Revolutia neoconservatoare
 

OCTAVIAN MANEA

In this analysis of the neoconservatism moment that defines nowadays politics of United States, the author shows that the new doctrine of multilateralism try to maximize through minimizing confines of its own liberty of action. There is nothing wrong with this doctrine, as long as unipolarity and its powers are engaged in sustaining global ends, not just selfish American interests. Social engineering for enforcing democracy could be a beneficent expression of this doctrine. The conclusion shows that a new institutional architecture, able to establish an international control system over the irresponsible political actors, is necessary, which makes the neoconservative doctrine the new hope for an international constitutional order.

Dupa 11 septembrie mediul de securitate international a suferit transformari majore mai ales in ceea ce priveste directiile de politica externa si de securitate initiate de SUA. Noile amenintari au determinat administratia Bush sa-si regandeasca strategiile, sa-si redefineasca misiunea.

O prima observatie asupra politicii externe americane post 11 septembrie ar fi aceea ca agenda si obiectivele promovate reflecta un anumit tip specific de raportare la sistemul international si actorii sai constitutivi, un comportament international fundamentat in ceea ce am putea numi perspectiva neo-conservatoare (sau hegemonista).

Fundamentul pe care se sprijina intreaga doctrina neo-conservatoare este reductibil la primatul Statelor Unite asupra sistemului international, cu alte cuvinte la baza sa de putere atat pe coordonatele de “soft power” cat mai ales de “hard power”. Noua strategie a SUA prezinta pe de o parte un angajament fundamental de a conserva o lume unipolara – nici o coalitie de mari puteri nu va fi lasata sa instituie o pozitie hegemonica asupra sistemului.

Statele Unite nu vor incerca sa-si maximizeze securitatea prin clasica strategie realista de a opera in sistemul global promovand o politica de “power balancing”, dar nici nu vor incerca sa adopte o strategie liberala in care institutiile internationale si pietele integrate constrang si limiteaza libertatea sa de actiune. Pur si simplu, Statele Unite vor fi atat de puternice in raport cu ceilalti actori incat rivalitatile strategice si competitiile de securitate dintre marile puteri vor disparea.

Obiectivul fundamental este acela de a permanentiza disparitatea de putere in raport cu restul sistemului, consolidand suprematia sa tehnologica printr-o constanta dezvoltare a acelor compartimente cheie care vor descuraja orice coalitie potentiala de a-i contesta leadership-ul global. Robert Kagan unul dintre promotorii cei mai influenti ai perspectivei neoconservatoare considera ca scopul primar al Statelor Unite ar trebui sa fie “prezervarea hegemoniei globale americane iar finalitatea politicii externe americane ar trebui sa fie transformarea momentului unipolar in era unipolara”.¹

In consecinta obiectivul primar al politicii externe americane asumat la nivelul administratiei prezidentiale ramane acela de a conserva, extinde si consolida pozitia sa de putere relativa: “America has, and intends to keep, military strength beyond challenge, there by making the destabilizing arms races of other eras pointless, and limiting rivalries to trade and other pursuits of peace.”² Cu alte cuvinte, capacitatea Statelor Unite de a-si maximiza obiectivele de politica externa depinde de capacitatea de a preveni ca ceilalti actori din sistem sa achizitioneze puterea necesara de a se opune efectiv atunci cand interesele lor se vor confrunta.

In al doilea rand, gruparea neo-conservatoare vizualizeaza puterea, si in special puterea militara ca fiind mijlocul esential de maximizare a intereselor nationale si de securitate. Mai mult, hegemonistii au vointa si hotararea de a angaja puterea militara in scopul securizarii intereselor vitale ale SUA. Hegemonistii pun accent pe primatul Statelor Unite, ei tind sa vada o lume in care SUA isi folosesc puterea predominanta pentru a-si promova propriile interese de securitate, indiferent de pozitia celorlalti actori din sistem. Finalitatea politicii externe de orientare neo-conservatoare ramane maximizarea securitatii SUA prin angajarea neconditionata a resurselor sale de “hard power”.

La acest nivel al expunerii asumptiilor de baza ale curentului neoconservator este necesara si o discutie asupra modalitatilor de exercitare/de proiectare a primatului american pe scena internationala. Practic administratia trebuie sa-si asume una din cele doua opti-uni tactice disponibile: ar trebui sa se centreze pe asa numitele rule-based institutions sau pe reactii conjuncturale articulate in forma coalitiilor ad-hoc?

Astfel un alt element cheie al perspectivei neo-conservatoare este constituit de o analiza a amenintarilor globale specifice mediului strategic post 11 septembrie 2001 si mai ales de optiunea tactica derivata din aceasta evaluare. Hegemonistii isi reprezinta o lume in care securitatea SUA este amenintata de un complex de factori interdependenti: terorism, asa numitele “rogue states” si armele de distrugere in masa. Acest complex de amenintari depaseste paradigma clasica sau traditionala pentru care pericolul principal era reprezentat de ambitiile si interesele celorlalte mari puteri din sistem. Noua realitate strategica este substantializata de existenta retelelor teroriste care tind sa achizitioneze dispozitive nucleare sau WMD ce pot cauza distrugeri nelimitate. Aceste grupari nu pot fi descurajate, singura optiune fiind eliminarea lor. Intr-o epoca a terorii arbitrare nu este timp sau loc pentru eroare. Aceste mici retele teroriste pot afecta securitatea intregii lumi. Ele nu sunt state-natiuni si mai mult ele nu functioneaza dupa regulile acceptate de comunitatea internationala a statelor. Scoala neo-conservatoare considera ca preponderenta puterii americane reprezinta elementul principal capabil sa asigure securitatea SUA prin eliminarea acestor amenintari.

Primatul Americii acorda acesteia posibilitatea de a-si fixa propria agenda de politica externa si de a o urma fara a fi preconditionata de ajutorul celorlalti actori. Neo-conservatorii considera ca desi sprijinul potentialilor aliati este dezirabil, el nu trebuie sa constituie un imperativ. In caz de necesitate pentru a-si securiza interesele vitale, America este pregatita sa actioneze unilateral. Rezultatul este o preferinta pentru actiunea unilaterala, neingradita de normele sau institutiile internationale care altfel ar constrange abilitatea SUA de a actiona eficient. Pe scurt, primatul SUA permite autonomia obiectivelor sale de politica externa in fata constrangerilor potentiale ale comunitatii internationale.

De altfel afirmarea si asigurarea libertatii de actiune a Washington-ului ramane unul dintre aspectele cruciale ale doctrinei neo-conservatoare: “An unprecedently dominant United States...is the unique position of being able to fashion its own foreign policy. After a decade of Prometheus playing pygmy, the first task of the new Bush administration is precisely to reassert American freedom of action.”³

Pentru neo-conservatori politica externa rezida intr-o exercitare neconstransa a puterii care astfel permite o maximizare a libertatii sale de actiune; 11 septembrie a developat necesitatea vitala conservarii libertatii de actiune a Washington-ului in relatie cu propria agenda de politica externa.

Aceasta optica centrata pe potentarea libertatii de actiune duce la o respingere a priori a constrangerilor potentiale impuse de institutiile internationale, regimurile si tratatele multilaterale. Aceste aranjamente constrang inevitabil abilitatea SUA de a-si maximiza beneficiile inerente preponderentei in sistem. Dar, pe fond, SUA nu resping in sine angajamentele multilaterale ci urmaresc o maximizare a utilitatii acestora in raport cu propriile interese. Acestea conteaza, devin utile doar atunci cand promoveaza interese americane concrete si imediate (articularea unei perspective instrumentale care pune accent pe maximizarea utilitatii formulelor multilaterale formale). Trend-ul actual permite sa observam insa faptul ca angajamentele in formule multilaterale institutionalizate au incetat sa reprezinte un scop in sine sau mijloace optime de promovare a intereselor vitale ale SUA; in viziunea administratiei Bush aceste formule constrang, limiteaza SUA si pe ceilalti actori din sistem care accepta regulile si normele comunitatii internationale ca fiind imperative legitime, pe de alta parte insa acestea au o eficienta redusa, o capacitate de coercitie limitata in raport cu asa numitele “rogue states” si statele falimentare care afecteaza prin natura lor interese de securitate vitale ale SUA. In acest context, Washington-ul promoveaza doctrina noului unilateralism care opteaza pentru maximizarea propriei securitati prin minimizarea constrangerilor asupra libertatii sale de actiune: Their project is thus to restrain America by building an entangling web of interdependence, tying down Gulliver with myriad strings that diminish his overweening power.⁴ Violenta apocaliptica este o amenintare imediata astfel ca efortul de a consolida regulile si institutiile comunitatii internationale sunt lipsite de o valoare practica imediata. Intr-o astfel de lume regulile internationale, parteneriatele traditionale si standardele de legalitate devin secundare. Efectul acestor retele de interdependenta este de a tempera/modera puterea americana iar scopul acestei arhitecturi multilaterale este acela de a reduce libertatea de actiune a Statelor Unite prin subordonarea acesteia fata de vointa si interesele celorlalte natiuni.

O consecinta logica derivata din asumarea acestei optiuni tactice este aceea ca SUA percep sistemul sau traditional de aliante ca fiind secundar in raport cu imperativul afirmarii neingradite a libertatii sale de actiune. Mai mult, SUA prefera sa opteze pentru actiuni unilaterale in fata noilor amenintari, care maximizeaza libertatea sa de actiune si minimalizeaza input-ul constrangator al aliatilor. Aceasta conceptie se fundamenteaza pe suprematia SUA in materie de capabilitati de power projection in orice teatru de operatiuni. In general, Washington-ul tinde sa evite mecanismele de tip “checks and balances” de tipul aliantelor traditionale care promoveaza operatiuni comune datorita gradului scazut al acestora de eficienta operationala. Aliatii devin utili atunci cand se subsumeaza automat preferintelor si intereselor americane; acestia au devenit mai degraba un asset strategic a caror utilitate depinde de circumstante. Scopul consultarilor cu aliatii sai traditionali este mai putin acela de a forja o politica operationala comuna ci acela de a-i convinge pe acestia de justetea cauzei SUA si mai mult pentru a construi un consens si o legitimitate internationala in jurul pozitiei americane.

Pe scurt, se observa o dezangajare in raport cu formulele institutiilor internationale care tind sa instituie un sistem de “checks and balances” asupra exercitarii puterii americane; sunt preferate formulele flexibile agregate in jurul intereselor americane si cu o agenda dictata de Washington.

In fata aliantelor traditionale de tipul NATO caracterizate printr-un sistem decizional rigid si inertial care limiteaza enorm eficienta sa operationala si viteza de reactie, sunt promovate “coalitiile de vointa” flexibil coagulate in jurul principiului “misiunea defineste coalitia”: “One of the most important concepts concerns the nature of coalitions in this campaign and the mission has to determine the coalition, not the other way around. Otherwise the mission will be reduced to the lowest common denominator. There will not be a single coalition, but rather different coalitions for different missions, what the secretary calls flexible coalitions.”⁵

Nu in ultimul rand doctrina conservatoare isi propune sa ofere un scop, o finalitate puterii unipolare. Doctrina noului unilateralism, pentru a prelua formula lui Charles Krauthammer, postuleaza imperativul de a folosi unipolaritatea si resursele unice de putere oferite de aceasta ca un mijloc de promovare si proiectare nu doar a unor interese americane egoiste ci a unor finalitati globale. Noul unilateralism pledeaza pentru proiectarea constienta a puterii americane in virtutea unei finalitati globale-extinderea pacii si stabilitatii internationale prin promovarea democratiei. Cu alte cuvinte scopul este asadar nu doar acela de a face lumea mai sigura pentru democratie ci chiar acela de a face lumea mai democratica.

Cei mai influenti neoconservatori militeaza pentru folosirea activa a puterii unipolare de o asemenea maniera incat sa genereze o schimbare a regimurilor politice din acele state care ameninta pacea si securitatea internationala. Aceasta politica de tipul regime change nu reprezinta decat finalitatea unei strategii extinse de promovare a unei guvernari liberal democratice in intreaga lume.⁶

Eliminarea acestor regimuri politice tiranice nu reprezinta decat un obiectiv limitat, scopul de fond fiind liberalizarea/democratizarea acelor state si societati considerate ostile. Pentru neoconservatori coexistenta cu aceste regimuri dictatoriale nu reprezinta o solutie, ei pledand efectiv pentru o transformare de esenta a acestor state prin eliminarea regimurilor lor ostile si democratizarea societatilor.

Perspectiva neoconservatoare presupune totodata si un ambitios proiect de inginerie sociala, de reformare si transformare a unor state putin permeabile democratiei.

Retorica neoconservatoare a devenit extrem de influenta in mediul de securitate post 11 septembrie atunci cand necesitatea promovarii democratiei devine un imperativ de securitate si totodata un mijloc indispensabil pentru securizarea intereselor nationale americane. In acest context putem comprima politica externa articulata de administratia Bush in perioada imediat urmatoare campaniei din Afganistan, la formula globalismului democratic.⁷

Razboiul din Irak trebuie inteles in acest cadru normativ. Campania de eliminare a regimului Saddam Hussein reprezinta articularea/implementarea si totodata produsul finit al curentului neoconservator si a strategiei globalismului democratic care-si propune sa faca din difuzarea democratiei si succesul libertatii, mijloacele si finalitatea politicii externe americane. Proiectul neoconservator de a revolutiona Orientul Mijlociu prin transformarea Irakului post-Saddam intr-o democratie autentica promite sa atinga unele din cauzele originare ale terorismului. De fapt inamicul Statelor Unite nu este Bin Laden ci amalgamul exploziv de opresiune politica, intoleranta religioasa, ruina socio-economica a lumii arabe, adica toate acele elemente care conjugate produc radicalismul arabo-islamic. Agenda transformativa neoconservatoare propune angajarea puterii unipolare a Statelor Unite intr-un proiect major de inginerie sociala care vizeaza liberalizarea/democratizarea fortata a Orientului Mijlociu prin reformarea acelor elemente cheie care alimenteaza radicalismul arabo-islamic: “At some point you have to implant something organic and self-developing. And that something is democracy”.

Neoconservatorii promoveaza o doctrina a libertatii conform careia difuzarea/expansiunea libertatii si a democratiei in lume reprezinta un interes major de securitate al Statelor Unite. Background-ul empiric care sustine si confera validitate acestei perspective este focalizat pe modelul Germaniei si al Japoniei de la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, moment in care cele doua amenintari majore pentru securitatea globala vor fi transformate prin “nation-building” in societati liberale si totodata in avanposturi de aparare a libertatii. Eliminarea si totodata formatarea regimurilor politice din aceste state, urmata de impunerea unor regimuri democratice vor transforma Germania si Japonia in doi aliati cheie ai Statelor Unite.

In consecinta pasul logic succesiv si totodata imperativ in strategia de ansamblu a razboiului impotriva terorismului era in viziunea neoconservatorilor promovarea libertatii si a democratiei tocmai in acele regiuni considerate a fi un safe-haven pentru radicalismul arabo-islamic. Revolutionarea democratica a Irakului ar fi insemnat amorsarea unui proces gradual si evolutiv de transformare si democratizare a intregului Orient Mijlociu si totodata crearea unei presiuni politice de esenta liberala ce ar fi produs in timp o basculare a regimurilor politice radicale.

Michael McFaul considera ca “Statele Unite ar trebui sa devina inca o data o putere revizionista-un stat care-si propune sa schimbe sistemul international ca mijloc de maximizare a securitatii sale nationale. Scopul ultim al puterii americane este crearea unei comunitati internationale de state democratice ce cuprinde fiecare regiune a planetei.”⁸ Cu alte cuvinte globalismul democratic neoconservator pledeaza pentru folosirea puterii unipolare a SUA de o maniera activa, chiar ofensiva cu scopul de a altera status-quo-ul in acele regiuni controlate de radicalismul arabo-islamic incercand totodata sa creeze cadrul societal optim care sa favorizeze transformarea democratica. Finalitatea ultima a politicii externe neoconservatoare este transformarea politicii mondiale folosind puterea unipolara a SUA pentru a construi societati liberale.

Pentru a intelege dimensiunile si impactul revolutiei in politica externa americana induse de administratia Bush, ar trebui mai intai sa conturam coordonatele generale ale strategiilor avansate de SUA in perioada postbelica si care pe fond se afla la originea proiectarii sistemului international contemporan.

La inceputul perioadei postbelice Statele Unite se confruntau cu o dilema strategica: problema configurarii unei ordini sistemice in conditiile unor relatii de putere de o asimetrie extrema. In acest context Statele Unite vor opta pentru o ordine sistemica configurata in jurul unui sistem integrat si interdependent de aliante de securitate, piete deschise, institutii multilaterale si formule comune de gestiune si guvernare a sistemului. Era o ordine construita pe interese si valori comune, ancorata in capitalism si democratie. Pe de alta parte era o ordine politica construita pe fundamentul puterii americane, pe legaturi institutionale si parteneriate politice strategice. Aspectul esential al acestei ordini este reprezentat de structura sa de securitate, care asigura intregii constructii stabilitate si coerenta.

Pe fond, puterea statului care domina sistemul reprezinta, in conditiile unor relatii de putere asimetrice, o amenintare pentru stabilitatea intregului edificiu. In mod potential puterile secundare se pot simti amenintate de puterea nelimitata si necontrolata a virtualului hegemon si pot genera aliniamente sau chiar aliante temporare de contrabalansare a acestuia.

In aceste conditii Statele Unite au incercat sasi converteasca pozitia de putere relativa intr-o ordine internationala stabila in care sa poata fi integrate si celelalte state. Proiectul postbelic era acela de a genera o ordine politica legitima – in care membrii sai participa voluntar si consimt la orientarea generala a sistemului (cu alte cuvinte sistemul legitim dezvolta, reproduce o ordine politica stabila in timp ce actorii consimt si internalizeaza principiile si regulile de baza, acceptandu-le ca fiind proprii).

Elementul critic in formarea acestei ordini pe fondul unor relatii de putere asimetrice a constat in capacitatea Statelor Unite de a se angaja in ceea ce John Ikenberry a numit “strategic self-restraint” – abilitatea de a exprima in fata potentialilor parteneri garantii credibile in legatura cu angajamentul de a-si restrange puterea si de a opera in interiorul regulilor si principiilor stabilite in ordinea postbelica.⁹

In absenta acestor garantii puterile secundare din sistem ar fi tentate sa reziste hegemoniei americane si sa se angajeze in rivalitati strategice si in aliante de contrabalansare a puterii dominante.

Astfel, tendinta a fost aceea de a contura un angajament constitutional, cu alte cuvinte sa creeze institutii de baza si principii operative care sa limiteze/reglementeze capacitatea puterii hegemonice de a-si exercita arbitrar puterea.¹⁰

Un prim element fundamental in configurarea sistemica a noii ordini internationale este ceea ce Ikenberry va numi “binding institutions”, cu alte cuvinte mecanisme institutionale prin care statele isi autolimiteaza puterea. Pentru a se confrunta cu incertitudinile si disparitatile de putere din sistem, actorii vor articula strategii institutionale menite a lega statele impreuna si a circumscrie un cadru normativ de exercitare a puterii. Aceste strategii vizau instituirea unor institutii interguvernamentale care vor crea legaturi solide intre marile puteri postbelice creand o retea complexa de interdependente si constrangeri: “institutions can shape and limit the way in which power can be used in the system, there by rendering asymmetric postwar power relations less potentially exploitive and commitment more certain... By creating a mutually constraining environment, institutions allow states to convey assurances to each other and mitigate the dynamics of anarchy.”¹¹

La baza demersului postbelic al Statelor Unite se afla o strategie de “security binding” care viza legarea impreuna a celor mai avansate democratii capitaliste prin parteneriate de securitate, aliante militare, cu scopul de a crea o structura interdependenta de angajamente si constrangeri institutionale si mecanisme de reasigurare (un vast sistem de aliante al carui centru era SUA).

Proiectarea acestui sistem depaseste paradigma clasica ce vizualizeaza aliantele ca fiind o agregare a puterii membrilor cu scopul de a le maximiza securitatea in fata puterilor si amenintarilor externe. Aliantele SUA cu statele din Europa si Japonia au fost create atat in ideea de a descuraja statele ostile cat mai ales pentru a stabiliza si gestiona relatiile dintre partenerii de alianta. Creand aceasta retea interconectata de aliante de securitate, SUA au putut cu usurinta sa gestioneze relatiile de putere din Europa si Asia, reusind cu succes sa previna reproducerea incontrolabila a spiralei de insecuritate generata de dilema de securitate sau de rivalitatea strategica dintre marile puteri. Mai mult, permite Statelor Unite sa-si proiecteze puterea oriunde in lume cu scopul de a limita si gestiona exercitiul neingradit al puterii.

Sustenabilitatea ordinii politice postbelice este explicata prin preponderenta puterii americane in sistem si in mod complementar printr-o forma de hegemonie institutionalizata si transparentizata: “the alliances serve to bind Japan, the US and Western Europe together and thereby reduce conflict and the potential for strategic rivalty between these great powers. The alliances help these states to establish credible commitment mechanisms that allow each state to gain access to the policy making processes in the others.”¹²

Statele Unite au recurs la ceea ce am putea numi strategia multi-lateralismului liberal care considera ca interesele nationale si de securitate ale SUA sunt maximizate de o ordine internationala organizata in jurul structurilor democratice, a pietelor libere, a institutiilor multilaterale si mai ales in jurul unor “binding security ties”. Statul dominant a apelat la o astfel de strategie cu scopul de a institui o serie de mecanisme prin care sa stabileasca constrangeri asupra exercitiului arbitrar al puterii si mai mult, sa inchida, sa fixeze aceasta putere intr-o ordine postbelica consensuala. Statele Unite au inteles ca interesele sale vor fi cel mai bine avansate pin constructia unui cadru global de reguli si institutii cu scopul de a fixa SUA in centrul unui sistem international favorabil si permisiv capabil sa ofere legitimitate puterii Americane. (un “framework” sustenabil pentru puterea americana)

In perioada de dupa cel de al doilea razboi mondial, SUA s-au angajat intr-un proces vast de “institutions building” destinat a furniza lumii postbelice o arhitectura de securitate si stabilitate care prin natura ei sa reflecte interesele tuturor actorilor din sistem. Aceasta agenda postbelica a vizat nu numai crearea de institutii de securitate precum ONU si NATO, ci si regimuri internationale proiectate sa promoveze reconstructia economica, dezvoltarea si prosperitatea, precum Planul Marshall, sistemul monetar de la Bretton Woods, acordurile GATT de promovare a comertului liber. Aceste institutii au prezervat si extins puterea americana de o asemenea maniera incat au beneficiat toti cei care au participat.

Acest tip de constrangere strategica prin folosirea inedita a institutiilor multilaterale explica aparitia relatiilor stabile si de cooperare dintre Statele Unite si celelalte democratii industriale chiar pe fondul unor disparitati extreme de putere intre acestea. Aceste “binding institutions” cum ar fi NATO si WTO stabilesc constrangeri institutionale care limiteaza in mod efectiv exercitiul concentrat de putere; acestea sunt mecanisme multilaterale de restrangere a puterii care limiteaza puterea statului dominant si face posibila rezistenta statelor slabe in fata acestuia.

Componenta liberal institutionalista postbelica incearca o solutionare a incertitudinilor induse in sistemul international de puterea americana. Statele europene si cele asiatice accepta leadership-ul unui sistem politico-economic consimtit. In schimb, SUA se transparentizeaza si se leaga de partenerii sai, proiectand un cadru institutionalizat care permite reproducerea stabilitatii acestor parteneriate pe termen lung, devenind un “user friendly” in sensul ca este accountable, supusa unor reguli si norme inerente acestei comunitati institutionalizate (aceasta permite derularea unui flux politic permanent intre SUA si partenerii sai si mai mult facilitarea a ceea ce putem numi “joint decision-making”). Ordinea politica generata preia o serie de caracteristici constitutionale. In perioada postbelica a fost creata o ordine internationala care depaseste limitele politicilor de tip balanta a puterii si dezvolta caracteristici constitutionale, prin urmare, un sistem international prin care regulile, drepturile sunt consimtite in masa, sunt institutionalizate si sunt evidente pentru toti. Natura transparenta a politicii americane si reteaua de institutii multilaterale reasigura statele slabe de faptul ca pot fi incredintate ca Statele Unite sunt angajate sa indeparteze exercitiul arbitrar al puterii: “The US makes its power safe for the world and in return the world agrees to live within the american system”.¹³

Ikenberry considera ca SUA au incercat sa creeze o ordine constitutionala internationala in care prevaleaza domnia legii, institutiile multilaterale controleaza exercitiul puterii, iar stabilitatea sistemului este atinsa prin limitarea recursului la putere. In viziunea sa doua sunt elementele fundamentale ale unei ordini constitutionale: pe de o parte stabilirea de reguli si institutii care fixeaza limite autoritare in exercitiul puterii si pe de alta parte legitimitatea sa (in sensul ca sistemele constitutionale sunt privite de catre toti membrii, care participa voluntar si consimt la orientarea generala a sistemului, ca ordini politice legitime.

Aceasta perspectiva institutionalista explica motivul pentru care primatul american nu a primit raspunsul normal de rezistenta si contrabalansare si in mod complementar, motivul pentru care ordinea internationala a ramas atat de stabila dupa Razboiul Rece in ciuda acestor asimetrii extreme de putere: statul dominant poate stabili o ordine constitutionala intre statele democratice, o ordine guvernata de domnia legii si considerata legitima de catre toti actorii care participa voluntar si convietuiesc dupa regulile si principiile impuse de aceasta.

Implicatii

11 septembrie a semnalat sfarsitul erei geopolitice si inaugurarea unei ere a politicii globale. Politica externa americana nu mai este axata pe geografie politica ci va fi definita de combinatia, interactiunea a doua variabile: puterea fara egal a SUA si fenomenul de globalizare extensiva care domina lumea contemporana.

Provocarea pentru policymaker-ii de la Washington este recunoasterea acestei schimbari fundamentale dar mai ales imperativul de a reorienta, de a adopta politica externa americana pe noul mediu de securitate (amenintari care sunt prin natura lor globale – terorismul international, proliferarea WMD, problema statelor falimentare si a celor slabe) utilizand activ puterea militara, economica si politica a SUA cu scopul de a crea, de a contura un mediu international care sa reflecte interesele si valorile sale vitale.

Provocarea centrala rezida in capacitatea de a transforma puterea SUA in influenta internationala efectiva fara ca superioritatea sa militara si economica sa produca resentimente sau sa-i alieneze chiar si pe cei mai apropiati aliati. Cu alte cuvinte trebuie depasita perceptia indusa de Statele Unite in urma razboiului din Irak – o putere hegemonica orientata spre un comportament unilateral in scopul de a-si maximiza propriile interese egoiste de securitate: “Today, we face an international community increasingly skeptical of US intensions and resentful of our power”.¹⁴

Sustenabilitatea puterii americane depinde de finalitatea scopului in virtutea careia aceasta este angajata; in mod imperativ Sustenabilitatea leadership-ului american depinde de capacitatea de a produce si crea o ordine internationala legitima adica o ordine care sa reflecte interesele vitale nu numai ale SUA ci mai ales ale celorlalti actori din sistem. Finalitatea politicii externe americane este limitata de perceptiile celorlalti actori din sistem care ar trebui sa inteleaga ca aceasta promoveaza nu doar interese ale SUA ci si propriile lor interese.

Intr-o era a politicii globale imperativul SUA ramane acela de a angaja puterea sa indispensabila in slujba intereselor legitime ale comunitatii internationale: “New american leadership should aim to maximize global public goods – global peace and stability, global economic opportunity and growth, public health, democracy and respect for human rights.”¹⁵

Este imperativ ca SUA sa-si readapteze prioritatile in materie de politica externa cu scopul de a avansa un raspuns eficient si multilateral in fata unor provocari de natura globala. SUA nu pot actiona pe o baza unilaterala in fata noilor provocari care substantializeaza mediul de securitate post 11 septembrie, care impun prin natura lor un efort multilateral al comunitatii internationale – terorismul international, state falimentare si fenomenul proliferarii dispozitivelor WMD. Mediul de securitate post 11 septembrie impune o agenda globala care necesita un raspuns, o reactie globala.

Vom relua pe scurt implicatiile generale care se desprind din agenda de politica externa promovata de SUA in perioada postbelica, urmand ca apoi sa conturam cateva asumptii utile reorientarii si fundamentarii raspunsului Washington-ului in raport cu lumea post 11 septembrie.

SUA au proiectat o politica externa construita in jurul conceptului de hegemonie cu caracteristici liberale, cu alte cuvinte o ordine internationala construita pe multilateralism, aliante politico-militare coezive, restrangere strategica, securitate colectiva si institutii internationale. Au incercat sa contureze o ordine internationala constitutionala capabila sa ofere un cadru normativ de reguli si institutii care sa integreze in mod legitim pe ceilalti actori din sistem. Au incercat sa proiecteze o ordine internationala fondata pe norme si reguli impartasite si acceptate de catre ceilalti actori.

Pe de alta parte insa, SUA au cautat sa fixeze puterea americana in centrul comunitatii internationale, promovand o politica externa de auto-limitare, de legare a sa de alti actori internationali in institutii constrangatoare cu scopul de a gestiona pe o baza comuna si impartasita diverse provocari globale.

Efectul acestei politici de a inchide puterea americana in formule institutionalizate cu potential de limitare a exercitiului arbitrar al puterii, a fost acela de a formata conditiile anarhiei internationale in sensul transformarii SUA intr-o putere transparenta, predictibila si imputabila. Cu alte cuvinte, SUA se transforma intr-o putere benigna, constransa si limitata de un cadru normativ legitim. Astfel puterea statului dominant este facuta mai putin amenintatoare pentru puterile secundare, intrucat acesta opereaza in interiorul unor reguli si institutii care pe fond limiteaza si controleaza modalitatile de exercitare a puterii. Actiunile arbitrare ce pot ameninta securitatea celorlalti actori sunt minimizate prin aderenta statului dominant la ceea ce am putea numi “a rule-based order”.

Implicatia pe fond generata de aceasta strategie postbelica si care ar putea deveni principiul coordonator al oricarei administratii in fata mediului de securitate post 11 septembrie este urmatoarea: cu cat Statele Unite isi semnaleaza intentia de a opera, de a functiona in interiorul unor institutii internationale multilaterale, cu atat celelalte state vor alege sa coopereze mai degraba decat sa reziste statului dominant (este o forma de hegemonie transparenta si benigna).

Dimpotriva, cu cat SUA isi vor afirma intentia de a se dezangaja dintr-o ordine internationala bazata pe reguli care limiteaza si constrang libertatea de actiune a statului dominant sau chiar vor adopta actiuni unilaterale, cu atat ceilalti actori vor alege sa reziste decat sa coopereze cu acesta.

In noul context de securitate, Statele Unite ar trebui sa promoveze o politica externa centrata pe o agenda care ambitioneaza sa angajeze puterea SUA intr-un efort de constitutionalizare a vietii internationale: “The strategy of multilateralism – and the search for rule-based agreements – should increase rather that decrease with the rise of American unipolarity. It predicts that the existing multilateral order – which itself reflects a multilateral bargain between the US and the outside world should rein in Bush administration – and it suggests that the current administration should respond to general power management incentives and limit its toward unilateralism.”¹⁶

Noul context impune ca SUA sa se angajeze intr-un amplu efort de eficientizare si recalibrare a institutiilor comunitatii internationale pe noile amenintari; mai mult trebuie sa proiecteze o politica externa care combina puterea SUA cu formulele multilaterale de gestiune a ordinii internationale.

Este in interesul SUA de a promova si avea aranjamente, institutii si norme internationale care integreaza interesele legitime ale celorlalti actori din sistem. Washington-ul ar trebui sa-si foloseasca preeminenta pentru a construi formule de cooperare internationala eficiente: “The challenge of the global age require o foreign policy that puts America’s primacy at the service of cooperative efforts.”¹⁷

Eficienta acestora este in cele din urma traductibila in capacitatea Washington-ului de a consolida abilitatea aranjamentelor internationale existente de a monitoriza aplicarea cadrului normativ international ca expresie a consensului actorilor din sistem si mai ales de a forta implementarea acestui set minimal de reguli ale comunitatii statelor acolo unde este necesar.

Este imperativa consolidarea regulilor si a institutiilor care constrang prin natura lor comportamentul statelor. In cazul in care anumite state ignora sau incalca cadrul normativ international, amenintand prin natura actiunilor intreprinse, pacea si securitatea internationala, este imperativ apelul la anumite structuri sau formule de enforcing eficiente: “that requires using America’s power in concert with friends and allies to make existing international rules and institutions more effective, to forge new structure of cooperation to deal with emerging challenges and opportunities, and to make sure that agreed rules and norms are effectively enforced. It is only through such cooperative efforts, backed by the judicious use of power, that the US can create a world order that is conducive to its interests.”¹⁸

Tendinta este aceea de a consolida un set minimal de reguli si norme capabile sa raspunda noilor amenintari de securitate – incalcarea drepturilor omului, state falimentare, proliferarea dispozitivelor WMD si mai ales terorismul international. Lumea globala creeaza o interdependenta a insecuritatii astfel incat se impune coagularea unui cadru normativ eficient care sa regularizeze cadenta instabilitatii; noul context induce o recalibrare, o reformare a coordonatelor clasice ale sistemului international intre care un loc central il ocupa conceptul de suveranitate. Aceasta nu mai are o dimensiune absoluta, ci trebuie sa fie perceputa ca fiind imputabila, responsabila in fata comunitatii internationale. Libertatea statului este conditionata de comportamentul sau, de capacitatea de a functiona in limitele impuse de cadrul normativ international. Pe scurt, suveranitatea statului implica drepturi dar si obligatii; statul este imputabil (accountable) pentru consecintele politicilor sale in fata comunitatii internationale.

Asistam la o tendinta de dezvoltare a ceea ce Tony Blair a numit o doctrina a comunitatii internationale “care reformuleaza principiul non-interferentei si accentueaza responsabilitatea statelor pentru propriile actiuni in fata comunitatii internationale – aceasta doctrina fixeaza un standard minim de drepturi si obligatii pe care un stat le detine prin conceptul de suveranitate, definind astfel aderenta statului respectiv la o comunitate de valori si la un cadru normativ international.

Atunci cand un anumit stat promoveaza politici iresponsabile care prin consecintele lor pot fi catalogate ca amenintari la adresa pacii si securitatii internationale, drepturile juridice inerente suveranitatii sale nu mai pot asigura o protectie absoluta in fata unei interventii in numele comunitatii internationale pentru a stopa efectele si consecintele respectivei politici (exemplul inregistrat de practica internationala este purificarea etnica): “Acts of genocide can never be a purely internal matter. When oppression produces massive flows of refugees which unsettle neighboring countries than they can properly be described as threats to international peace and security... The most pressing foreign policy problem we face is to identify the circumstances in which we should get actively involved in other people’s conflicts.”¹⁹

In contextul unei lumi integrate, consecintele instabilitatii dintr-o anumita regiune nu sunt limitate, circumscrise doar la aceasta ci se pot varsa in tarile vecine reproducand o spirala de instabilitate care ameninta pacea si securitatea internationala. Din ce in ce mai mult in conditiile unei lumi interdependente in care instabilitatea poate descrie o traiectorie contagioasa, “problema lor” devine si “problema noastra”.

Instabilitatea globala impune un imperativ comunitatii internationale in sensul ca aceasta trebuie sa se implice activ in gestionarea potentialelor focare de instabilitate care ameninta pacea si securitatea internationala.

Lumea post 11 septembrie are nevoie de ordine, de stabilitate – o doctrina a comunitatii internationale de “containment” a instabilitatii: “I advocate an enlightened self interest that puts our values right at the keat of the policies necessary to protect our nations. Engagement in the world on the basis of these values, not isolationism from it is our hard-headed pragmatism for 21st Century.
A series of interlocking alliances with a common agenda on issues of security, trade and stability should replace old rivalries.
In all these areas, we seek one integrated international community, sharing the same values, working to the same goals.”²⁰

Sistemul international tinde spre constitutionalizare. Constitutiile reprezinta o forma de constrangere legala asupra actorilor politici, manifestate ca declaratii de principii care specifica drepturi, responsabilitati si reguli de baza ale participantilor. Un sistem international constitutional incearca sa fie un sistem care instituie mecanisme de “checks and balances”, un set de constrangeri institutionale asupra statelor membre, obligandu-le pe acestea sa-si transparentizeze procesul de luare a deciziilor si sa adopte politici conforme cu principiile si regulile de baza ale comunitatii internationale. Tendinta este aceea de a transforma statele in entitati imputabile in fata comunitatii internationale si de a institui in mod complementar un proces de monitorizare a modalitatilor de exercitare a suveranitatii lor interne (indeosebi a puterilor si a drepturilor atasate acesteia). Statul a devenit o entitate imputabila in fata comunitatii internationale, purtatoare de drepturi dar si de obligatii/responsabilitati.

Constrangerile asupra puterilor suverane sunt asigurate prin dispozitive si proceduri institutionale care incearca sa-i integreze pe actorii purtatori de suveranitate intr-o ordine care sa-i constranga sa-si exercite puterea printr-un proces politic institutionalizat la nivelul intregii comunitati internationale.

O ordine constitutionala are capacitatea de a limita si de a controla modul in care un actor isi exercita puterea si mai mult de a-l obliga sa o foloseasca in conformitate cu normele si interesele comunitatii internationale.

O ordine internationala constitutionala presupune o arhitectura institutionala capabila sa-i constranga pe actori sa proiecteze politici conforme cu normele si regulile impartasite ale comunitatii internationale. In caz contrar, atunci cand trebuie sa se confrunte cu state care adopta politici care ameninta pacea si securitatea internationala, comunitatea internationala trebuie sa fie capabila sa adopte masuri coercitive, masuri de enforcement a normelor de baza.

In contextul strategic post 11 septembrie, cand lumea se confrunta cu amenintarea statelor falimentare, a epurarilor etnice, a terorismului international si mai ales a statelor care detin dispozitive WMD, este imperativa proiectarea unei arhitecturi institutionale functionale capabile sa instituie un sistem de control international asupra comportamentului iresponsabil al acestor actori si chiar sa adopte masuri coercitive atunci cand este pusa in pericol pacea si securitatea internationala.

NOTE
¹ Robert KAGAN and William KRISTOL, “The Present Danger”, The National Interest, Spring, 2000, www.epnet.com
² George W.BUSH, Remarks at 2002 Graduation Exercise of the US Military Academy, West Point, NY, 1 June 2002, http://www.whitehouse.gov/news/releases/2002/06
³ Charles KRAUTHAMMER apud Ivo H. DAALDER, “The End of Atlanticism”, Survival, vol.45, no.2, Summer 2003, p.152
⁴ Charles KRAUTHAMMER , “ The unipolar moment revisited “, The National Interest, Winter 2002-2003, www.epnet.com
⁵ Speech by Paul D. WOLFOWITZ, US Deputy Secretary of Defence, 38th Conference on European Security Policy, 2 februarie 2002 In: Jean-Yves HAINE (editor), From Laeken to Copenhagen European defence: core documents, vol. III, Chaillot Papers, no.5, The European Union Institute for Security Studies, Paris-February 2003,pp.22-30.
⁶ Robert KAGAN and William KRISTOL, op. cit.
⁷ Charles KRAUTHAMMER, “Democratic Realism: An American Foreign Policy for a Unipolar World “, Conferinta Irving Kristol, 2004, American Enterprise Institute, Washington DC.
⁸ Michael McFAUL, “The Liberty Doctrine: Reclaiming the purpose of American power”, Policy Review, April- May, 2002, p. 11.
⁹ G. John IKENBERRY, “Institutions, Strategic Restraint, and the Persistence of American Postwar Order” in International Security, vol.23, no.3 (Winter 1998/1999) , p 54
¹⁰ Ibidem, p.55
¹¹ Ibidem, p.60
¹² G. John IKENBERRY, “American Grand Strategy in the Age of Terror”, Survival, vol. 43, Winter 2001-2002, p.24
¹³ Ibidem, p.21
¹⁴ Susan E. RICE, “U.S. National Security Policy Post-11:Perils and Prospects”, The Fletcher Forum of World Affairs, vol. 28:1,Winter 2003-04, p.136
¹⁵ Ibidem, p.139
¹⁶ G. John IKENBERRY, “The End of the Neo-Conservative Moment”, p.16
¹⁷ Ivo H. DAALDER and James M. LINDSAY, “Power and Cooperation: An American Foreign Policy for the Age of Global Politics”, In: Henry E. AARON, James M.LINDSAY, and Pietro S. NIVOLA (editors), Agenda for the Nation, Brookings Institution Press, Washington D.C.,2003, p.322
¹⁸ Ibidem,p.290
¹⁹ Speech by Tony BLAIR, The doctrine of international community, 22 April 1999, www.number-10.gov.uk
²⁰ Speech by Tony BLAIR, Making the right choices at the time of destiny, 7 April 2002, www.number-10.gov.uk

OCTAVIAN MANEA - absolvent al Facultatii de Stiinte Politice din Universitatea Bucuresti. Bursier pentru un semestru la Facultatea de Stiinte Politice din Bologna.

 sus