|
Cetatenia si ideea unica de natiune *
* Dominique
Schnapper “Comunitatea cetatenilor: asupra ideii
moderne de natiune”, traducere din limba franceza si
prefata de Ana-Luana Stoicea-Deram, editura Paralela 45,
Pitesti, 2004.
Tradusa in limba romana dupa zece ani de la aparitia sa
la editura Gallimard, lucrarea autoarei franceze
primeste confirmarea valorica prin Premiul Camerei
Deputatilor din Franta si prin traducerea in alte sase
limbi europene. Cunoscuta cititorilor romani prin
scrierea “Ce este cetatenia?”, autoarea propune o
abordare sociologica a natiunii (ce se bazeaza pe
cunoasterea empirica a societatii), mult mai aplicata
din punct de vedere stiintific decat lucrarea-instrument
amintita, si care continua directia cercetarii din “La
France de l’integration. Sociologie de la nation en
1990”.
Presupozitia principala a lucrarii este aceea ca
natiunea trebuie studiata in termeni politici, adica
tinand cont de institutiile care dau sens unei
comunitati, deoarece chiar natura natiunii e politica,
diferind de cea a etniei, care este culturala. O alta
presupozitie este diferenta conceptuala facuta intre
natiunea-civica si natiunea-unitate politica (statul).
Acestea duc la teza principala a studiului, sinonima cu
ideea unica de natiune cu specificitatea data de
integrarea populatiei intr-o comunitate de cetateni.
Natiunea civica a parcurs drumul de la dezirabil la
concret, inoculand oamenilor ideea ca demnitatea nu mai
este exclusiv dependenta de un anumit loc in interiorul
unui grup ci de calitatea de cetatean, de hommo
universalis. Acest construct insa poate ridica si
semne de intrebare din moment ce dobandirea acestei
calitati presupune transcenderea particularismelor
individuale sau de grup (inlocuite cu o identitate
comuna), iar natiunea apeleaza la instrumente
uniformizatoare (invatamantul, principiile laicitatii)
pentru a suplini izvorul identitatii morale si
comportamentale.
Nepropunandu-si o analiza descriptiva a natiunii ci doar
una explicativa la nivelul logicii ideii de natiune,
autoarea ofera o constructie circulara prin faptul ca
isi incepe si sfarseste studiul prin referire la aceeasi
realitate. Constructia contine si o concentrare
argumentativa in jurul ideii de cetate-nie ca raspuns al
natiunii unic-conceptibile din punct de vedere teoretic,
dar care ramane doar la nivelul dezirabilului pe fondul
scepticismului cu care priveste autoarea societatea
actuala (ca matrice in care se pot aplica ideile
discutate).
Dominate de viziunea sumbra a viitorului democratiilor,
introducerea si concluzia vin parca sa zadarniceasca
imperativul civismului afirmat in intreaga opera.
Democratia s-ar confrunta, potrivit autoarei, cu nevoia
de retrospectiva a logicii de functionare a natiunii din
moment ce, individul luand locul cetateanului,
dimensiunea economica tinde sa transforme populatia in
producatori-consumatori, iar diminuarea idealului
cetateniei ameninta chiar coeziunea sociala. Comparata
cu asaltarea bisericilor de catre ambitiile sectare, nu
e sigur ca natiunea democratica va putea controla, prin
exercitarea rationala a cetateniei, conflictele
provocate de imparti-rea resurselor.
Cu toate acestea, cadrul de exercitare a cetateniei il
ofera tot o natiune care urmeaza principii democratice,
din moment ce egalitatea intre cetateni sau
interiorizarea unui sistem de norme si valori sunt
reprezentate cu predilectie intr-un astfel de sistem. In
atributiile sale cele mai substantiale pare a intra si
cel mai controversat aspect al implinirii unei legaturi
sociale ce caracterizeaza o comunitate de cetateni –
integrarea membrilor si trezirea sentimentului de
apartenenta. Practic intregul sistem, in care este
argumentata teza principala a ideii unice de natiune a
cetateanului, urmeaza cai variate de a demonstra
necesitatea procesului de transcendere a
particularitatilor de grup si beneficiile directe ale
acestui proces.
Am numit acest demers argumentativ ca fiind
controversat, bazandu-ma atat pe verificarea empirica pe
care o poate revela istoria in ceea ce priveste
dificultatea realizarii acestei transcenderi, cat si pe
unele afirmatii ale autoarei care pot intalni
dezaprobarea. Astfel, logica interna a ideii de natiune
democratica poate fi inteleasa odata cu legitimarea
actiunii statului prin intermediul comunitatii de
cetateni. Aceasta legitimare are ca referinta atat
integrarea interna (aflata la granita, greu de
delimitat, cu procesul de asimilare) cat si actiunea
externa a statului. Problema care se poate pune este ca
aceasta legitimare este acordata de comunitatea de
cetateni in care nu intra si populatiile pe cale de
integrare. Pe aceeasi linie se inscrie si ambitia
natiunii de a transcende prin cetatenie apartenentele
particulare (biologice, istorice, culturale, religioase
– p. 55), printr-o evidenta exercitare a nevoilor
majoritatii. Motivatia acestor demersuri pare a fi
depasirea ideii de natiune vazuta doar ca “principiu
spiritual” (p. 57) catre o abordare institutionalista
prielnica individului-cetatean. Aceasta trecere este
vazuta pe intreaga derulare teoretica precum una de la
arhaic la modernitatea bazata pe principii
universaliste. “Domnia cetateanului (…) anuleaza
corpurile intermediare dintre cetatean si stat deoarece
acestea il impiedicau pe om sa fie liber.” (p. 97)
O modalitate de a depasi tensiunile dintre proiectul
universalist al cetateniei si realitatea concreta a
particularismelor nationale il constituie proiectul
politic, deoarece ar reprezenta una din sursele valorii
comune. Exemple precum inventarea libertatii si
parlamentarismului in Marea Britanie, a democratiei si
reprezentativitatii in Franta sau a institutiilor si
sistemului de valori republican in SUA par a oferi
motivele acceptarii acestui argument. Intrebarea care se
pune insa este: cat au contribuit sau au fost lasati sa
o faca reprezentantii grupurilor particulare din cadrul
fiecarei societati exemplificate la marile proiecte
politice realizate de natiunea apartenenta?
Aceasta polaritate intre natiune si formele etniciste
pare a transa beneficiile, potrivit autoarei, de partea
primeia. Natiunea ne este prezentata ca fiind “mai
deschisa spre ceilalti decat toate formele de etnii
pentru ca (…) nu se poate intra intr-o etnie daca nu-i
apartii din nastere, in vreme ce putem dispune de toate
drepturile unui cetatean odata ce-am obtinut
naturalizarea.” (p.112) Surprinderea acestor avantaje
(regasite chiar si-n ceea ce priveste eficienta pe
campul de lupta a soldatilor-cetateni ce urmeaza
principiile identitatii si independentei – p.117) pare a
face parte din chiar actiunea statului national care
incearca sa-si intareasca particularitatile nationale
prin diverse cai, actiune descrisa de autoarea insasi.
Astfel, prin functia mijlocitoare a scolii, prin
construirea marcilor identitare sau prin intermediul
laicitatii, statul asigura participarea in calitate de
cetatean la viata publica oricarui individ, act ce
garanteaza consolidarea ideii de natiune.
Urmarind constituirea din partea statului a unei
identitati care sa o depaseasca pe cea imediata (p.160),
Dominique Schnapper isi finalizeaza studiul prin
depasirea si totodata combinarea celor doua ideologii cu
privire la natiunea moderna: cea franceza, politica si
voluntarista, “colectie de indivizi” (Louis Dumont) si
cea germana, organica si culturala, reprezentata de
“individul colectiv” (Louis Dumont). Rezultatul si
constructul teoretic e reprezentat de natiunea civica
care si-a construit aceasta opozitie a natiunii etnice,
nu pe superioritatea morala sau politica, ci pe
revendicarea “pariului” universalist de integrare a
indivizilor.
Catalin
BALAN
sus
|
