Democratia romaneasca pe lungul drum al consolidarii
 

DANIEL SANDRU

This article proposes a model for the analysis of democratic transition in Romania. Over the last 15 years Romanian democracy has shown all the signs considered by experts illnesses of democracy, but in the same time we have all the signs that all these symptoms and syndromes were overcame, so that Romanian democracy is on its way to consolidation. The conclusion is that, given that a veritable democracy construction needs time, we have to be patient, a fortiori in Romania’s case, in which democratic roots have been evicted by a totalitarian regime.

Introducere

Fara indoiala, Romania post-comunista se afla in proces de democratizare, iar aceasta asumptie presupune asumarea unei viziuni teleologice, potrivit careia punctul terminus al acestei evolutii ar fi instaurarea democratiei. Pentru sistemul politic romanesc, o importanta provocare survine insa din perspectiva a ceea ce Sorin Alexandrescu numea intrarea noastra tarzie in modernitate (Alexandrescu, 1998, 1999), proces care a determinat, in plan politic, dificultatea inradacinarii traditiei democratice, cu tot ceea ce aceasta implica: institutii stabile, valori, atitudini si comportamente. Aceasta absenta a fost insa “compensata”, o data cu instaurarea comunismului, de un tip de socializare care, atunci cand nu a creat un cetatean pasiv si total “acoperit” de partidul-stat, a dat nastere unor comportamente de tip dubla personalitate: “Persoana vizibila se conforma la tot ceea ce doreau autoritatile; persoana ascunsa ramanea sceptica sau ostila” (Rose, Mishler, Haerpfer, 2003, p. 75). Dupa 1990, pe acest tip de structura sociala si institutionala trebuia construita o democratie. Multe dintre secventele autoritarismului au ramas insa incapsulate atat in comportamentele cotidiene ale cetatenilor, cat si in atitudinile celor care au format clasa politica postcomunista. Ipoteza pe care o aduc in atentie in acest studiu este ca dezvoltarea institutionala si cea cultural-politica a societatii romanesti au avut loc gradual, printr-o metoda a incercarilor si erorilor, intr-o maniera incrementala. Aceasta trimite la imaginea unui spatiu politic in care “cetatenii, expertii si liderii invata din greseli, vad ce corecturi trebuie facute, modifica strategia, si asa mai departe. Daca e necesar, procedeul este repetat. Desi fiecare pas poate parea dezamagitor de mic, s-ar putea spune ca pasi graduali pot produce in timp schimbari profunde, chiar revolutionare. Totusi, aceste schimbari graduale se petrec in mod pasnic si castiga un suport public atat de larg, incat au tendinta de a rezista in timp” (Dahl, 2003, pp. 177-178). Desigur, fiecare tara cunoaste propriul sau drum spre democratizare, dar anumite aspecte redate in modelul de mai sus pot fi recunoscute si in cazul Romaniei postcomuniste, chiar daca nu in prima faza a procesului, cand nu putem vorbi de existenta unei “intentionalitati colective” la nivelul clasei politice in ceea ce priveste construirea unei realitati politice de tip democratic. Dimpotriva, prima faza a tranzitiei romanesti a fost dominata de numeroase neajunsuri, de la faptul ca puterea a fost preluata de neocomunisti si pana la violentele de strada de la inceputul anilor 1990, care au facut ca multe tari europene sa-si revizuiasca opiniile cu privire la sansele instaurarii democratiei in Romania. Efecte ale acelui inceput de drum s-au resimtit pana la finalul decadei trecute (mineriada din 1999) si chiar in contextul alegerilor din 2000, cand turul al doilea al prezidentialelor a rezervat surpriza ascensiunii politice a extremismului. La acestea se adauga, desigur, valorile scazute relevate de Barometrul de Opinie Publica in ceea ce priveste increderea cetatenilor in institutiile democratice¹.

1. Un model de analiza a tranzitiei democratice

Mai multi analisti au incercat sa explice aceasta cale sinuoasa pe care Romania postcomunista a cunoscut-o in privinta democratizarii. Se poate observa, totusi, o evolutie graduala, desi ceea ce Andreas Schedler numea “prevenirea colapsului democratiei” si “prevenirea eroziunii democratice” (Schedler, 2002, pp. 122-138)² au survenit tarziu, chiar foarte aproape de noi, in contextul consolidarii democratice. Din acest punct de vedere, se poate admite ca nu exista o “paradigma a tranzitiei” care sa ofere un model explicativ coerent si universal, aplicabil in cazul tuturor tarilor intrate in cel de-al treilea val al democratizarii (Carothers, 2002, pp. 168-186). Aceasta realitate este cu atat mai valabila pentru situatia Romaniei, despre al carei sistem politic se poate sustine, la limita, ca a pendulat intre cele doua “boli” ale tranzitiei, ce se manifesta mai ales in cazul tarilor lipsite de traditie democratica si in care valorile politice specifice democratiei se impun, ca atare, cu dificultate. Este vorba, pe de o parte, despre “sindromul pluralismului ineficient” si, pe de alta parte, despre “sindromul puterii dominante”³. Fara a emite pretentia unui model explicativ care sa acopere intreaga problematica relevata de democratizarea sistemului politic romanesc, propun o incercare de conceptualizare a acestui proces pe doua paliere: primul are in vedere coordonatele negative ale consolidarii democratice identificate de Schedler, urmarind sa etapizeze cei 15 ani parcursi de Romania in contextul procesului de democratizare; cel de al doilea incearca aceeasi etapizare din perspectiva tranzitiei institutionale, cu trimitere la “bolile” descrise de Thomas Carothers. Trebuie specificat, in acest context, ca propunerea mea vizeaza o analiza calitativa a drumului pe care sistemul politic din Romania postcomunista l-a parcurs in perspectiva consolidarii democratice. Astfel, inteleg conceptualizarea a ceea ce, generic, a fost numit “tranzitie politica romaneasca”, si care acopera, de fapt, procesul de democratizare, in urmatoarea maniera:

Tabelul 2.1

Nota: In studiile de la inceputul anilor 1990 privitoare la democratizare, instaurarea si consolidarea democratiei intr-o tara care inlaturase un regim autoritar sau totalitar era pusa in legatura cu problema alegerilor, considerandu-se ca modul in care acestea se desfasoara reprezinta o garantie a constituirii spatiului politic democratic. Raportandu-se la alegeri ca la un indicator al democratiei, unii politologi si-au luat totusi rezerva de a sublinia ca democratia este cu adevarat instaurata intr-o tara aflata in tranzitie atunci cand sistemul sau politic trece “testul dublei alternante” (Huntington, 1991, pp. 266-267). In studiile mai recente insa, se subliniaza ideea ca, daca alegerile libere si corecte reprezinta, intr-adevar, o conditie necesara pentru instaurarea democratiei, ele nu sunt si o conditie suficienta. Fara a cadea in “eroarea electoralismului” (definita ca o credinta potrivit careia “simpla organizare a alegerilor va canaliza actiunea politica spre competitii intre elite si ca va acorda legitimitate publica invingatorilor”, fara insa a fi luate in considerare modalitatea de organizare a alegerilor sau constrangerile impuse invingatorilor – Schmitter, Lynn Karl, 2002, pp. 4-18), am luat in considerare aici alegerile din 2000 si din 2004 ca puncte de cezura in evolutia sistemului politic romanesc inspre consolidarea democratiei, nu pentru ca acestea ar fi marcat strict temporal trecerea de la o etapa la alta, ci pentru ca au implicat reconfigurarea spatiului politic de o maniera care permite sustinerea tezei unui parcurs incremental al tinerei democratii romanesti.

Desigur, cele doua paliere sunt interconectate. Ele nu presupun o dezvoltare paralela a sistemului politic romanesc din perioada de tranzitie (una in zona consolidarii si alta la nivel institutional – asa ceva ar fi imposibil) si nici nu trimit la o “schematizare” a acestui proces. Dimpotriva, aceasta perspectiva isi propune sa surprinda cu aproximatie evolutia Romaniei postcomuniste pe coordonatele stabilitatii democratice. Se poate observa, in acest context, ca reductia pe care Schedler o opereaza in privinta intelegerii procesului de consolidare democratica, pe care il circumscrie exclusiv semnificatiilor sale negative, de prevenire a colapsului democratiei si a eroziunii democratice, se regasesc in cazul sistemului nostru politic, dar acest lucru nu inseamna ca, o data ce a depasit aceste etape, Romania se afla, din punct de vedere politic, in sfera unei democratii consolidate. Dimpotriva, acest tip de analiza permite afirmarea ipotezei ca sistemul politic romanesc trebuie sa atinga si celelalte coordonate descrise de Schedler (adica organizarea, dezvoltarea si fundamentarea democratiei) pana la deveni o democratie consolidata. Pentru a argumenta insa in favoarea acestei teze, trebuie sa luam in considerare fiecare dintre cele patru etape aflate pe cele doua niveluri de analiza a tranzitiei politice din Romania postcomunista. Intrucat nu imi propun un excurs de istorie recenta, ci o incercare de analiza specifica stiintei politice, ma voi referi aici numai la punctele de trecere de la o etapa la alta, pentru a marca momentele evolutive importante pe care sistemul nostru politic le-a trecut in drumul sau spre consolidarea democratiei. Remarc, dintru inceput, faptul ca sindromul pluralismului ineficient (etapa 1 institutionala) se suprapune peste perioada in care marea provocare pentru Romania a fost prevenirea colapsului democratiei (etapa I din punctul de vedere al consolidarii democratice), in vreme ce sindromul puterii dominante (etapa 2 institutionala) apare in momentul in care sistemul politic romanesc a trebuit sa faca fata eroziunii democratice (etapa II din perspectiva consolidarii democratice). In opinia mea, sub aspectul consolidarii democratice, evolutia sistemului politic romanesc a fost destul de intarziata temporal. Astfel, cred ca am incheiat provizoriu etapa de prevenire a colapsului democratiei o data cu izolarea principalilor actori anti-sistem democratic din Romania, adica o data cu arestarea, in februarie 1999, a liderului minerilor, Miron Cozma. Aici se cuvine, totusi, o paranteza: chiar daca un alt sustinator al viziunii antidemocratice – de aceasta data institutionalizat politic – si anume Partidul Romania Mare (PRM), a devenit, in urma alegerilor din 2000, cel de-al doilea partid parlamentar, iar liderul sau a intrat in cel de-al doilea tur al alegerilor prezidentiale care au avut loc in acelasi an, se poate presupune ca asupra acestei forme de politica a survenit intre timp un proces de “contagiune democratica” (Baudouin, 1999, p. 208), care si-a manifestat produsele mai ales in anul electoral 2004 (sunt de retinut aici modificarea de discurs a lui C.V. Tudor, scorul mic obtinut, de aceasta data, de PRM, precum si faptul ca partidul si-a surclasat propriul lider la alegerile generale din 28 noiembrie 2004). Un paradox ar putea fi faptul ca prevenirea colapsului democratiei s-a realizat tocmai prin intermediul “pluripartidismului haotic” (Bocancea, 2002): din punctul de vedere al democratizarii si consolidarii democratice, existenta mai multor partide a impiedicat confiscarea puterii politice de catre un singur partid sau de catre o singura organizatie si, prin aceasta, intoarcerea la autoritarism. Pe de alta parte insa, din perspectiva tranzitiei institutionale, sindromul pluralismului ineficient s-a manifestat in aproximativ toate caracteristicile sale: slaba participativitate a cetatenilor in cadrul procesului politic, cresterea clientelismului si a intereselor ascunse ale anumitor grupuri-satelit din jurul partidelor politice, neincrederea in institutiile democratice, coruptia si lipsa de performanta economica, precum si incoerenta politicilor publice. Intr-un grad accentuat, sindromul pluralismului ineficient s-a manifestat in Romania intre 1990 si 2000, intrucat in urma alegerilor din 2000 atat viata partizana, cat si scena politica au cunoscut un anumit nivel de stabilizare. Mai intai, a fost limitat “pluripartidismul haotic” si a intervenit o oarecare “clarificare doctrinara” (desi, chiar si in prezent, in Romania exista doua partide social-democrate, membre ale Internationalei Socialiste, dar care se afla pe pozitii diametral opuse din punct de vedere guvernamental), astfel incat in Parlamentul Romaniei au ajuns sa fie reprezentate numai cinci partide importante: Partidul Social Democrat (PSD), Partidul Romania Mare (PRM), Partidul National Liberal (PNL), Partidul Democrat (PD) si Uniunea Democrata a Maghiarilor din Romania (UDMR). Reconfigurarea vietii partizane a implicat, asadar, o disciplinare a spatiului politic si sub aspect institutional. In acest context, in urma izolarii factorilor turbulenti la adresa democratiei, izolare survenita in 1999, a urmat – si sub justificata presiune internationala – un proces de izolare a elementelor institutionale care se manifestau impotriva tolerantei de tip democratic si, prin aceasta, impotriva democratiei (este vorba, aici, de PRM, caz pe care l-am discutat mai sus). Mizand pe o concluzie intermediara, se poate spune ca, reusind sa previna colapsul democratiei, sistemul politic romanesc a fost totusi “bolnav” de pluralism ineficient. In ciuda acestui din urma fapt, castigul a fost totusi de partea drumului spre consolidarea democratica. Democratia nu prinsese insa radacini pe pamant romanesc. Aceasta intrucat – din nou la limita – o alta “boala” a tranzitiei si-a facut simtita prezenta, si anume sindromul puterii dominante, care s-a manifestat din plin intre 2000 si 2004, sub guvernarea PSD: nivelul de contestare publica a scazut simtitor, atat la nivelul partidelor de opozitie sau al sindicatelor, cat si la cel al mass-media ori al organizatiilor societatii civile, in ciuda existentei formelor institutionale ale democratiei. Partidul de guvernamant a exhibat tendinta de a confisca institutiile statului, incat s-a ajuns la o identificare nepermisa intre disciplina de partid si aceea a functionarilor publici, ceea ce a redus considerabil sansele formarii unei alternative credibile pe parcursul celor patru ani de mandat guvernamental ai acestui partid. Mai mult, justitia nu a reusit sa-si manifeste independenta, fapt sesizat si de raportul institutiilor europene referitor la capitolele de negociere asupra carora Romania trebuie sa-si indrepte serios atentia daca doreste sa devina stat membru al Uniunii in 2007. Nu in ultimul rand, partidele de opozitie au clamat existenta fraudei electorale in timpul desfasurarii scrutinului din 28 noiembrie 2004 pentru alegerile parlamentare si prezidentiale, ceea ce denota ca, in ciuda spectacolului electoral, aparitia unor neregularitati relevante creeaza foarte multe suspiciuni cu privire la functionalitatea sistemului politic democratic. Manifestarea politicii puterii dominante a facut extrem de dificila sarcina prevenirii eroziunii democratice. Intr-o tara fara traditie democratica, dar in care premierul anunta public ca separatia puterilor in stat era valabila in epoca lui Montesquieu⁴, nu si astazi, democratia devine, fara indoiala, vulnerabila. Caci, atunci cand elitele politice se manifesta nedemocratic, este cu atat mai prezent pericolul revenirii la autoritarism. Incepand cu 2003 si, mai ales, pe parcursul anului electoral 2004 putem regasi insa o tendinta de revenire in forta a coloraturii democratice a sistemului politic romanesc, astfel incat exista in prezent tendinta de “vindecare” a acestuia de sindromul puterii dominante: puterea guvernamentala este detinuta acum de o coalitie formata in jurul Aliantei Dreptate si Adevar (constituita inca dinaintea alegerilor de catre Partidul National Liberal si Partidul Democrat), la care s-au adaugat Uniunea Democrata a Maghiarilor din Romania si Partidul Umanist Roman, ex-satelit al Partidului Social Democrat (alaturi de care a intrat, de altfel, in competitia electorala, sub umbrela unei Uniuni Nationale care intre timp s-a destramat). Sigur ca exista inca multe semne de intrebare. Ce se poate spune insa in urma ultimelor alegeri din Romania este faptul ca vindecarea sistemului politic romanesc de cea de a doua boala a tranzitiei de care amintea Carothers a coincis cu o reusita politica in ceea ce priveste prevenirea eroziunii democratice, fie si pentru faptul ca s-a petrecut o noua alternanta guvernamentala.

2. Provocarile organizarii democratiei

Si in politologie, ca si in celelalte stiinte sociale, predictia este incarcata de o anumita doza de risc. Intrucat nu-mi propun ca, prin acest studiu, sa emit predictii, ma voi opri la a reitera o conjectura: depasind reductia pe care o opereaza Schedler cu privire la procesul consolidarii democratice, consider ca, incepand cu anul 2004, sistemul politic romanesc a intrat pe coordonata organizarii democratiei, care presupune modificari de substanta atat in ceea ce priveste palierul democratizarii, cat si cel institutional. Au existat, in opinia mea, premise ale organizarii democratice inca din etapele acum depasite. Acestea, desi timide, au creionat un cadru in care, in urmatoarea etapa, consolidarea democratiei poate face inca un pas inainte in Romania⁵. Cred ca pot fi amintite aici dezbaterile privind modificarea sistemului electoral, prin inlocuirea votului proportional pe liste de partid, pentru Parlament, cu votul uninominal, stabilizarea vietii partizane, referendumul pentru modificarea Constitutiei, decalarea alegerilor parlamentare de cele prezidentiale, prin prelungirea mandatului Presedintelui Romaniei de la patru la cinci ani (ceea ce va avea un impact puternic asupra “personalizarii” partidelor, tendinta evidenta pana acum) sau, mai nou, cooptarea reprezentantilor societatii civile in aparatul guvernamental. Cand ma refer la inscrierea sistemului politic romanesc pe coordonata organizarii democratiei, nu sustin insa ca, in anumite etape ulterioare, sechelele bolilor tranzitiei nu si-ar putea face din nou aparitia. Consider insa ca peisajul socio-politic s-a modificat substantial la nivelul anului 2004, prin comparatie cu perioada anterioara. La o analiza a comportamentului electoral, spre exemplu, se poate observa ca avem de-a face cu o trecere de la votul bazat pe resurse la un vot centrat pe fidelitate politica⁶. Totodata, se poate remarca o polarizare a vietii partinice, care poate fi explicata din perspectiva valorilor politice specifice diverselor segmente comunitare. Astfel, daca cetatenii cu mediul de rezidenta in orasele de peste 200.000 de locuitori au optat pentru Alianta Dreptate si Adevar, cei care locuiesc in mediul rural si-au indreptat votul inspre oferta Uniunii Nationale PSD+PUR. Aceasta situare electorala a cetatenilor indica, desigur, o diferenta in ceea ce priveste cultura politica specifica fiecarui tip de comunitate, care este influentata, evident, de prezenta/absenta surselor alternative de informare, dar si de nivelul de educatie. La aceste doua tipuri de optiuni electorale se adauga votul de fidelitate politica al varstnicilor (mai ales in cazul PRM), precum si votul identitar-etnic, in cazul UDMR. In baza acestei analize si trecand peste optiunile ideologice, se poate constata o tendinta de rationalizare a optiunilor de vot, spre deosebire de momentele electorale anterioare. Tendinta de rationalizare a votului, chiar daca exista, nu se constituie insa intr-o garantie a democratiei. La fel cum alegerile sunt o conditie necesara, dar nu si suficienta pentru existenta democratiei, si rationalitatea votului (e drept, limitata) reprezinta o conditie necesara, dar nu si suficienta a existentei unei culturi politice de tip participativ. Ca atare, sunt multe alte variabile care trebuie luate in calcul. Chiar daca exista practici democratice care, din punct de vedere formal, au fost adoptate atat la nivelul institutiilor politice, cat si la acela al cetatenilor, raman in discutie practicile informale, a caror schimbare cere timp. Putem vorbi de sfarsitul formal al tranzitiei (Mungiu-Pippidi, 2002, pp. 109-114), chiar daca e probabil ca si in viitor simptome ale bolilor tranzitiei sa revina. Dar o astfel de asumptie nu ne permite sa inferam concluzia potrivit careia, in Romania, democratia a devenit invulnerabila. Coordonata organizarii democratice subliniaza tocmai aceasta realitate, cata vreme ea nu presupune numai definitivarea procesului de configurare a aranjamentelor institutionale si a practicilor formale necesare functionarii democratiei, ci si (sau mai ales si) depasirea, izolarea sau inlaturarea din spatiul public a caracteristicilor specifice socializarii de tip comunist. Daca avem in vedere ansamblul procesului de democratizare parcurs pana acum, vom observa ca, alaturi de dezvoltarea graduala pe care sistemul politic romanesc a cunoscut-o pe palierul consolidarii democratice si pe cel institutional, avem de-a face cu o evolutie incrementala si in ceea ce priveste cultura politica. Astfel, de la o cultura politica in care segmentele cele mai puternic reprezentate erau parohialii si dependentii, de la inceputul anilor 1990, constatam in prezent dezvoltarea unui segment al celor care participa la jocul politic si in afara momentelor electorale. Practic, intr-un cadru general, se poate observa ca, in ciuda diferentelor notabile de cultura politica, Romania a trecut prin aceleasi etape care se regasesc si in cazul unor tari precum Cehia, Polonia, Ungaria, Slovacia sau Bulgaria (Gross, 2004, p. 39).

Revenind, la final, in zona coordonatei organizarii democratiei din perspectiva consolidarii acesteia, mi se pare important sa remarc ca inradacinarea la nivel formal a institutiilor, procedurilor si practicilor democratice va avea un impact important asupra informalului⁷ care pare, inca, destul de dificil de controlat. Obisnuintele mentale ce orienteaza comportamente care nu se inscriu intr-un tipar democratic si care aduc in prezent ecouri ale socializarii de sub regimul comunist nu pot fi brusc asanate, iar realitatea politica si sociala a ultimilor 15 ani a dovedit-o. Totusi, organizarea democratiei presupune o crestere a performantei institutiilor democratice (incluzand aici si mecanismele specifice unei economii de piata functionale), ceea ce poate determina o crestere a importantei valorilor politice democratice in contextul culturii comunitare a societatii romanesti. Fara a-mi propune sa inchei acest text pe un ton pesimist, cred ca ramane inca valabil ceea ce s-ar putea numi “avertismentul Huntington”: “Sistemele democratice si nedemocratice pot fi create, dar ele pot sau nu sa dureze. Stabilitatea unui sistem difera de natura sistemului” (Huntington, 1991, p. 15). In alti termeni, acesta trimite la ideea ca o democratie veritabila se construieste in timp. Democratia nu poate fi inventata peste noapte si este cu atat mai greu sa construiesti o democratie consolidata acolo unde fundamentele sale fie nu au existat niciodata, fie au fost extirpate de violenta specifica unui regim politic totalitar.

NOTE
¹ S-ar putea sustine ca increderea redusa pe care cetatenii o manifesta in privinta unor institutii care definesc spatiul politic al unei democratii consolidate (precum partidele politice si Parlamentul) reprezinta o constanta in cadrul evolutiei sistemului politic romanesc in perioada postcomunista. Astfel, conform ultimelor estimari ale Barometrului de Opinie Publica, realizate la solicitarea Fundatiei pentru o Societate Deschisa de catre The Gallup Organization Romania in octombrie 2004, increderea pe care romanii o manifesta fata de institutia legislativa se situeaza la 18%. In ceea ce priveste partidele politice, desi 73% din repondenti afirma ca existenta acestora este necesara, 46% sustin ca nu exista partide care sa le reprezinte interesele (Sursa: Barometrul de Opinie Publica, octombrie 2004, accesibil pe site-ul Fundatiei pentru o Societate Deschisa – www.fsd.ro).
² Analizand diferitele definitii oferite conceptului de consolidare democratica, Andreas Schedler identifica cinci coordonate ale procesului: prevenirea colapsului democratiei, prevenirea eroziunii democratice, organizarea democratiei, dezvoltarea democratiei si fundamentarea democratiei. Discutand fiecare coordonata in parte, Schedler ajunge la concluzia ca semnificatia sintagmei de consolidare democratica ar trebui restransa la aspectele “negative”, adica acelea care privesc dezvoltarea unor mecanisme si aranjamente institutionale care sa nu permita o revenire de la democratie la autoritarism in cazul unei anumite societati care a inceput procesul de democratizare.
³ Iata cum sunt prezentate “bolile” tranzitiei de catre Thomas Carothers, in Op. cit., pp. 175-176: “Primul sindrom este cel al pluralismului ineficient. In tarile a caror viata politica este marcata de pluralism ineficient regasim trasaturi ale vietii democratice, cum ar fi: alegeri libere, un nivel semnificativ de libertate politica si o reala alternanta la putere a diferitelor grupari politice. In ciuda acestor trasaturi pozitive, democratia acestor tari ramane superficiala si fragila. Desi prezenta la urne este ridicata, exista forme slabe de participare politica in afara votului. Elitele politice ale principalelor partide si grupari politice sunt acuzate de coruptie, interese egoiste si lipsa de onestitate. Opinia publica se raporteaza negativ la politica astfel incat, desi isi mentine atasamentul fata de idealul democratiei, este extrem de nemultumita de viata politica a tarii. In general, politica este perceputa ca un domeniu dominat de elite, perimat si corupt, in care se actioneaza prea putin pentru binele tarii si care nu este demn de respect. Statul ramane in continuare slab. Politica economica este prost conceputa si aplicata, iar «performanta» economica este de cele mai multe ori proasta si chiar dezastruoasa. Reformele sociale si politice sunt insuficiente, iar guvernarile succesive se dovedesc incapabile sa gaseasca solutii pentru problemele majore cu care se confrunta tara, de la infractionalitate la coruptie, pana la sanatate, educatie si bunastare publica, in general”. In ceea ce priveste cealalta “boala” a tranzitiei, manifestata prin politica puterii dominante, Carothers sustine ca “tarile care exhiba acest sindrom poseda un spatiu politic limitat, dar real, un anumit nivel de contestare politica din partea gruparilor de opozitie si majoritatea formelor institutionale de baza ale democratiei. Cu toate acestea, exista o grupare politica – o miscare, un partid, o familie extinsa sau chiar un singur lider – care domina sistemul politic in asa fel incat sansele formarii unei alternative la puterea existenta sunt foarte mici. Spre deosebire de tarile afectate de pluralism ineficient, in cele cu o putere politica dominanta, principala problema este neclaritatea distinctiei dintre stat si partidul de putere (sau forta politica dominanta). Principalele servicii si resurse ale statului – resursele financiare, locurile de munca, informatiile publice (via media de stat) si fortele politienesti – sunt puse treptat in slujba partidului dominant. Daca in cazul regimurilor pluraliste ineficiente sistemul juridic este de cele mai multe ori independent, in tarile dominate de o singura forta politica puterea judecatoreasca este subordonata celei politice, ca parte a controlului unilateral al puterii. Si, in timp ce in tarile pluralismului ineficient alegerile sunt de cele mai multe ori libere si corecte, in tarile cu o singura putere dominanta procesul electoral este dubios, desi nu complet fraudat, in care grupul dominant pregateste un spectacol electoral satisfacator, care sa indeplineasca asteptarile comunitatii internationale, in timp ce in culise aranjeaza scena electorala in favoarea sa astfel incat sa isi asigure victoria”.
⁴ Declaratie apartinand Primului-ministru al Romaniei din perioada 2000-2004, Adrian Nastase, si redata in cotidianul Romania Libera din data de 19.02.2002.
⁵ In timpul redactarii acestui text, scena politica romaneasca, tocmai iesita din febra alegerilor, a fost “cutremurata” de ultima unda de soc survenita din zona de posibil colaps al democratiei in Romania, ce a fost conturata, pana in 1999, mai ales de mineriade: cu putin timp inainte de a-i expira mandatul de Presedinte al Romaniei, si inainte ca Presedintele ales, Traian Basescu, sa depuna juramantul, Presedintele in exercitiu, Ion Iliescu, a emis un decret de gratiere in urma caruia principalul artizan al mineriadelor ca miscari antidemocratice, Miron Cozma, a fost eliberat din inchisoare. La presiunea exercitata de mass-media interne si internationale, ca si de reprezentantii societatii civile, Presedintele Ion Iliescu a revenit asupra acestei decizii, revocand decretul de gratiere. Aceasta ultima decizie a dovedit insa, inca o data, cat de politizate sunt institutiile statului roman (element deosebit de coroziv in procesul de eroziune democratica), de vreme ce Miron Cozma a fost rearestat in lipsa oricarui temei legal (fara ca pe numele sau sa fie emis un mandat de arestare si fara ca decizia de revocare a decretului de gratiere de catre Presedinte sa fi fost publicata in Monitorul Oficial). La acest ultim act antidemocratic se adauga comportamentul anticonstitutional pe care Presedintele Ion Iliescu la manifestat in perioada campaniei electorale din 2004, sub un dublu aspect: candidand pe listele PSD pentru Senatul Romaniei (desi Constitutia prevede ca Presedintele nu poate fi inregimentat politic) si aparand in materiale de publicitate electorala ale candidatului PSD pentru Presedintia Romaniei.
⁶ Cf. Dumitru Sandu, Votul intre fidelitate politica si cultura comunitara, analiza disponibila pe site-ul Fundatiei pentru o Societate Deschisa (www.fsd.ro) in sectiunea dedicata studiilor realizate pe baza datelor cuprinse in Barometrul de Opinie Publica din octombrie 2004.
⁷ Avertizand asupra provocarilor care survin in contextul consolidarii democratice, Guillermo O’Donnell sustine ca “multora dintre noile poliarhii nu le lipseste institutionalizarea, dar concentrarea asupra organizatiilor foarte formalizate si complexe ne impiedica sa vedem o institutie extrem de influenta, informala si, uneori, mascata: clientelismul si, mai general, particularismul”. Vorbind despre clientelism ca institutie informala, autorul se refera la “diferitele tipuri de relatii neuniversale, care se intind de la schimburi particulariste ierarhice, clientelism, nepotism, pana la favoruri concrete care, in conditiile regulilor formale din pachetul institutional al poliarhiei ar fi considerate corupte” (2002, pp. 99-100).

BIBLIOGRAFIE
ALEXANDRESCU, Sorin (1998), Paradoxul roman, Bucuresti: Editura Univers
ALEXANDRESCU, Sorin (1999), Privind inapoi, modernitatea, Bucuresti: Editura Univers
BAUDOUIN, Jean (1999), Introducere in sociologia politica, Timisoara: Editura Amarcord
BOCANCEA, Cristian (2002), Meandrele democratiei. Tranzitia politica la romani, Iasi: Editura Polirom
CAROTHERS, Thomas (2002), “Sfarsitul paradigmei tranzitiei”, in Revista Romana de Stiinte Politice, anul I, nr, 1, volumul 2, pp. 168-186
DAHL, Robert (2003), Despre democratie, Iasi: Editura Institutul European
GROSS, Peter (2004), Mass-media si democratia in tarile Europei de Est, Iasi: Editura Polirom
HUNTINGTON, Samuel (1991), The Third Wave. Democratization in the Late Twentieth Century, University of Oklahoma Press: Norman and London
MUNGIU-PIPPIDI, Alina (2002), Politica dupa comunism. Structura, cultura si psihologie politica, Bucuresti: Editura Humanitas
O’DONNELL, Guillermo (2002), “Iluzii despre consolidarea democratiei”, in Revista Romana de Stiinte Politice, anul I, nr, 1, volumul 2, pp. 91-109
ROSE, Richard, MISHLER, William, HAERPFER, Christian (2003), Democratia si alternativele ei, Iasi: Editura Institutul European
SCHEDLER, Andreas (2002), “Ce este consolidarea democratica?”, in Revista Romana de Stiinte Politice, anul I, nr, 1, volumul 2, pp. 122-138
SCHMITTER, Phillippe C., LYNN KARL, Terry (2002), “Ce este... si ce nu este democratia”, in Revista Romana de Stiinte Politice, anul I, nr, 1, volumul 2, pp. 4-18

DANIEL SANDRU - absolvent de Filosofie (1999) si Stiinte Politice (2001), Master in Filosofie Politica (1999- 2000) in cadrul Universitatii “Al. I. Cuza” Iasi, din 2000 doctorand in filosofie (Valente epistemologice ale conceptului de ideologie). Asistent universitar la Facultatea de Stiinte Politice a Universitatii “Petre Andrei” din Iasi.

 sus