Analize

Sistemul de partide romanesc in cautarea unei formule functionale
 

DANIEL BUTI

After the 2004 general elections, the Romanian party system has shown a dominant trend towards what analysts called “bipolarity”. Whether this is the case or not – it’s rather to be mooted, for we have two criteria: the party and the alliance –, for the moment one can say that we have fewer political parties, and the system can be labeled as “multiparty, with dominant party”. But yet we don’t have a stable situation in this domain, for we need a stable and coherent power, which can do a pragmatic opposition, ensuring the alternation.

Sfarsitul anului 2004 a fost unul exploziv si asta deoarece el a adus cu sine spectacolul alegerilor. Interesul tuturor observatorilor, comentatorilor, al analistilor politici, al opiniei publice in general a fost monopolizat de scena politica romaneasca, acolo unde monologul prafuit si erodat al actorului plasat in lumina reflectoarelor a fost intrerupt de replicile taioase ale actorilor situati in plan secund, iesiti parca miraculos din amortire. Scena s-a animat din nou, iar spectatorii au inceput si ei sa aplaude. Dupa o lunga perioada de “inghet” si letargie in politica romaneasca pare a se juca o noua piesa (cu o alta distributie).

Dincolo de rolul si importanta alegerilor intr-o democratie, examenul electoral desfasurat in noiembrie 2004 si mai ales rezultatele acestuia, inseamna, pe langa o noua alternanta la guvernare, si o restructurare a sistemului partidist. Actorii politici primesc, isi asuma sau sunt constransi sa interpreteze noi roluri. A venit asadar momentul sa dam “verdictul cu privire la dinamica sistemului de partide din Romania: noua organizare partidista confirma sau nu multipartidismul cu partid dominant”¹? Dialogul la distanta dintre domnii Alexandru Radu si Cristian Preda isi poate afla acum raspunsul.

Ca atare, in cele ce urmeaza voi incerca sa analizez sistemul de partide autohton, asa cum s-a configurat el in urma ultimelor alegeri parlamentare. Si pentru ca rezultatele obtinute sa poata fi comparate, metoda de analiza ce sta la baza acestui demers este cea a numarului efectiv de partide. Pentru a stabili valoarea indicelui N (pentru anul 2004) voi utiliza formula propusa de Markku Laakso si Rein Taagepera in 1979, dupa cum urmeaza: N=1/s², unde s reprezinta proportia locurilor fiecarui partid. Au fost luate in considerare numai partidele parlamentare, reprezentate in Senat, apreciindu-le marimea lor relativa dupa numarul mandatelor. O astfel de optiune nu mai are nevoie de nici o justificare, ea fiind temeinic argumentata atat de Alexandru Radu cat si de Cristian Preda². Principalele argumente sunt legate, pe de o parte de natura bicameralismului romanesc – parlament cu camere simetrice si congruente – iar pe de alta parte, de un factor tehnic, reprezentat de usurinta calculului matematic in cazul camerei superioare in care nu se regasesc acei reprezentanti ai organizatiilor minoritatilor nationale care nu au reusit sa treaca pragul electoral.

In legatura cu modul efectiv de calcul al indicelui N, formula produsa de Arend Lijphart in cazul partidelor aliate, formula agreata si de C. Preda, este, in ceea ce ma priveste, mult mai adecvata. Ea presupune “calcularea a doua numere efective de partide, mai intai pe baza considerarii a doua partide, apoi a unui singur partid, si realizarea mediei acestor doua numere”³. Ca atare, am calcula mai intai numarul efectiv de partide luand in seama aliantele din Senat ca reprezentand fiecare o singura formatiune (N1) – este cazul Uniunii Nationale PSD+ PUR si al Aliantei “Dreptate si Adevar PNL-PD” – iar apoi socotind partidele parlamentare in mod individual, ca actori independenti (N2). In final am realizat media aritmetica a celor doua valori obtinute.

De ce o astfel de modalitate de calcul? Pentru ca ea reflecta mult mai bine realitatea; si pentru ca argumentul sustinatorilor tratarii aliantelor ca actori parlamentari unici a fost infirmat la alegerile din noiembrie 2004. Daca intr-adevar pentru perioadele 1992-1996 cu CDR in opoziti, 1996-2000 cu CDR la guvernare si 2000-2004 cu Polul Democratiei Sociale din Romania la putere, comportamentul unitar si actiunea concertata a reprezentantilor acestor formatiuni in corpul legislativ “dincolo de interesele specifice ale partidelor componente”⁴ justifica o astfel de abordare, inceputul legislaturii 2004-2008 ofera un cu totul alt exemplu. Astfel, desi a reusit patrunderea in parlament datorita aliantei cu PSD, PUR a devenit, gratie potentialului sau de coalitie, un actor politic esential in configurarea viitorului sistem politic, si asta dupa ce a aplicat o lovitura decisiva fostului sau partener. Constienti de rolul lor crucial in alcatuirea unei majoritati guvernamentale, umanistii au exploatat la maxim noua conjunctura politica si au format un grup parlamentar independent⁵. Mai mult, ei au trecut, imprumutand un termen jurnalistic, dintr-o barca in alta, in momentul in care au decis sa se alature la guvernare aliantei PNL-PD-UDMR.

Revenind insa la numarul efectiv de partide, pornind de la rezultatele obtinute am incercat o incadrare a sistemul partidist romanesc in una din categoriile formulate de Jean Blondel: sistemul bipartidist, sistemul doua partide si jumatate, sistemul multipartidist cu partid dominant si sistemul multipartidist fara partid dominant (multipartidist perfect).

Clasificarea sistemelor de partide in functie de numarul si marimea relativa a partidelor politice. Adaptare dupa J. Blondel

Sursa: Arend LIJPHART, op. cit., p.78

Sa vedem in continuare care este imaginea pe care o infatiseaza sistemul de partide nou instituit. Alegerile parlamentare din 28 noiembrie 2004 s-au desfasurat, din punct de vedere juridic, in baza unei noi legi electorale: Legea nr. 373/2004 pentru alegerea Camerei Deputatilor si a Senatului. La puternicele presiuni ale societatii civile si ale mass-media, Parlamentul a adoptat, pe final de mandat (cu doar doua luni inaintea alegerilor), o noua lege electorala. In ceea ce priveste modul de scrutin insa, noul act juridic nu aduce nici o modificare: transformarea voturilor in locuri se face conform aceluiasi sistem de reprezentare proportionala cu liste blocate, repartizarea si atribuirea mandatelor facandu-se in doua etape: la nivelul fiecarei circumscriptii electorale si la nivel de tara⁶. Se mentine de asemenea si pragul electoral de 5% din voturile valabil exprimate pe intreaga tara pentru partidele politice care participa in mod individual in alegeri si un prag cuprins intre 8% si 10% in cazul aliantelor politice si aliantelor electorale. In aceasta ultima situatie, la procentul de 5% se adauga, dupa caz, 3% din voturile valabil exprimate pe intreaga tara pentru al doilea membru al aliantei, si cate 1% pentru fiecare membru al aliantei incepand cu al treilea, fara a se depasi insa 10% din voturi.

Pe fondul unei participari electorale destul de reduse, putin peste 58% din cei 18.449.344 de cetateni cu drept de vot⁷, rezultatele alegerilor au confirmat polarizarea vietii politice in jurul celor doi mari actori care s-au confruntat si in cazul alegerilor locale. A rezultat astfel cel mai echilibrat parlament din 1990 incoace, atat in ceea ce priveste raporturile dintre principalii competitori, cat si cele dintre putere si opozitie, asa cum se vor structura ele. Din cele 52 de partide si formatiuni politice care s-au inscris in cursa electorala, doar patru au reusit sa acceada in parlament⁸. La acestea se adauga cei 18 reprezentanti ai organizatiilor minoritatilor nationale, care conform legii au obtinut cate un reprezentant in Camera Deputatilor. Astfel, pe primul loc in preferintele electoratului s-a plasat Uniunea Nationala PSD+PUR cu 37% din voturi (189 de mandate), urmata la mica distanta de Alianta “Dreptate si Adevar PNL-PD” cu 32% din voturi (161 de mandate). Tabloul este completat de PRM, care obtine 13% din voturi (69 de mandate) si de UDMR cu 6% (32 de mandate).

Rezultatele alegerilor parlamentare din 28 noiembrie 2004

*Organizatii ale minoritatilor nationale: 18, adica 5.42%

O prima observatie se poate desprinde in acest moment: alegerile din 2004 au conservat compozitia fostului legislativ. Practic, ca si acum patru ani, aceleasi formatiuni politice reusesc sa convinga electoratul sa le acorde votul. Avem asadar, un prim semn al unei stabilitati, maturizari si asezari a sistemului partidist romanesc. Ceea ce nu s-a conservat insa este raportul de forte, puterea si legitimitatea cu care fiecare actor politic a fost investit de catre cetateni. Astfel, daca PSD a reusit performanta ca dupa patru ani de guvernare sa obtina aproximativ acelasi numar de voturi, fapt ce reprezinta o premiera in politica romaneasca, “opozitia democratica”, a devenit gratie formulei pe care a adoptat-o – Alianta D.A. – principalul adversar al puterii. Acest lucru i-a asigurat intrarea pe axa electorala centrala, inregistrand astfel o crestere spectaculoasa⁹.

In ceea ce priveste PRM, partidul condus de Corneliu Vadim Tudor nu a mai repetat performanta obtinuta in urma cu patru ani, cand cele 19,48% din voturi pentru Camera Deputatilor si cele 21,01% din voturi pentru Senat, l-au transformat, din punct de vedere cantitativ, in a doua forta politica a tarii. Anul electoral 2004 a fost un esec pentru PRM. Acesta nu numai ca a pierdut 7% din electori dar, in pofida tuturor incercarilor, nu a reusit sa-si schimbe imaginea si statutul de partid anti-sistem, izolat pe scena politica, prin neacceptarea sa ca partener de catre nici un alt actor politic parlamentar. De aceea, si in aceasta legislatura PRM a ramas un partid condamnat la opozitie.

Imaginea parlamentului este completata de UDMR, formatiunea etnicilor maghiari care, alaturi de PSD, a reusit sa-si conserve pozitia. Reprezentarea constanta a UDMR se bazeaza pe fidelitatea electoratului sau. De aceea, in conditiile mentinerii unitatii politice a etnicilor maghiari si a actualelor prevederi legislative din domeniul electoral, cele 6-7 procente din voturi vor asigura in permanenta formatiunii conduse de Marko Bela linistea depasirii pragului electoral. De asemenea, UDMR se dovedeste a fi inca odata cel mai eficient actor de pe scena politica romaneasca, el reusind o performanta fara egal: situarea pentru a treia oara consecutiv la guvernare.

In fine ultimul, dar nu cel din urma, PUR a avut un parcurs oscilant si foarte criticat. Dupa ce in legislatura 2000-2004 a acordat sprijin parlamentar (iar pana in 2003 si guvernamental) Partidului Social Democrat, sprijin consfintit prin semnarea anuala a unor acorduri de colaborare, in preajma alegerilor locale din iunie 2004 practic s-a dezis de fostul partener, pe care a inceput sa-l critice in termeni destul de duri, preferand varianta candidaturii individuale. In toamna insa, existand riscul de a nu trece de pragul electoral de 5%, PUR a cautat un vehicul electoral. Si l-a gasit in curtea PSD. Astfel, in formula electorala Uniunea Nationala PSD+PUR, partidul condus de Dan Voiculescu a reusit sa patrunda in parlament pe ultima pozitie, ca numar de reprezentanti (19 deputati si 11 senatori). Cu toate acestea, umanistii au avut un rol fundamental in noua configurare a scenei politice. Si asta deoarece ei s-au lepadat pentru a doua oara de PSD in momentul cand au decis sa guverneze alaturi de Alianta PNL-PD si UDMR. Aceasta miscare surprinzatoare a PUR i-a facut pe unii analisti sa-i considere pe umanisti principalii castigatori ai alegerilor. Pe de alta parte insa, miscarea indecisa, cand intr-o parte cand in alta, precum si atitudinea de multe ori duplicitara a partidului au bulversat electoratul si opinia publica. Aceste actiuni au creat imaginea unui partid ce doreste puterea prin orice mijloace si cu orice pret.

Dupa cum se poate observa, pozitia de lider a PSD nu s-a modificat. Acest partid a reusit, in alianta cu PUR, sa mobilizeze cel mai mare numar de alegatori. Si totusi, alternanta la guvernare s-a realizat. Amintind parca de un alt tip de sistem politic, modelat de un sistem electoral diferit, castigatorul in voturi a obtinut si victoria in locuri, dar a pierdut alegerile. El nu se afla la guvernare. Romania se afla in fata unei noi premiere ce are cel putin trei cauze:

Prima dintre ele este reprezentata de rezultatul alegerilor prezidentiale. Si in acest caz principalii protagonisti au fost liderii celor doua formatiuni situate pe axa electorala centrala: Adrian Nastase si Traian Basescu. Dupa un prim tur de scrutin, in care nu au lipsit acuzatiile de frauda, principalul favorit la castigarea cursei prezidentiale era liderul PSD, care a obtinut 40,94% din voturi, in timp ce Traian Basescu a contabilizat 33,92% din sufragii. Numai ca in turul al doilea Traian Basescu a reusit sa surmonteze aceasta diferenta si sa produca o inversare spectaculoasa a rezultatului (Traian Basescu – 51,23%; Adrian Nastase – 48,77%), castigand astfel la o diferenta de doar 245.274 de voturi, presedintia Romaniei.

A doua cauza rezida in rezultatul foarte echilibrat inregistrat la alegerile parlamentare. Practic, diferenta dintre primele doua formatiuni este de doar 5% din voturi¹⁰, ceea ce inseamna 28 de fotolii parlamentare. In acest context si in baza prevederilor constitutionale¹¹ Presedintele Romaniei l-a desemnat drept candidat pentru functia de prim-ministru si insarcinat cu formarea guvernului pe Calin Popescu Tariceanu, reprezentant al Aliantei D. A. Astfel, o formatiune politica ce nu detine majoritatea voturilor si care se afla pe locul secund ca pondere parlamentara este chemata la guvernare. Ea avea nevoie insa de parteneri. Si cum realizarea unei mari coalitii prin colaborarea cu principalul adversar politic nu era posibila, iar o intelegere cu PRM era de asemenea exclusa, singura solutie a fost UDMR. Chiar si asa insa, un guvern PNL-PD-UDMR nu se putea sprijini pe o majoritate parlamentara absoluta.

Evitarea unui posibil blocaj a venit de la PUR, partid a carui dinamica in relatiile cu ceilalti actori politici reprezinta a treia cauza despre care aminteam. Odata intrati in parlament, umanistii si-au declarat independenta fata de PSD, partid cu sprijinul carui au reusit trecerea pragului electoral, si si-au constituit grupuri parlamentare independente. A urmat un gest de pragmatism izvorat din nevoia de stabilitate politica a tarii, ar spune umanistii, sau o dovada de imoralitate, ar afirma adversarii acestora, si anume acceptarea invitatiei de a se alatura Aliantei D.A. la guvernare. Cu toate acestea, PUR nu a uitat sa multumeasca PSD, votand, ce-i drept anterior deciziei de a intra in guvern, in favoarea lui Nicolae Vacaroiu ca presedinte al Senatului si a lui Adrian Nastase ca presedinte al Camerei Deputatilor.

Imaginea noului parlament si relatiile care se stabilesc in interiorul sau intre formatiunile reprezentate dovedesc dificultatile pe care un cercetator le are in incercarea de a determina numarul efectiv de partide. Acest lucru se datoreaza, in primul rand, modului in care se comporta si actioneaza partidele aliate. Astfel, “numarul efectiv de partide se bazeaza pe partidele din legislativ, cand el se intruneste prima data dupa alegeri”¹². Or, conform acestei afirmatii, ambele aliante au actionat unitar, ca un singur partid (vezi votul pentru desemnarea presedintilor celor doua camere). Cu toate acestea, peste cateva zile, raportul de forte s-a modificat, iar Uniunea Nationala PSD+PUR a incetat sa mai existe atunci cand PUR a decis sa intre la guvernare. Aceasta schimbare de comportament ridica urmatoarea intrebare: indicele N nu ar trebui (re)calculat luandu-se in considerare reprezentarea parlamentara a patru partide politice independente si o alianta?

De asemenea, dificultati apar si atunci cand se incearca o caracterizare a sistemului partidist romanesc pe baza modelului propus de Blondel. Astfel, valoarea indicelui N (3,8) pentru anul 2004 incadreaza sistemul de partide din Romania in categoria multipartidismului cu partid dominant. Din acest punct de vedere, desi fata de anul electoral precedent aceasta valoare a crescut cu 0,4 unitati conform modelului adoptat de C. Preda si 0,6 unitati conform metodei de calcul utilizate de A. Radu, afirmatia potrivit careia sistemul de partide romanesc s-a echilibrat si stabilizat pare a-si gasi argumente. Suntem practic, in fata unei reproduceri a configuratiei sistemului partidist, fapt ce ne poate plasa spre finalul unei evolutii tumultuoase, adica in punctul in care sistemul pare a-si fi gasit un echilibru. Realitatea insa este mult mai complexa si de aceea toate aceste aspecte legate de valoarea numarului efectiv de partide trebuie nuantate. Sunt necesare cateva precizari.

In primul rand, trebuie observat faptul ca sistemul multipartidist cu partid dominant sugerat de valoarea indicelui N, are cel putin doua “defecte” structurale: primul dintre ele este reprezentat de ponderile formatiunilor ce au reusit sa acceada in parlament in urma acestui scrutin. Rezultatele inregistrate nu satisfac conditiile impuse de Blondel pentru definirea unui astfel de sistem de partide. Astfel, desi primele doua formatiuni detin impreuna cca. 2/3 din totalul sufragiilor, iar prima dintre ele se apropie de pragul de 40%, totusi diferenta procentuala care le desparte este destul de mica, de aproximativ 5% din voturi. Ca o consecinta directa, reprezentarea parlamentara a acestor formatiuni este sensibil egala, Uniunea Nationala PSD+PUR neavand nicidecum un numar cel putin dublu de mandate fata de Alianta PNL-PD, asa cum ar trebui conform modelului. De aici si concluzia unui sistem de partide, dar mai ales a unui parlament foarte echilibrat. Al doilea “defect” rezulta din insasi natura celor doua formatiuni: ele nu sunt partide politice, ci aliante de partide care, dupa constituirea noului Parlament, fie s-au destramat, fie au optat pentru constituirea de grupuri parlamentare diferite (chiar daca acestea actioneaza unitar). Si totusi, in cadrul acestor aliante, cele mai puternice partide (PSD, respectiv PNL) au ponderi parlamentare ce sustin formula multipartidismului cu partid dominant. In timp ce PSD detine aproximativ 34% din mandatele celor doua camere, PNL are doar 20% dintre acestea. Astfel, chiar daca reprezentarea parlamentara a PSD a scazut de la 46% (220) cat avea in 2000 in urma alegerilor¹³, iar cea a PNL a crescut de la 9% (43), totusi pozitia dominanta a PSD se mentine in continuare. E drept, aceasta s-a diminuat considerabil, fapt care face ca, si in acest context, al analizei sistemului partidist din perspectiva actorilor sai individuali, aplicarea tipologiei lui Blondel sa fie problematica. Si in acest caz “defectul” se mentine, distributia locurilor primelor doua partide dovedind diferentele existente intre sistemul partidist romanesc si clasicul multipartidism cu partid dominant. In aceste conditii, putem vorbi de existenta unui sistem multipartidist cu partid dominant diminuat (cu o dominatie moderata/limitata).

Si totusi, caracterizarea sistemului de partide prin intermediul unor cifre ofera, de multe ori, doar o imagine imobila a realitatii, doar o secventa a acesteia. Indicele N isi dovedeste limitele unui simplu calcul matematic atunci cand analizam scena politica in dinamismul ei, tinand cont de raporturile, mai mult sau mai putin constante, ce se stabilesc intre partidele politice, de comportamentul acestora. Iar demersurile diferitilor cercetatori de a determina numarul efectiv de partide utilizand aceeasi formula, dar apeland la metode diferite, confirma aceasta afirmatie. Astfel, indicele N se dovedeste a fi doar o fotografie (a carei acuratete depinde de aparatul folosit) ce surprinde un moment al realitatii, fara a tine seama de evolutia ulterioara a actorilor politici. Iar aceasta evolutie releva o tendinta a sistemului romanesc de partide, tendinta observabila inca de la alegerile locale din iunie 2004 si pe care indicele N nu o surprinde. Este vorba despre configurarea unui “sistem multipartid bipolarizat”¹⁴. O echilibrare a raporturilor de forte existente in momentul de fata in politica romaneasca este evidenta, iar aparitia unui actor politic care, prin forta sa electorala, s-a dovedit capabil sa ameninte dominatia PSD, raspunde unei nevoi functionale a sistemului politic autohton. Totusi, acest dualism se afla intr-o faza incipienta, fiind doar, asa cum aminteam anterior, expresia unei tendinte. Mai mult, el este unul artificial, bipolarizarea fiind posibila, asa cum s-a intamplat si in trecut, doar prin coalizarea unor partide aflate in opozitie, deci prin crearea unui actor politic colectiv si nu prin aparitia unui partid politic, care prin forte proprii sa echilibreze confruntarea pe axa electorala centrala. De asemenea, aceasta constructie politica – Alianta “D.A. PNL-PD” – este inca destul de instabila, iar preocuparea celor care au proiectat-o pentru continuarea proiectului trebuie sa fie una reala, “tocmai pentru ca starea normala a unui partid nu este in alianta, ci in afara ei”¹⁵. Mentinerea actualului echilibru existent in politica romaneasca depinde asadar, in mare masura, de evolutia acestei formatiuni.

Oricum, situatia sistemului de partide este inca una incerta. Desi pentru prima data in istoria postcomunista a Romaniei raporturile de forte existente in legislativ, atat intre principalii competitori (Alianta D. A. – 161 de mandate, PSD – 159 de mandate), cat si intre putere (241 de mandate) si opozitie (228 de mandate) sunt pe cat de echilibrate pe atat de fragile, orice crestere a numarului efectiv de partide este un semn al instabilitatii. Cu toate acestea, desi configuratia sistemului de partide in urma alegerilor parlamentare din 2004 confirma doar partial formula multipartidismului cu partid dominant (acesta fiind de tipul multipartidist cu partid dominant diminuat), fapt ce constituie un argument in favoarea instabilitatii, totusi tendinta de evolutie catre un multipartidism bipolarizat reprezinta, din punctul meu de vedere, un aspect pozitiv, o dovada a evolutie sistemului in cautarea unui echilibru functional. Trecerea de la multipartidism cu partid dominant, asa cum s-a structurat sistemul de partide romanesc in urma alegerilor parlamentare din 2000, ce se suprapune perfect peste tipologia lui Blondel, dar a carui consecinta a fost doar un imobilism al scenei politice si un inghet al relatiilor dintre actorii participanti, pe fondul unei expansiuni masive a partidului de guvernamant¹⁶, la un sistem multipartid in care distributia principalelor formatiuni, este una echilibrata poate fi considerata semnul unui echilibru incipient. Caci, pentru a fi cu adevarat functional un sistem politic are nevoie de alternative, are nevoie de o putere stabila si coerenta, dar si de o opozitie pragmatica, capabila sa atraga majoritati electorale si sa produca alternanta. 
 

NOTE
¹ A. Radu, Despre sistemul de partide romanesc, in “Sfera Politicii”, nr. 108/2004, pp. 2-5.
² Vezi, A. Radu, Despre sistemul de partide romanesc, in “Sfera Politicii”, nr. 108/2004; A Radu, Partidele politice romanesti dupa 1999, Bucuresti, Ed. Paideia, 2003, pp. 165-172; C. Preda, Romania postcomunista si Romania interbelica, Bucuresti, Ed. Meridiane, 2002.
³ A. Lijphart, Modele ale democratiei. Forme de guvernare si functionare in treizeci si sase de tari, Iasi, Ed. Polirom,, 2000, p. 82.
⁴ A. Radu, op. cit., p. 3.
⁵ In legislatura precedenta PUR, loial partenerului sau electoral, a activat in forul legislativ ca membru al grupului parlamentar al Polului.
⁶ Legea nr. 373/2004, art. 91, alin. (2).
⁷ A fost inregistrat cel mai scazut procent al participarii la vot din istoria postcomunista a Romaniei.
⁸ La rigoare insa, numarul real de partide (R) reprezentate in forul legislativ este sase. Nu am luat in calcul cei 5 parlamentari ai BND, patrunsi in parlament pe listele PRM, aflati in imposibilitatea de a forma un grup parlamentar independent.
⁹ Daca in 2000, pentru Senat, cele doua partide au insumat 1.639.818 de voturi, participand pe liste separate, acum, in 2004, lista de candidati comuna a celor doua formatiuni a obtinut o dublare a acestui numar: 3.250.663.
¹⁰ Cifra in sine este destul de mare, fiind echivalenta cu pragul electoral pe care un partid politic trebuie sa il atinga pentru a patrunde in parlament. Afirmatia insa, se bazeaza pe diferenta inregistrata intre primele doua formatiuni la alegerile parlamentare precedente.
¹¹ Art. 103, alin (1).
¹² A. Lijphart, op. cit., p. 84, nota 8.
¹³ PDSR – 201 mandate, PUR – 10 mandate, PSDR – 9 mandate.
¹⁴ C. Pirvulescu, Competitie si bipolarizare. Noi tendinte in sistemul politic romanesc, in “Sfera Politicii”, nr. 110-111/2004, pp. 8-12.
¹⁵ A. Bulai, Mecanismele electorale ale societatii romanesti, Bucuresti, Ed. Paideia, 1999, pp. 95-96.
¹⁶ Vezi A. Radu si V. Stoleru, Migratia parlamentara 2000-2003, pe site-ul www.ucdc.ro.

DANIEL BUTI - absolvent al Facultatii de Stiinte Politice din cadrul Universitatii Crestine Dimitrie Cantemir (2003), licentiat in Stiinte politice, specializarea Stiinte politice, al Facultatii de Stiinte Politice si Administrative din cadrul Universitatii din Bucuresti (2003). Masterat in Constructie Politica si Management Electoral din cadrul SNSPA (2004). Preparator universitar la Facultatea de Stiinte Politice din cadrul Universitatii Crestine Dimitrie Cantemir.

 sus