Romania de la capatul discursului
 

ROMULUS BRANCOVEANU

In this editorial the author seeks to complete a sketch of the present situation in Romania’s political life. After a decade and a half of turmoil, now it seems to be the right time to straighten up the things, putting an end to the transition period. The prime minister just declared that. But, in spite of the fact that all the words referring to transition were digested and hidden by the public discourse, there are still some supplementary conditions to fulfill in order to proclaim a real end of transition. For now we are just at the discursive end of transition, with a frail political configuration and a strong need for political virtues.

Oboseala discursiva

Potrivit primului ministru Calin Popescu-Tariceanu, la sfarsitul lui decembrie 2004, Romania s-a intors la un nou an 0 al istoriei sale. Tranzitia post-comunista s-ar fi incheiat, Romania aflandu-se in fata unui nou inceput, un inceput fara rest, cu intreg viitorul la orizont. O data cu instaurarea noului guvern, ne-am afla intr-o noua perioada, intr-o noua etapa, post-tranzitia.

Putem confirma asertiunea primului ministru, insa numai la nivel discursiv.

Intr-adevar, tranzitia post-comunista s-a incheiat. Dar s-a incheiat nu pentru ca obiectivele ei ar fi fost atinse si nici macar pentru ca, o data cu apartenenta noastra la NATO si fixata intrare in UE, ne-am fi vazut sacii in caruta. Tranzitia s-a incheiat, vai, dintr-o cauza aparte, tinand de oboseala discursiva a societatii romanesti.

Intr-adevar, Romania se afla la un capat de drum, dar nu e vorba decat de capatul discursului tranzitiei. Vorbirea publica si privata a obosit invartindu-se in jurul tranzitiei si reformei. Romanii, cu totii, au obosit tot discutand si auzind discutii despre exigente si costuri. Un intreg lexic, care a alimentat discursul public inca din primele zile ale revolutiei, s-a uzat sau a fost abandonat, litera dupa litera, cuvant dupa cuvant, sintagma cu sintagma. Mai intai, au disparut din vocabularul care a covarsit discursul public de dupa 1989, termenii de revolutie, dizident, anticomunism, neocomunism s.a.m.d. Motivele au fost numeroase. Astazi este greu sa ni le reamintim: nu sunau prea bine, erau inadecvate, nu mai interesau pe nimeni sau devenisera plictisitoare. In multe cazuri, asemenea cuvinte au fost fortate sa moara, sa se retraga undeva, in ungherele discursului public. “Ce inseamna aia neo-comunism?” se indignau unii si altii, si iata, acum a sosit vremea pierii si unor termeni care pareau plini de substanta. Desi cuvantul tranzitie si altele din familia acestuia, incepand cu reforma, mor de moarte buna – caci pare lipsit de logica sa mai vorbim despre tranzitie si reforma, cand acestea nu mai intereseaza pe nimeni – totusi, nu putem sa nu constatam ca tranzitia a trecut fara sa se incheie, ca reforma s-a terminat fara prea mari succese, ca democratia s-a instaurat intr-un mod trunchiat si ca economia de piata este functionala fara sa fie, mai intai, economie de piata. Nici una dintre sarcinile istorice care ar fi trebuit duse la bun sfarsit (ce cuvinte mari!) nu au fost indeplinite in aceasta tranzitie. Prin urmare, discursul premierului Calin Popescu-Tariceanu semnaleaza mai degraba renuntarea la un anumit lexic al tranzitiei, la o mitologie, buna sau rea, asa cum s-au configurat acestea dupa 1989. La sfarsitul tranzitiei si al reformei, credeam in primii ani de dupa caderea comunismului, va fi cumva ca la sfarsitul istoriei: 1000 de ani de pace si de prosperitate. Discursul premierului nu anunta insa un asemenea bun final. El doar inregistreaza trecerea timpului si indica o stare de fapt: fie ca vrem, fie ca nu, societatea in care traim este societatea normala proclamata de politicieni la inceputul anilor ’90 ca scop al tranzitiei. Tranzitia s-a terminat, pentru ca toti ne-am adaptat la tranzitie. Romania normala este Romania zilelor noastre, Romania lipsita de iluzii.

Tranzitia, ultimul act

Daca acceptam metafora sfarsitului tranzitiei, alegerile de la sfarsitul lui 2004 reprezinta ultimul ei moment important. Aceste alegeri pot fi considerate un exemplu in gradul cel mai inalt pentru mecanica electorala instituita de Constitutia post-revolutionara. In absenta unor alegeri anticipate (ceea ce constituie, totusi, un fenomen destul de curios, daca avem in vederea agitata perioada pe care am parcurs-o), alegerile parlamentare s-au desfasurat, din 1990 si pana acum, concomitent cu alegerile prezidentiale, diferitii lideri angajati in competitia pentru presedintie actionand asemenea unor locomotive pentru partidele si coalitiile lor. Acesta a fost si cazul ultimelor alegeri (care sunt si ultimele de acest gen, pentru ca alegerile parlamentare si prezidentiale, conform noilor prevederi constitutionale, vor fi defazate). Desi a intrat tarziu in cursa electorala, Traian Basescu nu a jucat doar rolul unei locomotive pentru formatiunea pe care a reprezentat-o. A fost ceva mai mult, a fost salvatorul, omul providential. Un rol care pare facut pentru el si pe care l-a jucat in premiera in contul PD, la alegerile municipale din anul 2000, cand a candidat intr-un fel singur impotriva tuturor (care era electoratul PD, pe atunci, in Bucuresti?). L-a reluat la ultimele alegeri si l-a jucat in numele opozitiei democrate. “De vreme ce Stolojan nu poate candida, singurul care ar putea face fata este Traian Basescu.” Acest gand trecand prin mintile tuturor a constituit premisa pe care Basescu si-a bazat strategia. Nu este cazul sa descriu mai pe larg seria loviturilor de teatru ce au marcat parcursul sau prezidential – pentru ca amintirea lor este proaspata, iar amprenta in sensibilitatea publica inca prezenta (intrarea cu lacrimi in ochi in campanie, declaratia privind homosexualii, acuzatiile de fraudare a alegerilor, asumarea victoriei in turul al doilea inainte ca rezultatele sa fie anuntate oficial, refuzul de a da PSD posibilitatea de forma guvernul, rock-revelionul, amenintarea cu anticipatele etc.) – pentru a vedea cat de bine a corespuns succesiunea lor modelului de leadership prefigurat din primele momente ale revolutiei si bazat pe dominarea emotiei colective (model intruchipat, de altfel, o buna perioada si intr-o maniera paternalista, de Ion Iliescu). Basescu stie nu doar sa speculeze asemenea emotii; el este si un mare creator de emotii colective. Cand a fost anuntat castigator al alegerilor prezidentiale, sunt convins ca cei mai multi dintre romani au trecut prin emotii si satisfactii asemanatoare cu acelea traite la un meci in care nationala de fotbal ar fi intors scorul, intr-o confruntare pe viata si pe moarte, in ultima secunda a ultimului minut. Curajul, hotararea si vointa lui Basescu au castigat alegerile si au facut Guvernul. As spune chiar ceva mai mult: prin modul sau de a fi sau, altfel spus, prin modul sau de a face politica, Basescu a intors, in mod legitim, rezultatul alegerilor.

Basescu

Tranzitia a adus cu sine o invazie de personaje pe scena publica. S-au manifestat, de buna seama, si numeroase personaj de grup, colective: muncitoarele de la APACA, minerii etc. Dar aceasta tranzitie n-a fost dominata, totusi, de grupuri, ci de persoane. O bogatie neasemuita de figuri si de caractere. Probabil ca niciodata in istoria Romaniei atat de multi si atat de diferiti oameni nu s-au aflat pe aceeasi scena, jucand in aceeasi piesa. Ar fi inutil sa insiram nume, pentru ca i-am pierde pe multi dintre aceia care au ilustrat o secunda sau alta a tranzitiei. Unii dintre ei au facut pasul in fata din proprie initiativa, altii s-au trezit facand acest pas asemenea somnambulilor, la fel cum atatia altii au fost impinsi de la spate sau au fost prinsi de evenimente pe scena. Nu numai numarul si diversitatea au fost si raman importante, ci si adecvarea in rolurile alese sau in care in care unii si altii s-au pomenit dusi de val. Galeria candidatilor la presedintie la alegerile din urma este edificatoare. In tot acest context, in asumarea diferitelor roluri politice, adecvarea si autenticitatea au adus intotdeauna capitalul politic necesar victoriei. Oricate incercari a facut Adrian Nastase, de exemplu, nu s-a putut transforma intr-un lider “autentic”, “reprezentativ” si “credibil”. Nici rolul de candidat la presedintie n-a fost unul adecvat pentru el. “Arogant”, “artificial”, “prefacut” au fost epitetele care l-au caracterizat. Basescu, in schimb, a fost perceput din capul locului drept un om “viu”, “autentic” si “natural”. In acest tablou rousseauist in care omul slefuit, cultivat, dar nenatural si inautentic, reprezentat de Nastase, era opus omului simplu, din popor, poate neslefuit, dar autentic si natural, obstinatia de a sublinia ca Basescu “nu are fata de presedinte” valora cat un certificat al nobletei sale simple si naturale. Lasand la o parte ca puterea harismatica este data nu de frumusetea figurii cuiva (exista si o harisma a omului urat), ci de capacitatea de a supune si de a urni multimi (primul exemplu dat de Weber pentru legitimitatea de tip harismatic este acela al conducatorului militar), Traian Basescu a manifestat, dincolo de toate acestea, de-a lungul campaniei sale electorale (si oare nu si al carierei sale politice?) o prezenta de spirit lipsita de sincope. De altfel, Traian Basescu transmite forta si fascineaza nu prin incrancenare, ci prin buna dispozitie resimtita de publicul sau. Este imprevizibil, dar intra si iese din corzi, intotdeauna, parca in momentele cele mai potrivite. Toate aceste insusiri il ajuta sa joace conventia omului natural si lipsit de complexe in toate miscarile sale si in mai toate situatiile in care adversari ai sai s-ar afla in dificultate.

Dar toate calitatile presedintelui Basescu, insirate cu asupra de prisos, n-ar fi fost, poate, suficiente pentru victorie. El a beneficiat de un angrenaj politic unic, in care un rol important, poate cel mai important, a revenit societatii civile.

Noua societate civila

Multa vreme nici alianta cu PD, nici Traian Basescu (cum, de altfel, nici chiar Stolojan) nu au convenit electoratului PNL, in fond electoratului traditional al asa-numitei opozitii democratice (CDR). Totusi, Traian Basescu intrunise favorurile acestui electorat, la alegerile pentru Primaria Capitalei in 2000. Faptul ca electoratul CDR votase, atunci, cu Basescu (cine isi mai aduce aminte ca PNL il scosese la rampa, pentru Primaria Bucurestiului, pe George Padure?) a constituit un semnal serios in favoarea posibilitatii unei aliante in care actualul presedinte sa joace un rol. Realizarea Aliantei D.A., chiar pe fondul lipsei de entuziasm politic al celor doua partide (de altfel, PNL si PD nu prea s-au indemnat la o colaborare mai stransa, pana dupa alegerile locale de anul trecut) a modificat nu doar scena politica, dar a creat si premisele recoagularii societatii civile. Societatea civila paruse, pana atunci, ca impartaseste soarta PNTCD. O data constituite Alianta D.A. si tandemul Stolojan-Basescu, noii lideri ai acesteia, poate nu la fel de pregnanti in viata publica pe cat fusesera personalitatile legate de activitatea Aliantei Civice, Grupului pentru Dialog Social si Romaniei libere, dar in mod sigur mai eficienti, au gasit iarasi motivatia unei activitati de sprijin mai direct pentru opozitia politica democratica reconstituita. Ei au reactivat societate civila si formele de mobilizare si comunicare de care aceasta dispune. Oricine a urmarit viata politica din Romania post-comunista stie ca societatea civila a constituit suportul partidelor si formatiunilor politice democratice. Partidele politice ale opozitiei, nume drag din perioada 1990 – 1996, au stat pe umerii societatii civile si au venit la putere prin capacitatea ei de mobilizare. Opozitia si societatea civila au format in perioada 1990 – 1996 un soi de masinarie politica ce a suplinit slabiciunea partidelor si capacitatea lor de a raspunde nevoilor unei activitati politice cat de cat conturate si eficiente. Societatea civila a fost aceea care a asigurat cunostintele necesare unei asemenea activitati, conceptia si expertiza, mijloacele de difuzare si mobilizare si, nu in ultimul rand, grosul militantilor. Masinaria opozitie-societate civila s-a gripat insa o data cu venirea la putere a CDR, partidele fostei opozitii emancipandu-se de sub tutela societatii civile (ca si presedintele Constantinescu, un produs cam in eprubeta al aceleiasi societatii). Ce s-a intamplat mai apoi, se stie foarte bine. Noua societate civila, renascuta din propria cenusa, nu mai constituie neaparat un suport pentru partidele politice pe care intr-un fel sau altul le sprijina. Probabil ca nu mai este nici la fel de naiva si neinteresata cum a fost precedenta. Pe de alta parte, partidele s-au mai maturizat intre timp, au propriile mecanisme; raman, insa, inca departe de momentul in care isi pot asigura intreaga expertiza si chiar propaganda in teritoriu prin propriile mijloace. Desi intrarea unor membri ai noii societati civile in diferite structuri ale guvernarii nu reprezinta tocmai ceva coerent cu definitia acesteia, si s-ar putea ca in viitor sa implice costuri de credibilitate, totusi, acestea ar putea fi platite cu seninatate in masura in care partidele Aliantei D.A. dau prin aceasta garantii cu privire la respectarea unei linii politice convenabile angajamentelor societatii civile.

Gustul democratiei

Desi Traian Basescu are o multime de insusiri, noua societate civila este una mai eficienta, iar Alianta D.A. se arata viabila, explicatia rezultatelor alegerilor n-ar fi completa daca n-am tine cont de influenta pe care jocul democratic a avut-o asupra acestora. Intr-un fel, pentru un observator mai indepartat de realitatea romaneasca, pierderea alegerilor de catre PSD este surprinzatoare. Guvernul condus de Adrian Nastase a inregistrat o perioada de stabilitate, importanta pe plan intern, o serie de succes serioase pe plan extern, dintre care intrarea in NATO si eliminarea vizelor nu pot fi trecute cu vederea. Mai mult, in pofida criticilor potrivit carora cresterea economica nu s-ar fi regasit in buzunarele cetatenilor, o oarecare ameliorare a nivelului de trai este destul de vizibila, chiar daca aceasta crestere n-ar fi sesizabila decat pentru o asa-numita clasa de mijloc si chiar daca ea ar fi obtinuta numai pe seama banilor intrati in tara din munca in strainatate a milioane de romani. Tot aici ar trebui punctate nenumaratele, cum sa le numim?, premii electorale pe care guvernul PSD le-a impartit inainte de alegeri si pe acelea pe care le promitea dupa castigarea acestora. Aceasta utilizare arbitrara a guvernarii a intarit insa perceptia ca pentru PSD relatiile politice sunt relatii de forta, ca discursul politic este manipulare si ca democratia este un decor pentru manifestarea puterii. Eforturile obstinate de a reduce la tacere orice critica la adresa guvernarii si de controla, prin orice mijloace, sursele de producere a discursul mediatic, si chiar de a-i elimina din spatiul public pe cei care se manifestau ca adversari, au marit neincrederea in intentiile unui nou guvern PSD. PSD a crezut ca va controla spatiul public prin manipulare la fel de sigur si cam in aceeasi masura cum acesta fusese controlat in comunism si a mizat totul pe acest control. Cei care au mizat pe acest control au aflat insa ca exista un gust al libertatii in societatea romaneasca de care trebuie sa se tina seama. Gustul libertatii, in ultima instanta, explica faptul ca o campanie construita cu toate resursele si desfasurata cu toate mijloacele trebuincioase pentru a asigura nu majoritatea, ci 90% din voturi, a condus la un esec de proportii.

Din cauza fragilitatii configuratiei politice, asa cum a rezultat ea in urma alegerilor, dincolo de o semnificatie sau alta, totusi, tocmai acest gust al libertatii ar putea sa devina unul amar. El are toate sansele sa ramana la fel de proaspat si sa se rafineze, daca insusirile etalate de Traian Basescu in campania si in carierea lui politica de pana acum nu reprezinta simple strategii de imagine, ci virtuti politice. De virtute politica ar trebui sa dea dovada nu doar presedintele, ci si PSD. Dar PSD are de sarit peste umbra lui pentru a se transforma intr-un partid autentic democratic si modern. Cu cat o va face mai curand, cu atat vom avea o dinamica politica mai apropiata de cea naturala, mai predictibila adica, si vom putea confirma diagnoza premierului Calin Popescu-Tariceanu potrivit careia Romania a intrat in perioada post-tranzitiei.
 

ROMULUS BRANCOVEANU - Doctor in filosofie. Preda filosofie politica si filosofia istoriei la Facultatea de Filosofie, Universitatea din Bucuresti.

 sus