Parinti si copii
- un eseu despre tensiunile structurale ale sistemului comunist -
 

MIHAIL RADU SOLCAN

The paper starts with an examination of the real working of the communist system. The thesis is that it was not a command system; it was a system based on approvals. The approvals of the nomenklatura positions were central to the system. The nomenklatura was not a social class; it was an institution, i.e. a system of rules. Then the paper examines the role of the proletarian quota: according to the nomenklatura institution, a percentage of the leaders (up to 80-85 per cent) had to be industrial workers. The main claim of the paper is that the nomenklatura is a self-destructive institution. The children of those who held key-jobs in the system and, in general, the children of the proletarians who had access to university education cannot have real political power because of the quota system. 1989 was their great opportunity to get rid of the quota system.

1. Problema functionarii reale a sistemului comunist

Economia zisa de comanda este adesea opusa economiei de piata. Exista o “mica” dificultate in aceasta dihotomie. In vreme ce piata libera poate functiona, economia de comanda este, de fapt, logic imposibila in forma ei atotcuprinzatoare. Exista o ampla literatura pe tema imposibilitatii economiei de comanda.¹ N-am de gand s-o comentez aici. Dar, cititoarele sau cititorii, chiar daca nu sunt familiarizati cu aceasta chestiune, se pot gandi doar la enormele probleme pur practice cu care-ar fi confruntat centrul de comanda.² Sa te bazezi exclusiv pe lanturi lungi de transmitere a comenzilor ar fi imposibil.

Cum functiona atunci sistemul zis “comunist”, daca nu era posibil sa ia forma unui forma de comanda? Aceasta intrebare este una absolut distincta de cea privitoare la sistemul comunist ca sistem economic si social bazat pe comanda. Ea este punctul de plecare al investigatiei noastre.

Inainte de a trece mai departe, la sectiunile care-ncearca sa examineze un raspuns la intrebarea de mai sus, voi face cateva precizari. Mai intai o precizare de ordin terminologic. Prin “sistem comunist”, conform unei practici uzuale acum, se-ntelege sistemul economic, politic, social in care partidul comunist juca rolul dominant. Nu este vorba deci despre sistemul ideal avut in vedere in doctrina comunista. In terminologia partidelor comuniste, ceea ce se numeste aici “sistem comunist” era denumit “socialism” sau “faza socialista” a societatii comuniste.

In al doilea rand, trebuie precizat ca articolul discuta ceea ce se numeste “nomenclatura comunista”. Problema aceasta este dezbatuta intr-o bogata literatura. Nomenclatura este discutata aici ca institutie. In special este vorba despre nomenclatura ca institutie formala.

Institutiile sunt vazute aici ca reguli. Nomenclatura este deci si ea tratata ca un sistem de reguli. Referirile de ordin istoric privesc doar perioada anilor 1970 si Romania. Lucrul acesta se vede lesne si din bibliografie unde sunt mentionate o serie de documente ale P.C.R.; prin urmare, chiar daca ipotezele avansate aici au inevitabil un caracter mai general, materialul probator este limitat exclusiv la perioada mentionata.

2. Un sistem al aprobarilor

Limitele sistemului de comanda genereaza o consecinta foarte importanta. Daca nu poate da direct ordine, tiranul trebuie sa-si puna prietenii in pozitii-cheie. Orice dictatura care-si merita numele, sub o forma sau alta, trebuie sa-si plaseze adeptii in pozitiile din care se iau deciziile economice, politice etc. Sistemul comunist isi merita calificativul de “totalitar” deoarece voia sa controleze si detaliile vietii indivizilor. Un element central al sistemului era reprezentat de “nomenclatura”. Linia de forta a institutiei nomenclaturii este data de un sistem de reguli de ocupare a posturilor de conducere.

Sa aruncam deci o privire asupra catorva posturi. De pilda Anexa II la Hotararea cu privire la nomenclatura din 1977³ precizeaza ca viceprim-ministrii Guvernului sunt in nomenclatura C.P.E. al C.C. al P.C.R.; tot in aceasta nomenclatura sunt si primii-secretari ai comitetelor judetene de partid, presedintele Consiliului National al Apelor sau guvernatorul Bancii Nationale. Concret, aceasta in-seamna ca ocuparea acestor posturi se face numai cu aprobarea C.P.E. al C.C. al partidului.

Secretariatul C.C. al P.C.R., conform Anexei III la Hotararea cu privire la nomenclatura,⁴ aproba, de exemplu, directorii editurilor, redactorii-sefi ai unor ziare centrale si locale, corespondentii de presa trimisi in strainatate si o serie de ocupanti ai altor posturi.

Pe exemplarul consultat de mine pe Anexa IV la Hotararea amintita mai sus scrie “secret de serviciu”. Care era secretul? Nomenclatura sindicatelor. Aici este trecut si numarul de tovarasi care ocupa diversele functii. Totul merge pana la “Rapsodia Romana” sau tabara de copii de la Navodari.

Nomenclatura asociatiilor studentesti este descrisa in Anexa V. Pe ea scrie chiar “strict secret”! Cu alte cuvinte, faptul ca pana si cercetatorii de la Centrul pentru problemele tineretului sunt aprobati de Secretariatul C.C. al U.T.C. era tinut strict secret.

Unde se plasa nomenclatura universitatilor in tot acest sistem meticulos alcatuit? Biroul comitetelor judetene de partid, cu acordul comisiei de cadre de la C.C., de pilda, aproba decanii. Sefii catedrelor de stiinte sociale se aprobau dupa aceeasi regula.

Dar profesorii universitari? Acestia faceau parte din nomenclatura secretariatelor comitetelor judetene de partid.⁵ Cuvantul-cheie pentru institutia nomenclaturii este aprobare. Fiecare palier al structurii ierarhice a sistemului comunist avea in nomenclatura sa o serie de pozitii si de activitati asociate lor. Oricine ar fi ocupat o astfel de pozitie avea nevoie de aprobare. Orice activitate trebuia aprobata.

Acum este limpede felul in care sistemul depasea, in practica, obstacolele legate de imposibilitatea logica a sistemului de comanda. Nimanui nu i se poruncea sa se inscrie la doctorat. Pentru a te inscrie aveai insa nevoie de aprobare.

In principiu, orice activitate ar fi trebuit aprobata. In realitate, desigur nici institutia extrem de ramificata a nomenclaturii nu era capabila sa cuprinda tot.

Nu jucau ordinele venite de sus nici un rol? Ideea sistemului de aprobari nu elimina rolul ordinelor de sus. Secretarul general putea evident sa ceara sa fie sistematizat un oras. Nu el era insa autorul planului de sistematizare. De multe ori, nu era nicidecum initiatorul unui plan de sistematizare sau altul. El trebuia doar sa-l aprobe.⁶

3. Sistemul de cote

Nomenclatura comunista n-ar fi fost ceea ce a fost fara sistemul ei de “cote”. La prima vedere, cotele seamana cu modul de a esantiona al sociologului. De pilda, parlamentul comunist avea procente de membri ai unor comunitati etnice in functie ponderea comunitatilor respective in cadrul populatiei. In realitate, cotele reflectau mai degraba principiile revolutionare ale partidului.

De departe, cea mai importanta cota era cea de muncitori. Uneori cota de proletari este ceruta doar la modul general. Se vorbea de “promovarea, cu prioritate, in organele si aparatul de partid, de stat, al organizatiilor de masa, in conducerile ministerelor si ale celorlalte institutii, in toate functiile de raspundere, a cadrelor provenite din randul muncitorilor”.⁷ Nu este greu sa ne facem insa o idee si asupra acestei cote exprimate in procente.

Cadrele partidului erau pregatite la o institutie de invatamant speciala, cunoscuta sub numele de Academia “Stefan Gheorghiu”. In Hotararea din 1971 privitoare la organizarea Academiei respective⁸ se spune explicit ca “se va avea in vedere ca 80–90% dintre cei admisi in Academie sa fie activisti care provin din randurile muncitorilor, maistrilor si tehnicienilor”. Ce “stagiu in productie” li se cerea? Li se cereau cel putin 3 ani.

Partidul putea impune insa si alte procente. Foarte important a fost, in acest sens, procentul de femei. De exemplu, intr-o hotarare din 1977⁹, vorbindu-se despre rezerva de cadre, se preciza ca 30% trebuie sa fie femei.

Interesant este ca, in 1973¹⁰, se spune raspicat ca “va trebui acordata o atentie sporita participarii si mai sustinute a sotiilor cadrelor de partid” la activitatea politica. Am putea desigur specula ca aceasta schimbare de reguli era menita sa favorizeze ascensiunea unei celebre sotii. Semnificativ este insa faptul ca se simte nevoia de a plasa totul in cadrul unui sistem de principii si reguli. Cu alte cuvinte, exista mentalitatea ca totul trebuie institutionalizat formal.

4. Tensiunea structurala: tranzitia de la o generatie la alta

Ce se-ntampla insa la trecerea de la o generatie la alta? Cum s-ar putea pastra procentele de muncitori?

Fiii si fiicele celor cu pozitii de conducere in sistemul comunist nu prea se faceau muncitori sau muncitoare. Ajungeau medici, ingineri, profesori etc.¹¹ Intr-un sistem comunist cu un partid putin numeros multi dintre oamenii acestia nici n-ar fi putut ajunge membri de partid.¹² Totusi, cand este vorba despre pozitiile de varf in nomenclatura nici nu poate fi vorba de mostenirea in masa a posturilor. Tatal tau sau socrul tau au fost ministri, dar tu poti ajunge cel mult cercetator, poate director de institut, dar cam atat. Din pricina cotelor, fiii si fiicele celor care dadeau aprobarile cele mai importante nu mai pot ajunge in aceleasi pozitii-cheie.

In spirit autentic oriental, se putea desigur proceda flexibil. Cota de muncitori nu era nicicum de suta la suta. Exista deci o portita. Si nu este de mirare ca progeniturile secretarului general sau ale altor oameni puternici se pot strecura prin ea.

O alta modalitate de flexibilizare a regulilor o reprezenta improvizarea unui stagiu in productie. Lucrai un an sau chiar sase luni ca tractorist si-ti imbunatateai conditia ta sociala din punctul de vedere al institutiei nomenclaturii. Sub o forma sau alta, trebuia insa sa treci “prin productie”.

La polul opus abordarii flexibile, se situa perspectiva conform careia si “nomenclaturistii” care au fost odinioara muncitori au pierdut contactul cu proletariatul. Conform acestei abordari, “nomenclaturistii” ar fi trebuit inlocuiti periodic. Epurarile, revolutia culturala reprezentau expresia unei asemenea mentalitati.

In concluzie, sub o forma mai dramatica sau mai putin dramatica, detinatorii functiilor de conducere, conform logicii sistemului comunist, urmau sa fie schimbati. Era imposibil ca acest sistem sa nu genereze o tensiune structurala. Tranzitia de la o generatie la alta de nomenclaturisti da nastere, in mod necesar, unei tensiuni structurale intre “parinti si copii”.

Ideea acestei tensiuni structurale poate fi, de altfel, generalizata. Adevarul este ca fie sistemele de cote, fie simpla extindere a accesului la invata-mantul universitar in sistemul comunist deschid calea catre profesii nemuncitoresti fiilor si fiicelor de muncitori.

Cu alte cuvinte, prin “copii” inteleg aici nu doar fiii si fiicele persoanelor care detineau pozitii de varf. Acestia sunt, fara indoiala, importanti, dar sensul avut in vedere aici este acela de “copii ai sistemului comunist”. Baiatul de la tara care a venit la oras, a studiat fizica si a ajuns un bun fizician, dar nu putea accede la pozitii politice de varf pentru ca n-a fost el insusi proletar este un exemplu de asemenea copil al sistemului comunist.

5. 1989: Marea ocazie a copiilor sistemului?

Un intreg val de oameni care nu sunt proletari este generat de industrializare si de toate transformarile sociale din sistemul comunist. Oamenii din acest val, copii ai sistemului, au o serie intreaga de beneficii de pe urma acestuia, dar logica stricta a institutiei nomenclaturii ii tine departe de pozitiile din care se iau deciziile cu greutate.

1989 nu este opera acestor oameni. Ca o ironie a sortii, desi este greu de probat acest lucru, pare plauzibil ca 1989 este opera muncitorilor industriali si a persoanelor marginale in sistem. Cu alte cuvinte, a celor in numele carora se exercita dictatura in sistemul comunist. Ei sunt cei care par a fi format grosul participantilor la marile demonstratii care au doborat sistemul comunist.

1989 este insa o mare ocazie pentru copiii sistemului. Copiii “boierilor” comunisti au priceput repede care este ocazia: accesul la putere, accesul la averi imposibil de acumulat in vechiul sistem. Revolutia da brusc peste cap regulile jocului: de la regulile dupa care se ajunge ministru pana la regulile pentru primarii din cele mai mici catune. Totul se schimba in mod spectaculos. Dispar procentele de muncitori, femei si alte chingi ale institutiei nomenclaturii comuniste. O astfel de ocazie nu poate fi scapata si nu este desigur scapata.

Ipoteza de mai sus difera de ideea ca detinatorii pozitiilor de rangul al doilea sau al treilea, din perspectiva regulilor nomenclaturii, ar fi venit la putere. Cele doua ipoteze ar putea fi desigur complementare. Exista un element care ma face sa cred ca prima ipoteza este totusi mai credibila decat a doua. Criteriile ca atare dupa care se forma nomenclatura, la orice nivel, duceau la selectarea unor persoane putin capabile sa faca fata noului tip de joc politic. Problema nu este ca n-ar fi vrut sa profite si ei de ocazie sau ca unii¹³ n-ar fi reusit acest lucru (inclusiv in pozitii foarte mediatizate). Dificultatea lor cred ca era de alt gen: fara proptelele procentelor era foarte greu sa rezisti “copiilor” mai bine educati, uneori umblati prin lume. Este de vazut deci, din punct de vedere empiric, in ce masura cei care corespundeau, de exemplu, cotei proletare si au studiat doar la Academia de partid au mai facut fata in continuare.¹⁴ Cei care acced la demnitati publice, chiar daca au fost nomenclaturisti la un nivel sau altul, corespund profilului copiilor sistemului, nu celui al parintilor.

NOTE
¹ Inclusiv autorul prezentului articol a discutat aceasta problema, in Freedom, Minds, and Institutions (Bucuresti: Editura Universitatii din Bucuresti, 2003). Punctul sau de vedere este ca planificarea universala este logic imposibila.
² Am avut pe vremuri ocazia sa aud, de la cineva care lucrase la Comitetul de Stat al Planificarii, cum trebuie raspuns cand te intreaba sefii in legatura cu detaliile practice de care nu ai cum sa ai habar. Respectivul prezenta lucrurile sub forma unei anecdote: sefii de la Comitetul Central au citit in ziar despre o locomotiva abandonata undeva intr-o gara de provincie; te suna furiosi ca sa afle ce-i cu locomotiva; tu nu trebuie nici in ruptul capului sa le explici ca n-ai cum sa stii tot timpul unde se afla locomotivele tarii; le spui ca s-au luat deja masuri!
³ V.(Comitetul Politic Executiv al C. C. al P.C.R. 1977).
⁴ V.(Comitetul Politic Executiv al C. C. al P.C.R. 1977).
⁵ Cf. (Comitetul Central al P.C.R. & Ministerul Educatiei si Invatamantului 1973, art.5). Propunerile din respectivul document au fost apobate. Tot acolo se preciza ca admiterea la doctorat este controlata de o comisie formata la nivelul C.C. al P.C.R.
⁶ Vitali Naisul mi-a atras pentru prima oara atentia faptului ca sistemul economic comunist poate fi caracterizat drept ekonomika soglosovanii. Pentru detalii suplimentare a se vedea Mihail Radu Solcan, Freedom, Minds, and Institutions (Bucuresti: Editura Universitatii din Bucuresti), p.208.
⁷ In (Comitetul Central al P.C.R. 1977, preambul).
⁸ V. (Comitetul Executiv al C.C. al P.C.R. 1971).
⁹ V. (Comitetul Central al P.C.R. 1977, sectiunea VII).
¹⁰ V. (Comitetul Central al P.C.R. 1973, art.7).
¹¹ Aceasta este o ipoteza. N-am date empirice care s-o sustina, dar nici nu ma tem prea tare de confruntarea cu datele empirice.
¹² S-ar putea ca unul dintre motivele expansiunii numerice a P.C.R. sa fi fost legat de sistemul de cote. Pentru a primi un intelectual in partid trebuia atras in partid un numar substantial de muncitori, “in compensatie”, ca sa zic asa. Cum nici accesul la doctorat sau in unele pozitii din invatamant si asa mai departe nu era practic posibil fara a fi membru de partid, trebuie sa se fi dezvoltat o presiune considerabila pe linia primirii de intelectuali in partid; aceste primiri generau, prin ricoseu, un numar cu mult mai mare de primiri de muncitori in partid.
¹³ Atentie insa si la posibilele confuzii. S-ar putea ca multe persoane care corespund acestei descrieri sa fi fost din nomenclatura organizatiilor studentesti, care - prin natura ei - nu respecta, de pilda, “cotele de proletari”.
¹⁴ Este evident ca procentele pe care mentinea sistemul comunist in randul demnitarilor de micsoreaza brusc. Cel lesne sare in ochi faptul ca procentele de femei in posturi-cheie scad dramatic.

BIBLIOGRAFIE
Comitetul Central al P.C.R. (1973), “Hotararea C. C. al P. C. R. din 18–19 iunie 1973, cu privire la cresterea rolului femeii in viata economica, politica si sociala a tarii”.
Comitetul Central al P.C.R. (1977), “Hotararea Comitetului Central al Partidului Comunist Roman cu privire la activitatea organelor si organizatiilor de partid in infaptuirea politicii de cadre a partidului”.
Comitetul Central al P.C.R. & Ministerul Educatiei si Invatamantului (1973), “Propuneri privind criteriile politice de promovare in posturile de conferentiar si profesor in invatamantul superior si admitere la doctorat”.
Comitetul Executiv al C.C. al P.C.R. (1971), “Hotararea Comitetului Executiv al C.C. al Partidului Comunist Roman cu privire la organizarea Academiei “Stefan Gheorghiu” pentru pregatirea cadrelor de conducere a activitatii de partid, social-politice, economice si administratiei de stat”.
Comitetul Politic Executiv al C. C. al P.C.R. (1977), “Hotarare cu privire la nomenclatura Comitetului Central al P. C. R. si a comitetelor judetene, municipale si orasenesti ale partidului”. 

MIHAIL RADU SOLCAN - profesor univ. dr. la Facultatea de filosofie, Universitatea din Bucuresti. A publicat intre altele o introducere documentara in logica moderna si a editat o antologie de filosofie analitica. Este co-editor al antologiei comentate Limitele puterii (ALL, 1994) si autor al cartilor Arta raului cel mai mic (ALL, 1998), Introducere in filosofia mintii din perspectiva stiintei cognitiei, Freedom, Minds, and Institutions, Eseul filosofic.

 sus