Tema Europeana

UE si situatia din Kosovo
de la status quo-ul neviabil la independenta?
 

IONUT-OCTAVIAN APAHIDEANU

Guided by the lines of European Neighborhood Policy and European Security Strategy, UE seems to have anchored its new security activity in the area of the new “neighborhood”. In this context, West-Balkan yone seems to be the major problem, as an enclave of instability. The article tries to be an analysis of Kosovo’s situation. The conclusion is that we have to distinguish a peace keeping activity from a peace building one, so that UE will have a different mission than OTAN.

Ghidata de liniile directoare ale recentelor European Neighbourhood Policy si European Security Strategy, UE pare sa-si fi ancorat noile preocupari de securitate in zona noii sale “vecinatati” (Ucraina, Moldova, zona Marea Neagra – Caucazul de Sud) si chiar dincolo de aceasta (Afghanistan, Irak, Congo), intr-un efort interesant, dar in egala masura discutabil ca eficienta, de a se afirma ca actor global in arena internationala de dupa 11 septembrie 2001. In paralel, in perspectiva proximei integrari a României si Bulgariei, in care zona Balcanilor de Vest (in speta Kosovo-Metohija¹, Macedonia si Serbia) risca sa fie circumscrisa ca o enclava de instabilitate, UE si-a manifestat recent interesul si asupra situatiei din Kosovo, pe fundalul unor sugestii de implicare mai activa si de extindere a misiunii sale in regiune dincolo de palierul strict economic. Totodata, pentru luna iunie 2005 este programata o evaluare in CS al ONU a situatiei din Kosovo, pe baza careia urmeaza sa se decida daca vor fi deschise discutiile privind statutului final al provinciei.
In acest context, prezentul articol isi propune o analiza a situatiei din Kosovo de-a lungul a trei obiective: descriptiv – semnalarea problemelor, curente si de perspectiva, din provincia administrata international; evaluativ – aprecierea activitatii de pana acum a UE si a celorlalte organisme internationale implicate in solutionarea respectivelor probleme; prospectiv – chestionarea capacitatii UE de a gestiona o misiune mai activa si mai complexa in Kosovo.

Context

Succesiv bombardamentelor NATO asupra Iugoslaviei din primavara lui 1999, in baza Rezolutiei 1244/19 iunie 1999 a CS al ONU, UNMIK a stabilit 4 piloni de dezvoltare pentru Kosovo, implementati de organizatii diferite, dar reuniti sub coordonarea sa: I. politie si justitie (ONU); II. administratie civila (ONU); III. constructie institutionala (OSCE); IV. reconstructie si dezvoltare economica (UE). Consacrand abordarea “standarde inaintea statutului”², ONU a achiesat la cei 8 indicatori de dezvoltare propusi de fostul sef UNMIK Michael Steiner in 2002: a.) institutii democratice functionale; b.) stat de drept; c.) libertatea circulatiei; d.) dreptul de intoarcere si ramanere in provincie; e.) dezvoltarea bazei unei economii de piata; f.) dreptul la proprietate; g.) normalizarea dialogului Pristina-Belgrad; h.) reducerea si transformarea Corpurilor de Protectie din Kosovo (CPK). In acest context, raportul din 24 februarie al Reprezentantului Special al Secretarului General (RSSG) si concomitent seful UNMIK in fata CS al ONU pentru perioada 1 noiembrie 2004 – 31 ianuarie 2005 a semnalat progrese ale tuturor celor 8 indicatori, nici unul insa suficient.

In perspectiva lunii iunie 2005, cand, pe baza evaluarii RSSG, CS al ONU va decide asupra oportunitatii deschiderii discutiilor privind statutul final al Kosovo, ultimele luni au consemnat convergenta a doua tendinte importante. In primul rand, ideea schimbarii abordarii problemei Kosovo in “standarde si statut” a dobandit o consistenta tot mai mare; in acest sens, raportul International Crisis Group (ICG) din ianuarie 2005³, propunand un calendar finalizat cu independenta provinciei la jumatatea anului viitor, reprezinta un posibil punct de pornire, fiind amintit chiar in discutiile din cadrul CS al ONU. In al doilea rand, oficiali ai UE au manifestat un interes crescand pentru o implicare mai activa in Kosovo, pana la chiar preluarea mandatului UNMIK, sens in care Erhard Busek, care conduce Pactul de Stabilitate in Europa de Sud-Est, explica: “Kosovo este o problema europeana si noi europenii trebuie sa actionam impreuna”, intrucat “Daca lucrurile merg prost in Kosovo, noi in Europa vom fi primii care ne vom confrunta cu consecintele migratiei si crimei organizate”⁴.

Situatia actuala din Kosovo

In plan politic, alegerile legislative din 23 octombrie 2004, masiv boicotate de minoritatea sarba, au determinat urmatoarea configuratie a Adunarii Kosovare⁵: Liga Democrata din Kosovo (LDK) – 47 mandate; Partidul Democrat din Kosovo (PDK) – 30; Alianta pentru Viitorul Kosovo (AAK) – 9; Ora (condusa de magnatul media Ceton Surroi) – 7; alte formati-uni politice albaneze – 5; SLKM – 8 si GIS – 2 (sarbi); Vakat (bosniaci) – 3 si GIG (Gorani) – 1; KDTP (turci) – 3; formatiunile reprezentate ale comunitatilor RAE (Rroma, Askali, egipteni) – 5.

Noua Adunare l-a reales in functia de presedinte al Kosovo pe liderul moderat al LDK Ibrahim Rugova si a aprobat, cu un vot remarcabil de 72 la 3, desemnarea de catre acesta a liderului AAK Ramus Haradinaj in functia de prim-ministru. Este de remarcat faptul ca ultimul a fost numit in functie impotriva opozitiei sarbe si a recomandarilor UE, care avertizau asupra posibilitatii punerii sale sub acuzare de Tribunalul Penal International pentru fosta Iugoslavia (ICTY) pentru fapte comise in perioada 1998-99. Materializata aceasta posibilitate la inceputul lui martie, Haradinaj a demisionat imediat si s-a prezentat in fata ICTY, fiind inlocuit interimar de vicepremierul Adem Salihaj. Gestul a fost salutat de organismele internationale (ONU, NATO, UE) si, in ciuda unor temeri, nu a generat – inca – reactii violente de magnitudine in Kosovo in randurile numerosilor sai simpatizanti. Cat despre reactia Belgradului fata de evenimente, Serbia, probabil si la recomandarea UE, s-a abtinut de la a-si exprima satisfactia fata de masura ICTY.

In planul relatiilor bilaterale mediate international Pristina-Belgrad, dialogul se mentine in parametri mai degraba conflictuali decat cooperativi, in ciuda reluarii sale odata cu vizita in provincie din 14-15 februarie a presedintelui sarb Boris Tadic. Acesta, desi considerat “moderat”, nu a omis sa precizeze, ilustrativ, ca provincia este parte integranta a Serbiei, pozitia sa fiind reiterata de reprezentatul sarb invitat la sedinta CS al ONU din 24 februarie. Pe fond, rezolutiile parlamentului de la Belgrad care declarau Kosovo parte integranta a Serbiei, sprijinul acordat institutiilor paralele ale minoritarilor sarbi din Kosovo, discursul inaugural nationalist al premierului sarb radical Vojislav Kostunica si nu in ultimul rand tonul inflamat al mass media sarbe contribuie la mentinerea unui nivel inalt de conflictualitate in problema kosovara.

Planul economic – exact “pilonul” a carui dezvoltare revine in sarcina UE – este insa cel care furnizeaza, in fapt, cele mai mari riscuri de insecuritate in provincie si, potential, in regiune. In ciuda unor bogate resurse naturale (mai ales zacaminte minerale) ale teritoriului kosovar, si a asistentei financiare si economice acordate (ce-i drept, aproape exclusiv) de UE, subdezvoltarea economica stagneaza, insotita fiind de mentinerea unei rate ridicate a somajului (in jurul a 60%) si de cresterea dincolo de 50% a ponderii populatiei aflate sub pragul saraciei, in perspectiva si mai ingrijoratoare in care circa jumatate din populatia kosovara se incadreaza intervalului de varsta 0-25 ani.

Probleme remanente

In perspectiva momentului-cheie iunie 2005, cand, pe baza raportului RSSG, CS al ONU va evalua satisfacerea standardelor democratiei, bunei guvernante si drepturilor omului (cele 8 criterii) si va analiza oportunitatea deschiderii negocierilor privind statutul final al provinciei, singura certitudine privitoare la Kosovo este ca status quo-ul a incetat sa fie viabil. Neclaritatea viitorului provinciei a esuat pe fond in a motiva majoritatea albaneza in directia unor reforme sustinute, inclusiv protectia si cointeresarea minoritarilor sarbi. In plus, mentinerea actualului statut confuz contribuie la rezerva investitorilor straini de a se implica in provincie, iar deteriorarea continua a conditiilor socio-economice alimenteaza potentialul reluarii violentelor interetnice, precum martie 2004. Data fiind si dispozitia spatiala trans-statala a celor doua populatii protagoniste ale conflictului – sarbii si albanezii⁶, odata redeschis, conflictul latent risca antrenarea unui „efect de domino” de destabilizare a regiunilor proxime din Serbia, Muntenegru, Macedonia, sau Bosnia-Hertegovina. Subsecvent, o eventuala expunere a minoritatii sarbe din Kosovo la noi violente risca agravarea nationalismului in climatul politic oricum instabil din Serbia, ceea ce ar complica suplimentar stabilitatea regionala. In acest sens, Chris Patten, fost comisar UE cu relatiile externe si copresedinte al ICG, avertiza bunaoara asupra unui “pericol major pentru intregul proces care ameninta sa izbucneasca daca nu se fac ceva pasi preventivi”⁷.

Dincolo chiar de problemele majore ale situatiei economice si drepturilor minoritatilor non-albaneze in Kosovo, alti 5 factori contribuie la indezirabilitatea status quo-ului si se cuvin consecutiv luati in considerare de UE intr-o eventuala preluare a misiunii UNMIK: 1.) gradul redus de dezvoltare institutionala si transferul redus de competente de la institutiile internationale provizorii la autoritatile kosovare; 2.) efectivele, dotarea insuficienta si necoordonarea dintre cele 3 organisme de securitate KFOR (plus lipsa de coordonare dintre brigazile sale multinationale), politia internationala a UNMIK si serviciul de politie din Kosovo – a caror neeficienta vecina cu incapacitatea functionala a fost demonstrata cu prilejul incidentelor din martie 2004; 3.) problema intoarcerii in provincie a celor 150.-200.000 refugiati sarbi – situatia fiind radical diferita de cea din Bosnia-Hertegovina, unde intoarcerea a fost realizata aproape complet; 4.) crearea de catre minoritatea sarba a unor “institutii paralele” in justitie, educatie, sanatate, securitate, asistate financiar de Belgrad – care intretin loialitatea minoritarilor sarbi fata de Belgrad si agraveaza neintegrarea lor in societatea kosovara; 5.) problema CPK, care au absorbit combatanti demobilizati ai UCK si aspira sa devina viitoarea armata a Kosovo – in sensul in care nu numai ca numerosi membri CPK au fost implicati dupa 1999 in abuzuri impotriva non-albanezilor si in crima organizata, ci si – mai grav pentru credibilitatea actiunii internationale in ochii minoritatii sarbe – ICTY a pus sub acuzare fosti combatanti UCK pentru prima oara abia in noiembrie 2004 si pentru a doua oara in martie, in lotul care l-a inclus pe fostul premier Haradinaj.

UE ca ghid al Kosovo spre independenta?

Pe fondul cumulat al problemelor sus-amintite, in randurile comunitatii internationale a dobandit treptat consistenta ideea schimbarii abordarii “standarde inaintea statutului” in “standarde si statut”, o noua sintagma menita a semnifica avansarea in directia independentei Kosovo pari passu cu dezvoltarea provinciei in directia atingerii standardelor. UE (ca de altfel si Marea Britanie ca actor distinct si respectiv SUA – intr-o masura chiar mai pronuntata), pare sa subscrie la ideea acestei schimbari si manifesta o disponibilitate crescuta pentru o implicare mult mai activa in provincie si chiar pentru preluarea integrala a misiunii UNMIK, care sa se finalizeze in independenta Kosovo. Partitia de-a lungul unei “linii Mitrovica”⁸, varianta neoficiala vehiculata sporadic la Belgrad, nu constituie o alternativa viabila din cel putin doua motive. In primul rand, 2/3 dintre minoritarii sarbi sunt localizati in sudul provinciei si ca atare ar ramane captivi noului stat kosovar redus ca dimensiuni. In al doilea rand, solutia ar risca sa alimenteze separatismul Republicii Srpska din BiH si/sau alte posibile rectificari teritoriale urmarite de nationalistii pan-albanezi in proiectul unei “Albanii extinse”.

Ca un potential avertisment, o analiza SWOT a eventualei implicari a UE in directia preluarii gestionarii situatiei si a avansarii spre independenta Kosovo pune in lumina, corelat, mai degraba puncte slabe decat puncte tari, si respectiv mai multe amenintari decat oportunitati pentru intregul proiect.

Astfel, primul si cel mai vizibil punct slab al UE este administrarea deficitara de pana acum a pilonului al patrulea, de reconstructie si dezvoltare economica a provinciei. De ce ar face fata cu succes UE responsabilitatii gestionarii tuturor celor patru piloni de dezvoltare ramane pentru moment o intrebare demna de retinut. In al doilea rand, implicarea sa (si) in Kosovo, dupa Irak, Afghanistan, Congo, etc., comporta riscul unei “supraintinderi” in care gestionarea provinciei sa se transforme intr-o sarcina coplesitoare. In acest sens, recenta misiune EUFOR din Bosnia-Hertegovina, intr-un stadiu incipient, este inca prea departe de un eventual succes care sa se constituie intr-un punct tare si care sa argumenteze in favoarea unei initiative UE in Kosovo. Mai mult, complementaritatea traditionala NATO-UE in operatiuni postconflict (cu NATO responsabila pentru mentinerea pacii si UE axata pe reconstructie) plaseaza un semn suplimentar de intrebare asupra capacitatii UE de preluare a sarcinilor de peace keeping de la trupele KFOR, cu atat mai mare cu cat ultimele s-au dovedit ele insele depasite de situatie in martie 2004. In sfarsit, intr-o viitoare asociere intre preluarea misiunii de catre UE si acordarea independentei Kosovo, un alt punct slab ar fi chiar perceperea unei inconsecvente in chestiunea kosovara, in contextul in care in 2000, Chris Patten se pronunta in favoarea acordarii, conform Rezolutiei 1244, a unei “autonomii substantiale”, nu insa a independentei. Astfel, impresia ar risca sa fie una de cedare la presiunile majoritatii albaneze, animate, dupa propriile declaratii, numai de perspectiva independentei. Iar in ochii minoritarilor sarbi, independenta Kosovo ar fi echivalata nefericit cu legitimarea de catre UE a “purificarii etnice” operate de catre militantii UCK/CPK dupa 1999, daca nu chiar cu primul pas in directia constituirii unei “Albanii Mari”.

In ecuatia intregii situatii, principala amenintare provine din opozitia usor previzibila a Rusiei si Serbiei fata de independenta Kosovo, ceea ce ar necesita adoptarea deciziilor asupra statutului Kosovo in afara CS al ONU, forul expus dreptului de veto al Rusiei. Lipsa de legitimitate imputabila unei misiuni UE nemandatate de ONU constituie in sine un dezavantaj in contextul nevoii oricum stringente de cointeresare in reconstructie minoritatii sarbe. O posibila oportunitate in acest sens, cel putin privitor la pozitia Belgradului, o ofera totusi legatura stransa dintre sperantele kosovare si sarbe in privinta parteneriatului cu UE, legatura care ar putea fi instrumentalizata ca mijloc de constrangere in modelarea politicilor ambilor actori. Odata slabita astfel intruziunea Belgradului – actualmente cu o influenta mai mare asupra minoritatii sarbe decat insesi reprezentantii ei in Adunarea Kosovara, ar putea fi indeplinita una din preconditiile fundamentale ale angajarii tuturor partilor in reconstructie provinciei. Si, odata initiat un proces de reconstructie asumat de kosovarii deopotriva albanezi si sarbi, s-ar deschide si calea spre intoarcerea in provincie a numerosilor refugiatilor sarbi.

In plus, participarea ambelor grupuri populationale din Kosovo la construirea unui Kosovo multietnic independent ar putea fi catalizata de impunerea celor trei conditii-limite propuse in raportul ICG: garantarea neunirii Kosovo cu Albania sau cu alt teritoriu din regiune; prezenta unor judecatori internationali in structurile superioare ale puterii judecatoresti; prezenta pe viitor a unei misiuni internationale de monitorizare, care sa supravegheze cu strictete respectarea drepturilor minoritatilor non-albaneze.

Concluziv, sa remarcam faptul ca intreaga situatie face trimitere la o mai veche problema de ordin deopotriva conceptual si teoretic, aceea a distinctiei de continut si de cronologie dintre doua tipuri de operatiuni de pace: peace keeping si peace building; succesul operatiunilor de (re)constructie, axate pe cointeresarea politica, economica si sociala a partilor foste disputante, este conditionat de eficienta simultana/anterioara a dimensiunii militare a operatiunilor de menti-nere a pacii, menite a preveni reluarea violentelor intre parti prin interpunerea unei pati terte neutre care sa asigure respectarea armistitiului/acordului de incetare a focului. In cazul de fata, conditiile propuse de ICG sunt necesare, dar nu suficiente. Asa cum am vazut, garantarea protectiei minoritarilor sarbi fata de noi violente din partea unor membri ai majoritatii albaneze – componenta a peace keeping-ului – ramane o problema cruciala in calea procesului de reconstructie, care pana acum a fost abordata cu o eficienta discutabila de efectivele KFOR. Or tocmai aceasta va fi piatra de incercare pentru UE – depasirea operatiunilor specifice de peace-building, pe care le-a practicat traditional, si asumarea concomitenta, in mod inedit, a responsabilitatii mentinerii pacii. Cu atat mai laudabil si in premiera ar fi ca UE sa reuseasca acolo unde a esuat NATO.

NOTE
¹ Pentru uzanta, vom substitui denumirea “corecta politic” “Kosovo-Metohija” cu cea simpla “Kosovo”
² Sintagma ce semnifica imperativul atingerii anumitor standarde de dezvoltare ca preconditie a demararii discutiilor privind statutul final al provinciei
³ Disponibil la http://www.icg.org/home/index.cfm?l=1&id=3226
⁴ Vezi Simon Tisdall, “Time Running out to Stop Kosovo’s Descent in Violence” (Guardian, 27 ian. 2005)
⁵ Cu un total de 120 mandate, dintre care 100 alese si 20 rezervate minoritatilor nationale
⁶ Limitrof majoritatii din Serbia, sarbii sunt prezenti ca minoritati intr-un spatiu contiguu, reunind parti din: Croatia (Krajina), Bosnia-Hertegovina (Republica Srpska), Muntenegru si Kosovo (districtele din nord Leposaviq, Zvecan si Zubin Potok, precum si jumatatea nordica a districtului Mitrovica). Albanezii sunt prezenti ca majoritati in Albania si in Kosovo si respectiv ca minoritati in regiunile adiacente din Muntenegru (sud-est), sudul Serbiei (districtele Presevo – cu 95% albanezi, Mujanovac – 65%, si Medveza – 35% ) si Macedonia (circa 25% din populatia tarii, ocupand un teritoriu compact in nord-vest, dar prezenti intr-un numar considerabil si in capitala Skopje)
⁷ In Tisdall, op. cit.
⁸ corespunzator orasului divizat Mitrovica, la nord de care se afla 3 districte dominate numeric de sarbi.

IONUT-OCTAVIAN APAHIDEANU - Cercetator, Institutul Roman de Studii Internationale.

 sus