Tema Europeana

Imigranti la portile Europei
 

IOANA CRISTEA DRAGULIN

This is a short article about the future of immigration in EU, reviewing the evolution over the last 15 years and the legislation of the principal migration targets: Germany, France, and Italy. Given the new evolution of European migration politics, and the perspective of an enlarged Europe, with 27 member countries, this will remain an important issue on the political agenda. Europe will need immigrants, and cannot close the boundaries facing the menace of foreign peoples, despite the will of its citizens, often guided by side effects of migration.

Pentru istoria Uniunii Europene anul 2004 a fost un an special, reprezentat de intrarea in cadrul Uniunii Europene incepand cu 1 mai a 10 noi state care insumeaza aproximativ 75.000.000 de persoane. Cateva zile mai tarziu, nu mai putin de 340.000.000 de cetateni ai vechii Europe au fost chemati sa ratifice deciziile propriilor guverne si sa aleaga membrii primului parlament european al Uniunii Europene alcatuita din 25 de state. In fine, pe 18 iunie Conventia a aprobat textul noii constitutii a Europei unite. In tot acest timp, in interiorul Uniunii temele privind imigratia si prezenta strainilor s-au gasit in centrul dezbaterilor, nu de rare ori cu tonuri aprinse. Majoritatea tarilor europene se vad nevoite sa administreze doua mari contradictii: prima priveste drepturile imigrantilor si exercitarea propriei suveranitati, iar a doua are in vedere necesitatea economica reala si teama din partea opiniei publice. Din acest punct de vedere aceeasi Comisie europeana a observat ca in fata fenomenului imbatranirii populatiei, cu efecte particulare in domeniul demografic reprezentat mai ales de scaderea procentului populatiei ocupate in campul muncii, acceptarea cresterii fluxului de populatie care vine din exterior este tot mai probabila si, in acelasi timp, necesara pentru a raspunde necesitatilor unei Uniuni largite¹. Potrivit evaluarii oficiale, in perioada 1997-2002, in tarile Uniunii au fost angajati circa 2,5 milioane de extracomunitari, ceea ce reprezinta o cota de 3,6% din piata muncii nationale si care a contribuit la cresterea procentului de ocupatie cu 22%. Analiza datelor demografice indica, mai ales in Germania, Grecia, Italia si Slovenia, ca imigrantii reprezinta un contribut important pentru a compensa procentele de crestere negativa a populatiei.

Este important de reconsiderat faptul ca imigrantii la momentul intrarii in legalitate nu mai pot fi considerati o simpla “forta de munca”, si este necesar sa fie primiti in respectul drepturilor umane acceptandu-se particularitatile culturale, favorizandu-se in acest mod integrarea lor. Este in acelasi timp si o obligatie dictata de ratiuni umanitare dar si o necesitate de a se crea fundamentele unei societati europene multiculturale.

Cu termenul “imigratie” se defineste fiecare miscare migratorie internationala, individuala sau de masa, emanata de motive economice, studiu, munca, familiare sau dictata de situatii de persecutie, conflicte, catastrofe naturale sau evenimente revolutionare. Motivul abandonului locului de origine, pentru a debarca in contexte teritoriale, sociale, economice si culturale de multe ori diametral opuse celor proprii, constituie o tema de mare complexitate, de analizat cu instrumentele stiintelor sociale. De la inceputul anilor ’90 imigrarea a devenit un proces global care a fost provocat de factori demografici, socio-economici si politici. Fluxuri de persoane, in jur de 15.000.000, se deplaseaza in fiecare an pe diverse continente, in special din centrul si sudul Americii spre S.U.A. si Canada din Africa, Asia si tarile ex-comuniste spre Uniunea Europeana.

Fenomenul migratiei nu este o realitate noua in Europa. In acesti ultimi ani s-a observat o crestere semnificativa a fenomenului care a condus la aparitia a doua consecinte fundamentale: cresterea numarului de straini pe teritoriul national si problema de a clasifica juridic prezenta lor, cum sa fie tutelati si cum sa se garanteze o serie de drepturi, nu doar pentru a obtine o garantie a muncii sau a scolarizarii, ci chiar pentru o integrare deplina. In acelasi timp conceptul de migrare s-a schimbat: daca odata guvernele vedeau ca o favoare intrarea populatiei cu origini etnice diverse, pentru ca erau vazute ca instrumente economice si militare de mare greutate, ce puteau fi relativ usor asimilate si integrate in tesutul social prin intermediul convertirii religioase, acum in prezenta unei crize globale a tarilor subdezvoltate si a unei divizari internationale a fortei de munca, migratiile cresc, dar sunt motivate doar in parte de o cerere de mana de lucru, cauza principala fiind situatia socio-politica a tarilor de origine.

Analiza anului 2002 arata ca principalele trei tari de destinatie a imigratiei sunt Marea Britanie, Germania si Franta, care gazduiesc 13.031.800 de straini ce reprezinta 66% din procentul total, in timp ce in Italia, Spania si Portugalia acestia reprezinta 6,9%, 4,5% si 1,1%. La sfarsitul anului 2003 situatia s-a schimbat radical deoarece Italia ajunge sa gazduiasca, la fel ca si Germania, 2.500.000 de imigranti, ajungand sa detina impreuna un sfert din populatia imigrata in Europa, fiind la nivelul Regatului Unit. Imigrarea in Uniunea Europeana este un fenomen cu precadere continental; mai mult de jumatate din strainii prezenti, mai exact 56,7%, provin din tarile europene, in timp ce 29% sunt cetateni europeni. Strainii proveniti din tarile devenite membre ale U.E erau putin peste 685.000 (circa 3,5% din total si 0,5% din toata populatia rezidenta). Dintre acestia, 442.000 provin din Polonia, care cu cei 38.600.000 de cetateni ai sai este prima intre noii membri ai Uniunii. Imigrantii polonezi sunt concentrati cu precadere in Germania, reprezentand 4,2% din totalul strainilor. Doar o relativa minoritate dintre strainii prezenti in Europa au in schimb o origine extraeuropeana; in particular cetateni provenind din tarile continentului african – 16,1% –, Asia – 11,5% –, America – 5,6% – si Oceania – 0,7%.

Dinamica privind imigratia a reprezentat una din principalele probleme ale Europei celor 15, in conformitate cu un studiu publicat pe 16 februarie 2004 de catre “Fundatia din Dublin pentru promovarea conditiei de viata si de munca”, dupa primirea noilor state spre Europa Occidentala vor putea sa emigreze maxim 1% din forta de munca ceea ce reprezinta aproximativ 220.000 de persoane. Aceasta masura releva o atitudine restrictiva in raport cu anii ’90, cand dupa caderea zidului Berlinului in doar 18 luni din Est spre Occident au migrat aproximativ 1.500.000 de persoane². Caracteristica importanta a datelor privind existenta strainilor pe teritoriul Uniunii este data inclusiv de vasta problematica cu care se confrunta imigrantul. In general aceste date ii iau in considerare doar pe acei care la o anumita data detineau permise de sedere, si chiar mai mult, doar pe cei care aveau in acelasi timp rezidenta in noile tari. De aceea datele risca sa evolueze sau sa involueze in functie de factori cum ar fi reglementarea situatiei strainilor dintr-o tara (sanatoria) sau prin intermediul unei legi speciale. Totodata, nu sunt luati in calcul toti aceia care nu detin documente de sedere si care sunt considerati ilegali, iar din aceasta cauza situatia reala este greu de cuantificat, considerandu-se ca in realitate pentru fiecare strain cu acte in regula mai exista cel putin un altul fara documente. La nivelul anului 2002 in cadrul U.E. cetatenii apartinand Europei de est reprezentau 3.457.820 impartiti astfel: Serbia-Muntenegru 861.267, Polonia 487.464, Bosnia-Hertegovina 334.295, Croatia 321.791, Romania 287.120, Federatia Rusa 248.323, Albania 197.755, Ucraina 164.012, Macedonia 105.671, Bulgaria 93.396, Moldova 23.351³.

Referitor la situatia noilor cetateni ai Europei, mai exact a celor care fac parte din cadrul celor 10 tari, acestia au dreptul de a circula in mod liber dar nu vor avea dreptul sa munceasca, fiind obligati sa se limiteze – in baza acordurilor bilaterale – in limitele impuse de acel 1%. De aceea in domeniul legislatiei muncii noii cetateni se gasesc in aceeasi situatie ca cetatenii extracomunitari. Frica, sau mai degraba slabiciunea economiilor europene lovite de o criza economica ce pare ca nu mai are sfarsit, de existenta unor fluxuri migratoare ce poate conduce la mutarea unor populatii spre occident, a impus guvernelor celor 15 sa ia masuri de siguranta care sa linisteasca propriii cetateni, si sa protejeze piata interna si resursele “welfare”⁴.

Ca o consecinta a acestor decizii, la sfarsitul anului 2004 s-a reusit definirea obligatiilor “Agentiei privind controlul frontierelor externe”, care a devenit operativa cu ianuarie 2005. Noii structuri i-au fost alocate 15.000.000 de euro pentru anul 2005-2006 si va activa in Polonia, Republica Ceha si Ungaria, unde va avea ca obiectiv lupta impotriva imigratiei clandestine ocupandu-se in acelasi timp cu repatrierea strainilor care au primit decizia de a parasi U.E. Controlul frontierelor se va realiza pe toate tipurile de frontiera: terestra, maritima si aeriana. Agentia va trebui sa realizeze un filtru la granite, considerandu-se ca masurile luate in anii anteriori s-au dovedit insuficiente. Privind raportul anului 2002-2003 referitor la cetatenii care au fost intorsi de la granite se observa urmatoarele date. In functie de tarile de origine, cei care nu au primit dreptul de a intra pe teritoriul U.E. sunt cetateni din Georgia 21.324, Moldova 12.646, Rusia 11.976, Turcia 8.524, Ucraina 7.514, Pakistan 7.172, Iraq 5.607, China 5.273, Afganistan 4.527, Polonia 3.930, Bulgaria 3.729, Romania 3.590, Letonia 3.514, India 3.185, Serbia-Muntenegru 2.827⁵.

In paralel legislatiile europene se pregatesc sa faca fata noii realitati. Fiecare tara se distinge prin politica sa de primire ce exprima modelul interventiei normative, sociale si culturale cu care se explica raportul dintre statul gazda si imigrant. Modelul german: foloseste o tehnica care institutionalizeaza situatia de nesiguranta. Pentru germani imigrantii sunt doar “muncitori oaspeti” pentru care nu se doreste realizarea unei politici stabile de convietuire fapt ce mareste dorinta de reintoarcere in propria tara. Parlamentul german incepand cu 9 iulie 2004 a aprobat o lege care tinde sa rezolve problema afluxului de forta de munca calificata. Pentru aceasta categorie Germania a eliminat dictonul “Germania nu este o tara de imigratie”. Noua lege se concentreaza in special in cazul imigrantilor cu un inalt nivel de calificare (oameni de stiinta, manageri) permi-tandu-le acestora sa obtina permisul de sedere pe o perioada nelimitata. Companiile ce activeaza in Germania vor putea sa angajeze acesti specialisti in baza unui concurs cu conditia ca sa nu existe candidati germani sau europeni. O alta reglementare priveste politica atragerii de capital. Legea prevede ca in cazul in care este investita o suma minima de 1.000.000 de euro si se creeaza minimum 10 locuri de munca proprietarul acestei activitati va putea primi permisul de sedere. Studentii straini care au studiat in Germania la momentul incheierii studiilor vor beneficia de 12 luni de permis de sedere, in acest timp avand posibilitatea sa gaseasca un contract de munca care sa le converteasca vechiul permis de sedere pe motive de studiu intr-un alt tip, pe motiv de munca. Daca la sfarsitul acestei perioade nu vor gasi un contract de munca vor trebui sa paraseasca tara. Aceasta reglementare liberalizeaza acest domeniu deoarece cu vechea lege studentul trebuia sa paraseasca imediat tara.

Modelul englez: legislatia engleza utilizeaza un model care favorizeaza diversitatea etnica si culturala, permitand formarea de comunitati etnice care in afara de faptul ca intaresc diversitatea reprezinta un punct de referinta administrativa pentru autoritatea publica. In acelasi timp cetatenii Regatului Unit impreuna cu alti 25% dintre cetatenii vechii Europe sunt impotriva “falsilor imigranti pe motive politice” si impotriva unei “invazii din Est”. In aprilie 2004 a izbucnit un imens scandal in presa engleza ce a provocat demisia secretarului pe problema imigratiei Beverly Huges, deoarece a fost acuzata ca nu a stiut sa-si controleze propriul departament, in care functionari de la Bucuresti acceptand documente false au permis catorva zeci de mii de romani sa patrunda pe teritoriul Marii Britanii ca refugiati politici.

Modelul francez: autoritatile franceze explica propriul raport cu imigrantul prin tehnica asimilarii in baza caruia acesta isi abandoneaza identitatea culturala pentru a deveni “buni cetateni francezi”. In fata presiunii venite din partea comunitatii musulmane care cerea statului francez sa permita tinerelor fete sa poata purta valul la scoala, in luna martie 2004 parlamentul voteaza o lege prin care este interzisa afisarea simbolurilor religiose in locuri publice. Aceasta masura se incadreaza in politica statului in care “tot ceea ce conteaza este raportul cetateanului cu statul iar religia devine o problema privata careia nu-i este acordat dreptul de a invada alte teritorii”.

Modelul olandez: dintr-o tara ideala pentru cei care fug de foame si razboaie Olanda devine una dintre tarile cele mai intolerante privind imigrantii. Opinia publica olandeza este impartita de doua optiuni: una traditionala liberala, ospitaliera, iar cea de-a doua opusa, care cere o politica de inchidere a granitelor. Parlamentul olandez, in aceasta atmosfera de dividere a opiniei publice, a emis o lege in 2003 prin care se reduce drastic posibilitatea de a obtine azil pe motive politice sau umanitare si se introduce sistemul cotelor in acordarea permiselor de sedere pe motive de munca. In baza acestei legi toti strainii care au intrat in tara inainte de aprilie 2001 si nu au obtinut un permis de sedere sunt obligati sa paraseasca imediat tara⁶.

Modelul italian: incepand cu anii ’90 statul italian prin diverse legi a acordat permis de sedere strainilor care demonstrau ca lucreaza. Inainte de legea Bossi-Fini, din 2002, a fost reglementata prin intermediul sanatoriilor situatia a 706.329 de persoane, pentru ca o data cu legea privind reglementarea situatiei imigrantilor sa fie acordate 641.638 de permise de sedere. Politica italiana in acest domeniu se incadreaza in doua coordonate: incheierea procesului de acordare de permise de sedere in masa, mentinandu-se o politica de acordare de permise pe motive de munca pe baza sistemelor cotelor, si obligarea imigrantilor de a detine un loc de munca stabil pe baza de contract, in caz contrar acestora nemaifiindu-le innoit permisul. In domeniul integrarii strainului in fata cererilor comunitatilor musulmane de a se permite fetelor de aceasta religie de a purta valul la scoala, statul italian s-a declarat impotriva, considerand nefondata si cererea anumitor organizatii musulmane de a inlatura crucifixul din clasele unde invata copiii de religie musulmana, aratandu-se ca Italia este un stat unde religia majoritara este crestina. Aceasta decizie isi gaseste legitimarea inclusiv in preambulul Constitutiei europene, in care se arata ca “mostenirea culturala, umanista si religioasa a Europei” sta la baza propriei civilizatii⁷. In acelasi timp in legislatia italiana exista reglementari care se gasesc intr-o vizibila contradictie cu acte si documente internationale. Se au in vedere anumite dispozitii privind intrarea si sederea strainilor pe teritoriul italian, ca si reglemantari cu privire la modalitatile de expulzare. Prin legea publicata pe 18.06.1931, care se afla inca in vigoare, este caracterizat modul in care statul se raporteaza la straini. In conformitate cu aceasta lege sunt prevazute un important sistem de controale, autorizatii si puternice limitari ale drepturilor si libertatilor fundamentale.

Curtea Constitutionala, chemata fiind sa se exprime asupra constitutionalitatii acesteia, arata ca: intre cetatean si strain, cu toate ca exista egalitatea in privinta anumitor drepturi, exista diferente de facto ce justifica un tratament diferit si limitari pe care legislatorul le poate pune in a tutela interese publice particulare. In baza acestei viziuni, legislatorul a decis sa reglementeze raportul strainului cu statul⁸. Analizand legea Bossi-Fini (legea 189/2002) s-au evidentiat conceptele cheie care au stat la baza acestei reglementari juridice. Acestea sunt: clandestin – individul strain care a intrat in tara eludand controlul frontierei sau cel caruia i-a fost refuzat permisul de sedere. Imigratul devine clandestin deoarece nu detine elementele pe care statul le considera necesare: viza de intrare, suma necesara de bani pentru a se sustine financiar, capacitate psiho-fizica, cunoasterea limbii, stapanirea unei profesii oarecare⁹; expulzare – indepartarea indusa sau fortata a unui strain de pe teritoriul national. Expulzarii i se adauga interzicerea intrarii in stat fara o autorizatie expresa. Masurile de expulzare pot fi adoptate de magistratura sau de autoritatile politiei. Cauzele expulzarii depind desigur de legislativa fiecarei tari: frecvent sunt masuri de condamnare care au lovit strainul ca urmare a unei intrari ilegala in tara. Limitele expulzarii sunt prevazute pentru acei straini ai caror state au acorduri privind statutul de refugiat¹⁰. Expulzare administrativa: actul prin care un stat dispune indepartarea de pe propriul teritoriu a extracomunitarului, pe motive de ordine publica sau siguranta statului¹¹. Extracomunitar: cetateanul unui stat care nu apartine Uniunii Europene. Flux de intrare: cotele maxime de straini, extracomunitari, care pot fi admisi pe teritoriul statului pentru munca, tinand cont si de aspectele ce privesc reintregirea familiilor¹². Permis de sedere: documentul care consimte sederea pe teritoriul unei natiuni si care poate avea o durata limitata, ce poate fi prelungita sau nu. Sanatoria: este emisa o sanatorie atunci cand autoritatile unei tari renunta sa persecute persoanele ilegale si se limiteaza la a legitima astfel situatia existenta. In cazul imigrantilor sanatoria consta in reglementarea situatiei strainilor aflati in mod clandestin si permite acordarea dreptului de rezidenta¹³. Strain: exista o definitie normativa care considera “strain” in termenul legii, ce s-a impus ca necesara in fata diferentierii conceptului de strain prin care in mod traditional erau considerati cetateni ai statelor care au aderat la Uniunea Europeana. Prin legea Turco-Napolitano s-a stabilit ca “strainul” este cetateanul care nu face parte din cadrul statelor U.E. si apatrizii¹⁴.

Toate acestea demonstreaza cum, in noua Europa largita, conceptii precum “cetateni”, “straini”, “majoritate” si “minoritate” au conotatii tot mai nuantate si complexe. In acelasi timp se poate pune intrebarea pana cand va avea sens sa se vorbeasca de straini referindu-se la ceilalti cetateni ai vechii Europe. Oare mitul frontierelor inchise care in istorie a produs atatea efecte negative se va putea estompa printr-o politica inovativa care sa implice si tarile de origine. Numai prin cresterea nivelului de trai in tarile de origine ale emigrantilor se poate opri acest proces. Altfel, asa cum arata intr-o declaratie secretarul general al O.N.U., Kofi Annan, in timpul discursului tinut in Parlamentul European pe 30 ianuarie 2004, “in secolul XXI, emigrantii au nevoie de Europa, dar si Europa are nevoie de emigranti. O Europa inchisa ar fi o Europa mai mediocra, mai saraca, mai batrana si mai slabita”¹⁵.

NOTE
¹ Alessio D’ Angello,”Migrazioni e presenza straniera nell’U.E allargata” in Caritas/Migrantes, Imigrazione, Dossier statistico, vol. XXIV, 2004, p. 27, 28.
² Antonio Ricci, “Nuovi confini e immigrazione dopo l’allargamento ad Est”, op.cit. p. 37
³ Dossier Statistico Immigrazione, Caritas/Migrantes, Elaborazione su dati Consiglio D’Europa, OSCE e Ministero Interno, 2004
⁴ Gli effetti della libera circolazione dopo l’allargamento, “Europa, allargamento a Est e migrazione”, IDOS, 2004, p. 193-213.
⁵ Ibidem, Elaborazione su dati “International Centre for Migration Policy”, 2004.
⁶ Ibidem, p. 33-44.
⁷ Khaled Fouad Allam, “Io musulmano nell’Europa cristiana”, La Repubblica, 23 settembre 2004.
⁸ Maria Chiara Sacchetti, Quaderni per la ricerca serie documentazione/10, La normativa regionale a favore degli immigrati extracomunitari;Istituto di studi sulle regioni, Roma, 1991
⁹ S. Peltzel, “Voce asilo Politico”, Dizionario delle diversita, Liberal Libri, 1998.
¹⁰ Ibid., p. 117, 118
¹¹ Dizionario Simone on line
¹² Legge 189/2002, articolo 3, comma 4.
¹³ G. Bolaffi, op.cit. p. 206, 253.
¹⁴ Art. 1, del Turco-Napolitano
¹⁵ Mons. Vittorio Nozza, Mons. Luigi Petris, Mons. Guerino di Tora”, Società aperta, società dinamica:l’immigrazione italiana al bivio, op.cit. p. 13.

IOANA CRISTEA DRAGULIN - Absolventa a facultatii de Istorie, Universitatea Crestina Dimitrie Cantemir.

 sus