor) ca referenti principali si eventuala lor adaptare la noile conditii, sau prin depasirea acestui model socio-politic si inlocuirea lui treptata cu unul nou? Sau ar trebui mai bine sa deplasam discutia de la un nivel colectiv la unul individual? Probabil ca cea mai buna cale de a intelege toate nelamuririle ar fi de a impaca cele doua paradigme (holista si individualista) si de a incerca explicarea fenomenelor prin prisma ambelor.

Principala chestiune care se pune este cum sa transformi cetatenia europeana dintr-un artefact intr-o realitate. Crearea unui sentiment comun de apartenenta si impunerea lui de sus in jos (de la instantele europene la indivizi) nu poate functiona pe termen lung. Dificultatile crearii unei solidaritati de fapt sunt numeroase si se datoreaza in primul rand diversitatii culturilor nationale, mai exact a rivalitatilor sau antagonismelor istorice intre unele din ele, precum si procesului continuu de largire. C. de Wenden se intreaba daca putem fi cetateni in acelasi fel intr-o Europa a celor 12, 25 sau chiar mai multi si cum sa reusesti sa institui o anumita stabilitate a cetateniei europene cand totul se gaseste intr-o permanenta miscare?

“Odata Uniunea Europeana construita, trebuie inventati cetatenii.”⁶ Dar mai exact, ce este acela un cetatean al UE? Este mai intai un proiect care se contureaza in jurul unor linii fundamentale: disocierea dintre nationalitate si cetatenie, inovatia institutionala (mai ales constitutionala), elaborarea unei culturi comune care depaseste frontierele statelor, acceptarea unor noi valori civice (nediscriminarea, pluralismul cultural, multiplicitatea referintelor si a alegerilor).

Conform conceptiei aceleiasi autoare, actuala cetatenie europeana incearca sa se supuna acestor imperative, dar nivelul de reusita este relativ. Ea ar fi mai intai o cetatenie de reciprocitate bazata pe reciprocitatea drepturilor intre resortisantii europeni (in conformitate cu principiile de nediscriminare si de egalitate), apoi una de atributie deoarece provine din nationalitatea unuia din statele membre din care extrage constiinta de apartenenta la acesta a cetatenilor sai.

Se vorbeste de altfel mult si despre o “cetatenie de rezidenta” sau de o “cetatenie civica” pentru a sublinia o orientare orizontala de participare cetateneasca, varianta care ar elimina aproape cu desavarsire caracterul national, deoarece i-ar include in exercitiul acestei ceta-tenii si pe rezidentii non-cetateni europeni din statele membre. Aceasta dezbatere tinde de fapt sa atraga atentia asupra limitelor cetateniei europene. Noua frontiera devine Celalalt, Strainul, in sensul celui care nu apartine Uniunii Europene. Astfel, cetateanul european ar aparea ca un intermediar (un fel de cetatean de rangul doi) intre cetateanul national si Strainul extracomunitar. Dar oare aceasta cetatenie nu ar ramane exclusiva in raport cu strainii care rezida in statele membre? Nu ar incuraja oare, pe cat de paradoxal ar putea parea dezvoltarea unor noi comunitati de minoritati nationale in statele sale, ba chiar a unui nou cerc vicios al sentimentelor discriminatorii? Ce se poate face pentru a preveni aceste efecte indezirabile ale cetateniei europene?

Raspunsurile difera de la o extrema la alta. Cu toate acestea, ele converg toate catre doua aspecte: cel national si identitar pe de o parte; cel al legitimitatii democratice pe de alta.

Nationalitatea, identitatea si cetatenia europeana

La prima vedere, raportul dintre nationalitate si cetatenie europeana impune o ecuatie destul de simpla. Exista doua posibilitati: supra-pozitionarea – cetatenia europeana este o cetatenie noua (transnationala sau supranationala) care fie o eclipseaza pe cea nationala, fie ii este subordonata, caz in care nu ar mai avea nici o valoare; si super-pozitionarea intelegand prin aceasta ca cetatenia europeana este un complement al celei nationale. In toata aceasta discutie, balanta este inclinata de catre chestiunea identitara. Exista o “geometrie variabila a apartenentei, cu mai multe niveluri de intensitate, de solidaritate si de loialitate”⁷, care inclina in favoarea uneia sau alteia dintre variante.

In realitate, chestiunea nu este chiar atat de simpla, mai ales ca “nationalitate” si “identitate” sunt la randul lor niste termeni ambigui si controversati.

In prima varianta a acestei “ecuatii” se gasesc la extreme pe de o parte nationalistii (extremistii mai ales) si euroscepticii, iar de cealalta pro-europenii care cred intr-o estompare din ce in ce mai pronuntata a statului natiune.

Cei care neaga existenta unei cetatenii europene contesta insusi fundamentul si pertinenta Uniunii. Din punctul lor de vedere, ar fi imposibil sa conciliezi sentimentele de apartenenta nationala cu aspiratiile “unioniste”. In realitate nu ar exista o adevarata comunitate de interese, deoarece informatia ajunge foarte dificil la ceta-teni, este trunchiata si greu de inteles, in plus ea este si foarte putin atragatoare pentru viata cotidiana a indivizilor. Timpul statului-natiune nu ar fi apus inca, iar incercarea de a pretinde acest lucru ar fi chiar daunatoare stabilitatii politice si sociale interne a statelor.

La cealalta extrema, sustinatorii cei mai entuziasti ai cetateniei europene afirma sfarsitul statului-natiune, considerand depasita epoca nationalismului. Europa occidentala se gaseste deja intr-un stadiu in care procesul de integrare nationala s-a incheiat de multa vreme si deci ar parea mai mult decat normal sa se treaca la un stadiu superior de integrare: acela “postnationalist” (Mattei Dogan)⁸ sau supranational (conform teoriei patriotismului constitutional a lui Jürgen Habermaas). Paul Magnette considera ca aceasta noua forma de cetatenie integreaza concomitent o dimensiune orizontala (relatiile dintre concetateni europeni de diferite nationalitati) – ca unic mod de a crea o unitate de valori – si o dimensiune verticala (relatia directa intre institutiile europene si cetatenii uniunii in paralel cu eliminarea imixtiunii statelor nationale). Dimensiunea orizontala este privilegiata, scopul ultim al acestei conceptii fiind de a crea o veritabila identitate si solidaritate a europenilor. Desi vorbeste de o anumita complementaritate⁹, varianta lui Magnette opteaza pana la urma pentru o eliminare treptata a cetateniei na-tionale.

Intre aceste doua extreme, cei care aleg sa impace caracterul national cu cel european sunt destul de numerosi, iar propunerile lor destul de diversificate. De pilda, Cristophe Bertossi subliniaza ca meritul cetateniei europene este de a fi marcat ruptura cu monopolul ceta-teniei nationale. Contestandu-i noutatea, el subliniaza totusi importanta autonomizarii cetateniei nationale, ceea ce ar putea deschide perspective unor forme veritabil noi de cetatenie, ca de pilda cea de rezidenta. Cetatenia europeana este un hibrid, deoarece ea comporta in acelasi timp un element supranational (drepturi politice pentru cetatenii europeni), un element national (derivat din propria-i definitie) si un element local (care le-ar permite cetatenilor europeni sa fie inscrisi intr-o cetatenie de rezidenta). Problema acestei abordari ar fi insa ca titularii cetateniei europene nu sunt intotdeauna usor identificabili, ceea ce ridica riscul discriminarii unora dintre ei. Sunt vizati mai ales acei rezidenti de origine extra-comunitara dintr-un stat membru. Se vorbeste in acest caz de doua tipuri de rezidenti cu un statut diferit. Dupa Olivier Lluansi o solutie ar fi oferirea unui statut de rezident al Uniunii Europene care ar inlocui nationalitatea ca criteriu de definire al cetateanului european.

Philippe Herzog propune sa se mearga in doua directii, adica, la nivel national sa se deschida natiunea (in sensul de a largi intr-o oarecare masura conceptiile nationale), iar la nivel european sa se incerce crearea unei societati veritabile si “introducerea in cadrul institutiilor comune devenite mai reprezentative, a unor posibilitati inedite de participare”¹⁰.

Toate aceste propuneri vizeaza in final crearea in timp a unei identitati europene. Dar cum sa concepi aceasta identitate fara ca ea sa intre in conflict cu identitati concurente? Acest lucru n-ar fi totusi imposibil, dat fiind faptul ca, sociologic, fiinta umana se identifica oricum prin prisma mai multor identitati. Dificultatea va consta insa in gasirea liniilor de echilibru si de complementaritate dintre acestea si in eliminarea punctelor de falie.

In orice caz, constituirea unei identitati europene n-ar fi posibila fara acordul europenilor. Ceea ce ne conduce la o alta problema fundamentala, si anume aceea a legitimitatii.

Legitimitatea democratica si cetatenia europeana

Constructia politica a Uniunii Europene sta sub semnul valorilor democratice si liberale. Apare astfel intrebarea daca putem sa cream in mod artificial o solidaritate cetateneasca intr-o entitate politica de talia Uniunii Europene, care pare din ce in ce mai mult a reproduce la nivel supranational caracteristicile Statului-natiune. Unde ar putea fi gasita legitimitatea unei asemenea constructii politice? In randul unor cetateni europeni care constientizeaza si interiorizeaza mai adanc acest statut consimtit.

Pentru aceasta este nevoie de o participare mai activa si un interes mai mare pentru evenimentele si viitorul Uniunii Europene. Or aceasta linie de conduita cetateneasca este foarte solicitanta si pare greu de conceput ca o mobilizare in acest sens a cetatenilor europeni ar putea fi posibila. Nu degeaba disfunctia majora imputata cetateniei europene este “apatia politica” a cetatenilor sai, apatie care tinde uneori sa se transforme chiar in anomie. Fenomenul cel mai evident al acestei tendinte este nivelul ridicat si crescand al absenteismului la alegerile europene.

Incercand sa elucideze motivele acestuia, Pascal Delwit¹¹ constata ca participarea la alegerile pentru Parlamentul european a scazut cu fiecare scrutin din 1979. Acest declin se datoreaza atat unor factori generali ca scaderea generala a participarii electorale la nivel national in statele membre; cat si unora particulari care tin de functionarea institutionala fie a Uniunii, fie a statelor membre. Chiar daca de-a lungul timpului s-au eliminat diferentele la nivelul sistemelor electorale (la ora actuala scrutinul este de reprezentare proportionala, dar se discuta din ce in ce mai mult de introducerea votului uninominal, tocmai in speranta de a apropia cetatenii de reprezentantii lor si in acelasi timp de a le spori interesul) pentru a se putea forma un sistem partizan supranational, mai raman inca de combatut cateva aspecte negative. “Interesul general european” este pus sub semnul indoielii deoarece programele partidelor candidate sunt prea generale si evita chestiunile esentiale ale constructiei europene (mai ales pe cele institutionale), nepropunand cetate-nilor nici alternative viabile, nici subiecte care-i intereseaza in mod direct, in ceea ce priveste viata de zi cu zi.

Se impune deci intarirea mijloacelor de comunicare sociala si sporirea accesibilitatii lor ca o modalitate de a trezi interesul cetatenilor de a participa mai mult la viata publica europeana si prin aceasta de a intari caracterul democratic si deci legitimitatea uniunii politice europene.

Problema cetateniei europene ridica dupa cum s-a putut vedea o serie de chestiuni esentiale pentru viitorul Uniunii Europene. De altfel importanta ei este bine reflectata si in proiectul de Constitutie europeana care este in proces de ratificare de catre statele membre. “Tratatul instituind o Constitutie pentru Europa” dezvolta conceptul de cetatenie europeana, adaugand alte drepturi specifice acesteia (care desi aveau si inainte baza juridica sunt aici pentru prima data enuntate expres in randul drepturilor cetatenesti europene). Este vorba despre dreptul la buna administrare si dreptul de acces la documente¹². De altfel, includerea in textul Constitutie a “Cartei drepturilor fundamentale a UE” este o dovada in plus a vointei de a crea de facto o uniune politica pentru cetateni, in care acestia sa joace rolul primordial.

NOTE
¹ HERZOG, Philippe (2000) L’Europe après l’Europe, Paris, Editura L’Harmattan.
² Dupa Paul Magnette ea ar constitui “unul din instrumentele cel mai adesea utilizate pentru a stabili intre popoare autonome, organizate in state suverane, legaturi politice si juridice care sa le exprime solidaritatea”, in LE PORS, Anicet (1986) La citoyenneté, Paris, Editura PUF.
³ Rapoartele Adonnino au fost adoptate in 1985. Scopul programului era de a facilita libera circulatie a persoanelor, de a informa cetatenii mai bine, de a favoriza invatamantul limbilor straine, de a dezvolta simbolurile de identificare sau de apartenenta (imnul – a fost aleasa Oda bucuriei de L. Van Beethoven – drapelul, pasaportul, permisul de conducere european – incepand cu 1996).
⁴ Acesta implica intrarea, sejurul si ramanerea pe teritoriul unui alt stat membru.
⁵ Conditiile cerute pentru a fi titular al dreptului de vot si de eligibilitate in statul membru de rezidenta sunt: 1. sa ai cetatenia europeana (adica nationalitatea unuia din statele membre); 2. sa fii rezident in statul membru unde se voteaza sau se depune candidatura; 3. sa fii in conformitate cu prevederile statului de rezidenta referitoare la dreptul de vot si de eligibilitate si aplicabile resortisantilor statului respectiv (in conformitate cu principiile de egalitate si de nediscriminare intre electori si candidati nationali si comunitari)
⁶ WITHOL DE WENDEN, Catherine (1997) La citoyenneté européenne, Paris, Editura Presses de Sciences Po, p.7.
⁷ Ibid 6
⁸ BERTOSSI, Cristophe (2001) Les frontières de la citoyenneté en Europe: nationalité, résidence, appartenance, Paris, L’Harmattan, p. 144.
⁹ “Geniul constructiei europene este de a nu fi prezentat ca antinomice, ci complementare, identitatile nationale si proiectul federal”, in LE PORS Anicet (1986) La citoyenneté, Paris, Editura PUF.
¹⁰ Ibid 1, p. 239.
¹¹ DELWIT, Pascal (2000) “Participation électorale et scrutin européen: une légitimité minimale” in GRUNBERG; Gérard; PERRINEAU, Pascal; ISMAL, Colette (coord.) Le vote des 15. Les élections européennes de 13 juin 1999, Paris: Editura Presses de Sciences Po.
¹² Tratatul instituind o Constitutie pentru Europa:
Articolul II – 101: “Dreptul la buna administrare”
1. Orice persoana are dreptul de a beneficia de un tratament impartial, echitabil si intr-un termen rezonabil, din partea institutiilor, organismelor si agentiilor Uniunii, in ceea ce priveste problemele sale.
2. Acest drept implica, in special:
a) dreptul fiecarei persoane de a fi ascultata inainte de luarea oricarei masuri individuale care ar putea sa o afecteze in mod nefavorabil;
b) dreptul de acces al fiecarei persoane la dosarul propriu, cu respectarea intereselor legitime legate de confidentialitate si de secretul profesional;
c) obligatia administratiei de a-si motiva deciziile.
3. Orice persoana are dreptul la despagubire din partea Uniunii pentru daunele cauzate de institutiile, organismele sau agentii acesteia, aflati in exercitiul functiunii, conform principiilor generale comune si drepturilor statelor membre.
4. Orice persoana se poate adresa institutiilor Uniunii intr-una din limbile Constitutiei si are dreptul de a primi raspuns in aceeasi limba.
Articolul II – 102: “Dreptul de acces la documente”
Orice cetatean sau orice cetateana a Uniunii si orice persoana fizica sau juridica cu resedinta sau cu sediul social intr-unul din statele membre are drept de acces la documentele institutiilor, organismelor si agentiilor Uniunii, oricare ar fi forma sub care se prezinta aceste documente.

BIBLIOGRAFIE
     Lucrari
GRUNBERG, Gérard; PERRINEAU, Pascal; ISMAL, Colette (coord.) (2000) Le vote des 15. Les élections européennes de 13 juin 1999, Paris: Editura Presses de Sciences Po.
BERTOSSI, Cristophe (2001) Les frontières de la citoyenneté en Europe: nationalité, résidence, appartenance, Paris: Editura L’Harmattan
HERZOG, Philippe (2000) L’Europe après l’Europe, Paris: Editura L’Harmattan.
LE PORS, Anicet (1986) La citoyenneté, Paris, Editura PUF.
WITHOL DE WENDEN, Catherine (1997) La citoyenneté européenne, Paris, Editura Presses de Sciences Politiques.
DEFARGES, Philippe Moreau (2000) Les institutions européennes, Paris, Editura Dalloz, Armand Colin.
Tratat instituind o Constitutie pentru Europa – text comentat si adnotat –, Ministerul Afacerilor Externe (traducere neoficiala), octombrie 2004
Traite établissant une Constitution pour l’Europe, Communautés européennes 2005
     Internet
http://www.europa.eu.int
http://www.info-europe.fr/document.dir/actu.dir/AC008647.htm

CRISTINA VINTILESCU - absolventa a Facultatii de Stiinte Politice si Administrative a Universitatii Bucuresti – sectia in limba franceza. Master in Politica comparata la Universitatea Bucuresti. Primul an (2002-2003) a fost efectuat la Institutul de Studii Politice din Toulouse (IEP Toulouse), in cadrul programului Socreates-Erasmus.

 sus